ÎCCJ, decizie (scj.ro #82013)

liberă circulație. Norma comunitară mai favorabilă decât

reglementarea similară din dreptul intern. Aplicabilitatea normei

comunitare.

Cuprins pe materii.

Dreptul la liberă circulație. Acțiune

pentru restrângerea dreptului la liberă circulație. Norma

comunitară mai favorabilă decât reglementarea similară din

dreptul intern. Aplicabilitatea normei comunitare.

Index alfabetic

.

Dreptul la liberă circulație.

-

Restrângerea dreptului la circulație

-

Normă comunitară.

Legea nr. 247/2005: art. 38

Directiva  2004/38/2004: art. 27

Potrivit art.38 lit. a din Legea

nr.248/2005, pentru a dispune restrângerea dreptului cetățeanului

român la liberă circulație în străinătate (inclusiv pe

teritoriul statelor membre ale Uniunii europene), este suficient ca acesta

să fi fost returnat din statul cu privire la teritoriul căruia se

solicită a fi adoptată măsura, în baza unui acord de readmisie

încheiat între România și acel stat, independent de motivul pentru care a

fost returnat.

Spre deosebire de reglementarea

internă, art.27 din Directiva 2004/38/CE stabilește expres și

limitativ doar trei cazuri în care autoritățile statelor membre ar

putea restrânge libertatea de circulație a cetățenilor Uniunii,

respectiv afectarea ordinii publice, siguranței publice sau

sănătății publice.

În consecință, norma

comunitară este mai favorabilă, cea internă fiind parțial

neconcordantă, în condițiile în care permite îngrădirea

dreptului fundamental analizat și în alte cazuri decât cele care

vizează ordinea, siguranța sau sănătatea publică,

urmând ca aceasta să fie aplicată cu prioritate.

Î.C.C.J., Secția civilă și de proprietate

intelectuală, decizia nr. 5843 din 19 septembrie. 2007.

La 26 ianuarie 2007 reclamanta

Direcția Generală de Pașapoarte din cadrul Ministerul

Administrației și Internelor a chemat în judecată pe pârâta

F.N., solicitând instanței să dispună restrângerea dreptului

pârâtei la liberă circulație în Grecia pentru o perioadă de cel

mult trei ani, cu motivarea că pârâta a fost returnată din Grecia la

data de 19 decembrie 2006, în baza acordului de readmisie încheiat de România

cu această țară (aprobat prin HG nr.635/1994), fiind astfel

aplicabile dispozițiile art.38 lit.a) din Legea nr.248/2005.

Tribunalul, prin sentința civilă

nr.164/CA din 26 februarie 2007, a respins cererea de chemare în judecată,

soluție menținută de Curtea de Apel Pitești, secția

civilă pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări

sociale și pentru cauze cu minori și de familie, potrivit deciziei

nr.140/A din 6 aprilie 2007, prin care a fost respins ca nefondat apelul

reclamantei.

Pentru a adopta această soluție,

instanțele anterioare au reținut că după ce a devenit stat

membru al Uniunii Europene, România este obligată să respecte ordinea

juridică instituită la nivelul acesta, principiul efectului direct al

directivelor, al supremației dreptului comunitar fiind stabilit în

jurisprudența Curții de Justiție a Comunităților

Europene.

Întrucât norma internă – art.38 lit.a) din Legea nr.248/2005 este

parțial incompatibilă cu norma comunitară – art.27 din Directiva

nr.2004/38/CE și, în speță, nu există nici una din

situațiile de excepție prevăzute de art.27 din această

Directivă, s-a reținut aplicarea efectului direct al Directivei.

Împotriva deciziei instanței de apel a

declarat recurs Direcția Generală de Pașapoarte, criticând-o ca

fiind nelegală pentru următoarele motive:

Conform art.38 lit.a și art.39

alin.(1) din Legea nr.248/2005, singura condiție necesară pentru

dispunerea măsurii restrângerii exercitării dreptului la liberă

circulație în străinătate, este aceea a returnării

cetățeanului român   dintr-un stat cu care țara

noastră are încheiat acord de readmisie.

Dreptul la liberă circulație nu

este absolut, ci supus îngrădirilor stabilite

prin Legea nr.248/2005, act normativ cu privire la care

Curtea Constituțională (Decizia nr.855/28 noiembrie 2006) a statuat

că este conform cu prevederile constituționale, cu art.13 din

Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu art.2 din Protocolul

nr.4 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a

libertăților fundamentale.

Întrucât la data returnării pârâtei,

România nu aderase la Uniunea Europeană, prevederile Directivei 2004/

38/CE nu îi sunt aplicabile, legea aplicabilă fiecărui caz în parte

fiind determinată în funcție de momentul apariției

situației juridice analizate. O situație juridică produce acele

efecte care sunt prevăzute de legea civilă în vigoare la data

producerii ei.

