ÎCCJ, decizie (scj.ro #85507)

Vamă.Taxă

vamală.Verificări.

Prețul la

care se face vânzarea unei mărfi din  import este, de principiu, acela

stabilit de părți  și înscris în documentele de achiziție, adică prețul

tranzacțional.

În situația în care organele vamale au suspiciuni cu privire la realitatea

prețului declarat, acestea sunt în drept să solicite informații suplimentare,

inclusiv documente justificative, prin care să se poată  verifica

declarația importatorului. Această procedură este menită să apere autoritatea

vamală de eventualele conivențe frauduloase, asigurându-se aplicarea unor

tarife vamale corespunzătoare prețului real cu care marfa a intrat în țară.

Secția

de contencios administrativ  - Decizia nr.3119 din 22 octombrie 2002

Societatea comercială „R.E.” SRL a chemat în judecată Direcția Reguională

Vamală Constanța și Direcția Generală a Vămilor, solicitând să se dispună

obligarea pârâtelor la restituirea  sumei de 173.745.599 de lei, garanție

vamală pe care a fost obligată să o constituie până la stabilirea valorii în

vamă a 52 tone de pui importate, precum și suma de 203.618.640 de lei costurile

suportate de societate pentru garanția plătită constând în dobânda la suma de

173.745.599 de lei.

Curtea de Apel  București – Secția de contencios administrativ, prin

sentința civilă nr.1491 din  31 octombrie 2000, a respins acțiunea,

reținând că nu s-a făcut dovada realității prețului achitat de reclamantă

exportatorului.

Împotriva sentinței a făcut recurs reclamanta.

Prin motivele de casare formulate în scris recurenta a susținut că prețul de

950 USD/to este mai mare decât prețul comunicat de către D.G.V., potrivit

informațiilor pe care le deține de la autoritățile vamale americane și care

este de 850 USD/to, deci mai mic decât prețul achitat în executarea

contractului din prezenta cauză.

Recursul este fondat pentru motivele ce se vor expune  în continuare.

În conformitate cu prevederile Acordului Organizației Mondiale de Comerț

(G.A.T.T.),  ratificat de România prin Legea nr.133/1994, prețul la care

se face vămuirea unei mărfi de import este de principiu acela stabilit de părți

și înscris în documentele de achiziție (contract de vânzare-cumpărare, facturi

etc.), adică prețul tranzacționat.

În situația în care organele vamale au suspiciuni rezonabile cu privire la

realitatea prețului declarat, acestea sunt în drept să solicite informații

suplimentare, inclusiv documente justificative prin care să se poată verifica

declarația importatorului.

Această procedură este menită să apere autoritatea vamală de eventuale

conivențe frauduloase, asigurându-se aplicarea unor tarife vamale

corespunzătoare prețului real cu care marfa a intrat în țară.

Verificările făcute în speță, la solicitarea organelor vamale românești, nu

sunt complete și, în orice caz, insuficient de convingătoare.

În primul rând, nu a fost identificată foarte exact ruta comercială parcursă de

la firma cu care a fost angajată tranzacția și până la livrarea mărfii în

portul Constanța, și aceasta din pricină că la dosarul cauzei lipsesc actele

consemnând diferitele înțelegeri care s-au succedat în cauză, cum ar fi cea

dintre producător – firma americană PERDUE FARMS Inc – și cel ce a mijlocit

importul – firma BRECON FOODS din Canada – dintre firma cu care s-a încheiat

actul de vânzare-cumpărare – firma ATALANTA U.K. (United Kingdom) din Anglia –

și reclamantă, precum și, eventual, raporturile juridice dintre ATALANTA U.K.

și ATALANTA  ROMÂNIA, inclusiv posibilele interese comerciale ale

reclamantei în activitatea acesteia din urmă. Oricum, chiar dacă pentru unele

din aceste tranzacții nu s-ar putea produce probe, cel puțin  contractul

dintre vânzător și cumpărător (importator) trebuia depus la dosarul cauzei.

Nu s-au făcut probe relevante cu privire la prețurile practicate pentru

tranzacții similare, ori cu suficiente elemente de similitudine, între

producătorii de pe piața americană și  importatori români spre a se putea

face o comparație a nivelului lor și nu au fost produse oferte de preț din

partea vânzătorului ori prezentată corespondența purtată între acesta și firma

românească în pregătirea finalizării tranzacției. Tot astfel, nu  s-au

administrat dovezi cu privire la  prețurile practicate în România la

desfacerea produselor respective, fie prin intermediari fie direct la

consumatori.

Aceste probe, ca și altele a căror necesitate ar putea rezulta în cursul

procesului se impuneau întrucât prețul de referință statistic care a fost

aplicat în cauză este mai mult decât dublu față de prețul de tranzacție

invocat, și nici nu a fost invocată vreo circumstanță particulară care ar fi

justificat acordarea unui regim de prețuri privilegiat.

Față de considerentele expuse, s-a admis recursul și s-a casat cu trimitere

sentința atacată în vederea completării materialului probator, pentru a se

putea fundamenta  în mod temeinic și convingător soluția ce se va

pronunța.