ÎCCJ, decizie (scj.ro #83120)

Inadmisibilitatea acțiunii în anulare împotriva unei încheieri interlocutorii pronunțată de un tribunal arbitral. Acțiunea în anulare este o cale restrictivă de exercitare a controlului judecătoresc atât din punctul de vedere al hotărârilor care pot face obiectul controlului cât și al motivelor de anulare. În consecință, aceste dispoziții nu pot fi extinse și la încheierile de suspendare pronunțate de tribunalul arbitral. (Înalta Curte de Casație și Justiție Secția comercială decizia nr.150 din 23 ianuarie 2009) Prin încheierea de ședință din data de 27 martie 2007, Tribunalul Arbitral de pe lângă Camera de Comerț , Industrie și Agricultură Sibiu în temeiul art. 325 raportat la dispozițiile art. 403 alin. 3 și 4 cod procedură civilă a dispus suspendarea provizorie a executării hotărârii arbitrale nr. 2 din data de 10 aprilie 2003, pronunțată de Curtea de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț Industrie și Agricultură Sibiu până la soluționarea cererii de revizuire.

Împotriva acestei încheieri a formulat acțiune în anulare pârâta SC C.I. SRL, prin care a invocat încălcarea dreptului la apărare și nelegala constituire a tribunalului arbitral. Reclamanta a invocat excepția tardivității introducerii acțiunii în anulare și excepția lipsei de interes. Prin sentința comercială nr. 1 din data de 11 aprilie 2008, Curtea de Apel Alba Iulia Secția Comercială a respins excepția tardivității introducerii acțiunii în anulare formulată de pârâtă, a admis acțiunea în anulare și în consecință a constatat nulă încheierea atacată. Excepția tardivității introducerii acțiunii în anulare a fost respinsă ca neîntemeiată întrucât încheierea atacată nu a fost comunicată pârâtei, astfel că termenul de introducere al acțiunii în anulare nu a început să curgă.

În ceea ce privește fondul cererii, instanța a reținut că soluționarea cererii s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor art. 341 alin. 2 cod procedură civilă, încălcându-se normele imperative ale legii. Astfel, completul arbitral care a pronunțat încheierea din data de 27 martie 2007 a fost compus dintr-un singur arbitru, deși completul arbitral trebuia să fie compus din 3 arbitri, potrivit art. 345 alin. 2 cod procedură civilă. De asemenea, a fost găsită întemeiată și critica vizând încălcarea dreptului la apărare, întrucât procedura de citare nu a fost legal îndeplinită cu pârâta. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta SC S. SA, în temeiul motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 cod procedură civilă, prin care a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinței recurate cu consecința respingerii acțiunii în anulare și menținerea încheierii arbitrale atacate.

Recurenta, prin criticile formulate a susținut, printre altele, că acțiunea în anularea încheierilor arbitrale este inadmisibilă. Recursul este fondat. În temeiul art.304 ( 9 ) Cod procedură civilă invocat de recurentă în sprijinul susținerilor care au fost făcute în legătură cu greșita aplicare a dispozițiilor procedurale care reglementează promovarea acțiunii în anulare în materia încheierilor de suspendare, Înalta Curte a luat în examinare critica privind inadmisibilitatea acestei acțiuni. Abordarea acestei excepții va avea în vedere concepția Cărții a IV –a Cod procedură civilă din care rezultă că arbitrajul este o instituție bazată pe autonomia de voință a părților, iar participarea instanței statale în procesul arbitral, fie că rezolvă chestiuni cu caracter incidental, fie că asigură un control de legalitate al hotărârii arbitrale are caracter complementar.