Recursul nu este fondat.

La data pronunțării

sentinței tribunalului și a deciziei instanței de apel, România

devenise membră a Uniunii Europene, cu statut de partener egal în drepturi

și obligații, cetățenii români devenind conform art.17 din

Tratatul de instituire a Comunității Europene cetățeni ai

Uniunii Europene și beneficiari ai dreptului de liberă

circulație în aceleași condiții ca toți ceilalți

cetățeni ai Uniunii Europene, aplicându-li-se sistemul de norme

și reguli comunitare, în speță prezentând relevanță

normele comunitare ce consacră principiul fundamental al liberei

circulații a persoanelor.

Împrejurarea că faptul expulzării

a avut loc anterior aderării României la Uniunea Europeană nu

determină inaplicabilitatea normelor comunitare, întrucât măsura

restrângerii dreptului analizat este de natură administrativă,

contravențională, materie guvernată de principiul aplicării

legii mai favorabile.

Dacă, ulterior petrecerii faptelor,

intervine o reglementare mai favorabilă, trebuie să fie aplicată

cu prioritate.

Reglementarea mai favorabilă o

constituie Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului

din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulație și

ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii

și membrii familiilor acestora.

Conform art.20 alin. (2) din

Constituția României: „Dacă există neconcordanțe între

pactele și tratatele privind drepturile fundamentale ale omului, la care

România este parte și legile interne, au prioritate reglementările

internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau

legile interne conțin dispoziții mai favorabile”.

Deși, de principiu, directivele

comunitare ar trebui transpuse în dreptul intern al fiecărui stat membru,

Curtea de Justiție a Comunităților Europene a consacrat în

jurisprudența sa superioritatea și efectul direct al regulilor

comunitare ca „făcând parte integrantă, cu rang de prioritate, din

ordinea publică aplicabilă pe teritoriul statelor membre”, precizând

că trebuie să fie aplicate încă de la intrarea lor în vigoare,

„în pofida unei eventuale preexistențe a unei legi naționale

incompatibile și pe toată durata aflării lor în vigoare, în

pofida adoptării ulterioare a unei legi incompatibile” (cauza Simmenthal –

Hotărârea din 9 martie 1978).

Art.10 din Tratatul de instituire a Comunității

Europene, care prevede obligația de cooperare loială între statele

membre, impune inclusiv instanțelor judecătorești române

respectarea principiilor și soluțiilor consacrate de

jurisprudența Curții de Justiție a Comunităților

Europene.

În alte cauze (cauza Van Gend en Loos;

cauza Becker), Curtea Europeană de Justiție a statuat că

dispozițiile unei directive sunt direct aplicabile, în absența unor

măsuri de transpunere în dreptul intern, dacă sunt necondiționate

și suficient de precise pentru a permite instanțelor

judecătorești să le aplice așa cum sunt formulate.

Examinând prevederile Legii nr.248/2005

și dispozițiile Directivei nr.2004/38/CE, Înalta Curte constată

că între normele interne și cele comunitare există

neconcordanțe, cele comunitare fiind mai favorabile și suficient de

precise pentru a fi direct aplicate. Astfel, din perspectiva art.38 lit. a din

Legea nr.248/2005, pentru a dispune restrângerea dreptului

cetățeanului român chemat în judecată la liberă

circulație în străinătate (inclusiv pe teritoriul statelor

membre ale Uniunii europene), este suficient ca acesta să fi fost returnat

din statul cu privire la teritoriul căruia se solicită a fi

adoptată măsura, în baza unui acord de readmisie încheiat între

România și acel stat, independent de motivul pentru care a fost returnat.

Spre deosebire de norma internă,

art.27 din Directiva 2004/38/CE stabilește expres și limitativ doar

trei cazuri în care autoritățile statelor membre ar putea restrânge

libertatea de circulație a cetățenilor Uniunii, respectiv

afectarea ordinii publice, siguranței publice sau

sănătății publice.

În consecință, norma

comunitară este mai favorabilă, cea internă fiind parțial

neconcordantă, în condițiile în care permite îngrădirea

dreptului fundamental analizat și în alte cazuri decât cele care

vizează ordinea, siguranța sau sănătatea publică.

În prezenta cauză, conform talonului

de returnare întocmit în punctul de trecere a frontierei, anexat cererii de

chemare în judecată, pârâta a fost returnată din Grecia la data de 19

decembrie 2006 „pe motiv de ședere ilegală”, motiv care nu se

încadrează în cele limitativ prevăzute de Directiva 2004/38/CE.

Pentru considerentele prezentate, recursul

fost respins ca nefondat.