ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5830/2007
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5830/2007 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2007)
Prin sentința
civilă nr. 110/C din 30 ianuarie 2007, tribunalul a respins cererea ca
neîntemeiată, reținând în motivarea soluției faptul că după aderarea României
la Uniunea Europeană, au devenit incidente normele comunitare care statuează
dreptul la liberă circulație al persoanelor, restrângerea exercițiului acestui
drept fiind posibilă în condiții restrictive, referitoare la ordinea publică,
sănătatea publică sau siguranța publică, în toate cazurile, cu respectarea
principiului proporționalității.
Împotriva
sentinței a declarat apel reclamanta, care a susținut că singura condiție
prevăzută de art. 38 lit. a) și art. 39 alin. (1) din Legea nr. 248/2005 pentru
dispunerea măsurii restrângerii dreptului la libera circulație în străinătate,
este aceea a returnării cetățeanului român în baza unui acord de readmisie,
fără ca legea să condiționeze instituirea restricției de alte cerințe.
Apelul a fost
respins ca nefondat prin decizia nr. 50/A din 3 aprilie 2007 a Curții de Apel
Oradea, secția civilă mixtă.
S-a reținut în
considerentele deciziei că, deși pârâta a fost returnată din Italia la o dată
anterioară aderării României la Uniunea Europeană, după momentul la care
România a devenit stat membru al Uniunii, au încetat de drept efectele
tratatelor anterioare, devenind incidente normele comunitare.
De aceea,
expulzarea dispusă de autoritățile italiene nu este prin ea însăși, o măsură
suficientă pentru ca instanța română să interzică la rândul ei, dreptul de
circulație al cetățeanului său pe teritoriul celorlalte state ale Uniunii
Europene.
Legislația
comunitară (respectiv, Directiva 2004/38/CE) permite luarea măsurii extreme a
restrângerii dreptului la libera circulație, în trei situații, referitoare la
afectarea ordinii publice, a siguranței publice sau a sănătății publice,
situații care nu se regăsesc în speță.
Cum normele
comunitare prevalează asupra celor de drept intern, ele trebuie să fie aplicate
în mod prioritar, ceea ce a făcut în mod corect prima instanță, prin soluția
adoptată.
Împotriva
acestei decizii a declarat recurs apelanta-reclamantă, care a susținut greșita
înlăturare de la aplicabilitatea în speță a dispozițiilor art. 38 lit. a) și
ale art. 39 alin. (l) din Legea nr. 248/2005, care constituiau temeiuri
suficiente pentru admiterea cererii și îngrădirea exercițiului dreptului la
libera circulație.
Astfel, dreptul
la libera circulație nu este unul absolut, el se circumscrie anumitor condiții,
aspect ce rezultă și din art. 25 și art. 53 din Constituție, referitoare la
exercitarea drepturilor fundamentale și la posibilitatea restrângerii lor.
În ce privește
aprecierea de către instanță în sensul aplicabilității Directivei 2004/38/CE,
aceasta s-a realizat în mod greșit, față de împrejurarea că pentru determinarea
legii aplicabile fiecărui caz în parte, trebuie avut în vedere momentul
apariției situației juridice. Cum re turnarea intimatei-pârâte pe baza
acordului de readmisie s-a făcut anterior aderării României la Uniunea
Europeană, înseamnă că normele de drept comunitar nu erau incidente.
Sancțiunea
impusă de art. 38 din Legea nr. 248/2005, de restrângere a libertății de
circulație, constituie o măsură necesară, într-o societate democratică, pentru
protejarea drepturilor și libertăților altora, fiind justificată de interesul
public și astfel, în acord cu prevederile
Protocolul nr. 4
adițional la Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților Fundamentale.
Criticile
recurentei urmează să fie încadrate [în condițiile art. 306 alin. (3) C. proc.
civ.], în motivul de recurs prev. de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., față de
împrejurarea că se invocă nesocotirea dispozițiilor de drept material.
Recursul este
nefondat.
Susținerea
recurentei în sensul că, singură condiția returnării intimatei-pârâte, pe baza
unui acord de readmisie, era suficientă pentru ca, atrăgând aplicabilitatea
dispozițiilor art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, să impună măsura
restrângerii libertății de circulație, ignoră normele dreptului comunitar care
au devenit incidente după aderarea României la Uniunea Europeană.