În acest sens sunt de observat dispozițiile art. 342, 358 8 , 358 9 și 358 13 Cod procedură civilă. Revenind la speță, se va observa că, s-a pus în discuție admisibilitatea acțiunii în anulare promovată împotriva încheierii prin care Curtea de Arbitraj a suspendat executarea hotărârii arbitrale în temeiul art.325 raportat la dispozițiile art.403 (2) Cod procedură civilă. Pentru a răspunde la această critică s-au avut în vedere dispozițiile art. 358 8 și 358 9 Cod procedură civilă care dau dreptul părților să se adreseze instanței judecătorești sau tribunalului arbitral în cazul în care solicită să se încuviințeze o serie de măsuri în cursul judecății, măsuri vremelnice care țin de buna administrare a actului de judecată.

Este evident că părțile au o opțiune în acest sens și că de această dată competențele sunt concurente, însă nu se poate omite faptul că în ce privește tribunalul arbitral competența este limitată de voința părților în sensul că aceste măsuri se pot lua numai dacă părțile se învoiesc. Nu este mai puțin adevărat că pentru aprecierea temeiniciei cererilor, tribunalul arbitral trebuie să țină seama de regulile de drept comun care reglementează încuviințarea acestor măsuri, dar nu se va înțelege prin aceasta că, în ipoteza în care textul aplicabil trimite la o cale de atac admisă în fața instanței statale, aceste competențe se extind și în cazul încheierilor pronunțate de tribunalul arbitral. Concluzia se desprinde din dispozițiile procedurale situate în capitolul ,, Despre arbitraj” în care sunt prevăzute expres, acțiunile care pot fi promovate și căile de atac.

În alte cuvinte, în nicio situație încheierile pronunțate de tribunalul arbitral prin care se iau astfel de măsuri, nu sunt supuse acțiunii în anulare sau recursului, reglementarea din capitolul VIII care tratează numai problema desființării hotărârii arbitrale fiind edificatoare în acest sens. De asemenea sunt de observat și dispozițiile art. 358 13 Cod procedură civilă în care nu există nicio prevedere în legătură cu posibilitatea de a supune controlului pe calea acțiunii în anulare a măsurilor dispuse de tribunalul arbitral prin încheieri, chiar dacă acestea se referă la suspendarea executării hotărârii. Concretizând argumentele de mai sus prin raportare la textele avute în vedere în această analiză se va reține că încheierile arbitrale indiferent de natura lor nu sunt supuse ,, controlului ” pe calea separată a acțiunii în anulare sau odată cu exercitarea acțiunii în anulare întrucât în nicio situație nu există susținere în dispozițiile procedurale.

În ce privește ultima ipoteză s-ar putea reține totuși că eventualele dezlegări date de tribunalul arbitral prin încheierile pronunțate în cursul soluționării litigiului ar putea să fie puse în discuție pe calea acțiunii în anulare numai în măsura care se încadrează în motivele prevăzute de art.364 (a-i) Cod procedură civilă. Astfel, dacă în dreptul comun sunt încheieri care pot fi atacate separat sau odată cu calea de atac promovată, o astfel de posibilitate fiind reglementată procedural, dispozițiile respective nu vor putea fi extinse asupra încheierilor pronunțate de tribunalul arbitral. Din tăcerea legii nu poate fi înțeles contrariul întrucât dispozițiile procedurale privind judecata și ,, căile de atac ” în materia arbitrajului țin seama de faptul că reglementările respective se adresează strict tribunalului arbitral, care nu desemnează un organ de jurisdicție asemenea instanței judecătorești.

În sprijinul argumentelor expuse vin și dispozițiile art. 364 Cod procedură civilă care stabilesc că numai hotărârea arbitrală este supusă acestei proceduri de desființare în fața instanței statale, pentru motivele prevăzute la punctele ( a – i ) astfel că se poate conchide că acțiunea în anulare este o cale restrictivă de exercitare a controlului judecătoresc atât din punctul de vedere al hotărârilor care pot face obiectul controlului cât și al motivelor de anulare. În consecință, aceste dispoziții nu pot fi extinse și la încheierile de suspendare pronunțate de tribunalul arbitral.