ÎCCJ, decizie (scj.ro #85507)

Vamă.Taxă vamală.Verificări. Prețul la care se face vânzarea unei mărfi din import este, de principiu, acela stabilit de părți și înscris în documentele de achiziție, adică prețul tranzacțional. În situația în care organele vamale au suspiciuni cu privire la realitatea prețului declarat, acestea sunt în drept să solicite informații suplimentare, inclusiv documente justificative, prin care să se poată verifica declarația importatorului. Această procedură este menită să apere autoritatea vamală de eventualele conivențe frauduloase, asigurându-se aplicarea unor tarife vamale corespunzătoare prețului real cu care marfa a intrat în țară.

Secția de contencios administrativ - Decizia nr.3119 din 22 octombrie 2002 Societatea comercială „R.E.” SRL a chemat în judecată Direcția Reguională Vamală Constanța și Direcția Generală a Vămilor, solicitând să se dispună obligarea pârâtelor la restituirea sumei de 173.745.599 de lei, garanție vamală pe care a fost obligată să o constituie până la stabilirea valorii în vamă a 52 tone de pui importate, precum și suma de 203.618.640 de lei costurile suportate de societate pentru garanția plătită constând în dobânda la suma de 173.745.599 de lei. Curtea de Apel București – Secția de contencios administrativ, prin sentința civilă nr.1491 din 31 octombrie 2000, a respins acțiunea, reținând că nu s-a făcut dovada realității prețului achitat de reclamantă exportatorului.

Împotriva sentinței a făcut recurs reclamanta. Prin motivele de casare formulate în scris recurenta a susținut că prețul de 950 USD/to este mai mare decât prețul comunicat de către D.G.V., potrivit informațiilor pe care le deține de la autoritățile vamale americane și care este de 850 USD/to, deci mai mic decât prețul achitat în executarea contractului din prezenta cauză. Recursul este fondat pentru motivele ce se vor expune în continuare. În conformitate cu prevederile Acordului Organizației Mondiale de Comerț (G.A.T.T.), ratificat de România prin Legea nr.133/1994, prețul la care se face vămuirea unei mărfi de import este de principiu acela stabilit de părți și înscris în documentele de achiziție (contract de vânzare-cumpărare, facturi etc.), adică prețul tranzacționat.

În situația în care organele vamale au suspiciuni rezonabile cu privire la realitatea prețului declarat, acestea sunt în drept să solicite informații suplimentare, inclusiv documente justificative prin care să se poată verifica declarația importatorului. Această procedură este menită să apere autoritatea vamală de eventuale conivențe frauduloase, asigurându-se aplicarea unor tarife vamale corespunzătoare prețului real cu care marfa a intrat în țară. Verificările făcute în speță, la solicitarea organelor vamale românești, nu sunt complete și, în orice caz, insuficient de convingătoare.

În primul rând, nu a fost identificată foarte exact ruta comercială parcursă de la firma cu care a fost angajată tranzacția și până la livrarea mărfii în portul Constanța, și aceasta din pricină că la dosarul cauzei lipsesc actele consemnând diferitele înțelegeri care s-au succedat în cauză, cum ar fi cea dintre producător – firma americană PERDUE FARMS Inc – și cel ce a mijlocit importul – firma BRECON FOODS din Canada – dintre firma cu care s-a încheiat actul de vânzare-cumpărare – firma ATALANTA U.K. (United Kingdom) din Anglia – și reclamantă, precum și, eventual, raporturile juridice dintre ATALANTA U.K. și ATALANTA ROMÂNIA, inclusiv posibilele interese comerciale ale reclamantei în activitatea acesteia din urmă.

Oricum, chiar dacă pentru unele din aceste tranzacții nu s-ar putea produce probe, cel puțin contractul dintre vânzător și cumpărător (importator) trebuia depus la dosarul cauzei. Nu s-au făcut probe relevante cu privire la prețurile practicate pentru tranzacții similare, ori cu suficiente elemente de similitudine, între producătorii de pe piața americană și importatori români spre a se putea face o comparație a nivelului lor și nu au fost produse oferte de preț din partea vânzătorului ori prezentată corespondența purtată între acesta și firma românească în pregătirea finalizării tranzacției. Tot astfel, nu s-au administrat dovezi cu privire la prețurile practicate în România la desfacerea produselor respective, fie prin intermediari fie direct la consumatori.

Aceste probe, ca și altele a căror necesitate ar putea rezulta în cursul procesului se impuneau întrucât prețul de referință statistic care a fost aplicat în cauză este mai mult decât dublu față de prețul de tranzacție invocat, și nici nu a fost invocată vreo circumstanță particulară care ar fi justificat acordarea unui regim de prețuri privilegiat. Față de considerentele expuse, s-a admis recursul și s-a casat cu trimitere sentința atacată în vederea completării materialului probator, pentru a se putea fundamenta în mod temeinic și convingător soluția ce se va pronunța.