Sub acest
aspect, instanța de apel a reținut corect că dispozițiile invocate, ale art. 38
lit. a) din Legea nr. 248/2005 vin în conflict cu Directiva nr. 2004/38/CE a
Parlamentului European și a Consiliului.
Aceasta, în
condițiile în care, norma internă impune drept singură condiție de restrângere
a dreptului la libera circulație, ca persoana în cauză să fi fost re turnată
dintr-un stat în baza unui acord de readmisie, în timp ce normele Directivei
permit restrângerea exercițiului acestui drept fundamental în situații
excepționale, privind motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate
publică [art. 27 alin. (2) din Directivă].
Or, astfel de
motive nu pot rezulta în mod suficient din faptul însuși al expulzării, pentru
că ar însemna ca principiul proporționalității în adoptarea măsurii să nu mai
intereseze și astfel, să fie ignorată exigența normei comunitare.
Aplicând dreptul
național, jurisdicțiile sunt chemate să-l interpreteze, în orice măsură
posibilă, în lumina textului și a finalității Directivei, pentru a atinge
rezultatul(efectul util) avut în vedere de aceasta și a se conforma astfel,
prevederilor art. 189 alin. (3) din Tratatul de instituire a Comunității
Europene.
Cum
interpretarea și aplicarea dreptului național nu se pot realiza în conformitate
cu prevederile Directivei,
datorită condițiilor restrictive impuse
[art.39 lit. a) din Legea nr. 248/2005], rezultă că instanța, ca autoritate a
statului căruia îi revine obligația de transpunere în legislația internă a
normei comunitare, trebuie să aplice dreptul comunitar, protejând astfel,
drepturile conferite de acesta persoanelor.
Altminteri, ar
însemna ca, prin măsurile dispuse înainte de transpunerea normelor comunitare
să nu mai poată fi realizat obiectivul propus de acestea, ceea ce ar contraveni
jurisprudenței Curții de Justiție a Comunităților Europene (în acest sens,
hotărârea din 4 iulie 2006 a Marii Camere), potrivit căreia Jurisdicțiile naționale
sunt obligate să se abțină să interpreteze dreptul intern într-un mod care ar
risca serios, după epuizarea termenului de transpunere, realizarea obiectivului
propus de respectiva directivă".
Sub acest
aspect, instanța de apel a constatat în mod corect conflictul dintre norma
internă și cea comunitară, dând preeminență acesteia din urmă.
De aceea, pentru
a se permite persoanei, cetățean român să iasă de pe teritoriul țării și să
circule în statele membre ale Uniunii Europene, nu mai trebuie avute în vedere,
cum se susține în recurs, neîndeplinirea condițiilor de ședere în spațiul
Uniunii(care după data aderării României oricum nu mai subzistă în aceiași
termeni).
Pe de o parte,
nerespectarea culpabilă a cerințelor de ședere pe teritoriul unui stat a fost
sancționată și s-a consumat prin adoptarea măsurii expulzării de către statul
respectiv.
Pe de altă
parte, potrivit dreptului comunitar [art. 4 alin. (1) din Directivă], toți
cetățenii Uniunii au dreptul de a părăsi teritoriul unui stat membru pentru a
se deplasa într-un alt stat membru, fără a li se putea impune vize de ieșire și
nici alte formalități echivalente.
Așadar,
cetățeanului român nu i se mi poate interzice ieșirea de pe teritoriul țării,
cu referire la dispozițiile art. 39 lit. a) din Legea nr. 248/2005, normă ce
și-a găsit aplicabilitatea atâta vreme cât România nu aderase la Uniunea
Europeană și cât timp nu venea în conflict cu norme de drept comunitar, cărora
trebuie să li se asigure preeminența.
Pentru
considerentele arătate, criticile de nelegalitate formulate au fost găsite
neîntemeiate, recursul urmând să fie respins în consecință.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN
NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge,
recursul declarat de Direcția Generală de Pașapoarte din M.I.R.A. împotriva
deciziei nr. 50/A din 3 aprilie 2007 a Curții de Apel Oradea, secția civilă
mixtă, ca tardiv formulat.
Irevocabilă.
Pronunțată, în
ședință publică, astăzi 19 septembrie 2007.