ÎCCJ, decizie (scj.ro #82061)
ÎCCJ, decizie (scj.ro #82061) (Înalta Curte de Casație și Justiție)
Imobil preluat în mod abuziv de stat. Refuzul persoanei
juridice deținătoare a imobilului de a răspunde la notificare. Stabilirea și
acordarea despăgubirilor de către instanța de judecată.
Cuprins
pe materii.
Drept civil. Imobil preluat în mod abuziv de
stat.
Refuzul persoanei juridice deținătoare a imobilului de a
răspunde la notificare. Stabilirea și acordarea despăgubirilor de către
instanța de judecată.
Index
alfabetic.
Drept civil.
-
. Imobil preluat în mod abuziv de stat.
-
Refuzul persoanei juridice deținătoare a imobilului de a
răspunde la notificare.
-
Stabilirea și acordarea despăgubirilor de către instanța de
judecată.
Legea nr. 10/2001 republicată
Refuzul explicit al entităților administrative de a soluționa
notificareace le-a fost adresată deschide persoanei îndreptățite accesul la
justiție. În caz contrar, persoana îndreptățită s-ar afla într-o situație
juridică imposibilă: i se refuză soluționarea cererii, dar, întrucât nu s-a
emis o dispoziție expresă de respingere, nu se poate adresa nici justiției.
Este evident că o astfel de susținere, contrară principiilor elementare de
drept și scopului Legii nr.10/2001, nu poate fi primită
.
Instanța competentă să soluționeze o astfel de cerere,
judecând cauza și acordând despăgubiri persoanei îndreptățite nu depășește nici
limitele investirii și nici atribuțiile puterii judecătorești
.
Î.C.C.J.,
Secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia nr. 327 din 13 ianuarie
2006.
Prin acțiunea adresată la 29 mai 2002 Tribunalului București, secția
a III-a civilă, reclamanta D.M.J. a chemat în judecată Autoritatea pentru
Privatizarea și Administrarea Participațiilor Statului (APAPS) și SC „Eforie
Nord” SA, solicitând ca prin sentință să se dispună obligarea acestora de a o
despăgubi corespunzător valorii terenului de 750 mp, situat în Eforie Nord.
În motivarea cererii reclamanta a arătat că imobilul care rținut
bunicii sale, D.L., a fost trecut abuziv în patrimoniul statului iar în prezent
pe teren se află un restaurant, proprietatea celei de-a doua pârâte, care
susține că s-a privatizat iar la notificarea întocmită conform prevederilor
Legii nr.10/2001 a răspuns că despăgubirile urmează să fie plătite de APAPS. La
rândul său, aceasta susține că privatizarea nu a fost integrală, astfel încât obligația
incumbă SC „Eforie Nord” SA.
Prin cererea modificatoare din 17 decembrie 2002, reclamanta a
solicitat să se ia act că solicită titluri de valoare nominală ca formă de
despăgubire, precum și introducerea în cauză a Ministerul Finanțelor Publice în
calitate de pârât.
Prin întâmpinare, pârâta SC „Eforie Nord” SA a formulat excepția
lipsei calității sale procesuale pasive iar tribunalul, la termenul din 28
ianuarie 2003, a admis-o, dispunând scoaterea ei cauză.
La termenul de judecată din 7 octombrie 2003, tribunalul, din
oficiu, a invocat excepția inadmisibilității cererii, iar prin sentința civilă
nr.897 de la aceeași dată a admis-o, dispunând respingerea acțiunii.
Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut că
într-adevăr pârâtele inițiale i-au comunicat reclamantei să se adreseze
celeilalte pentru acordarea de despăgubiri însă nu există practic o decizie
emisă de persoana juridică deținătoare a imobilului care să facă aplicabile
prevederile art.24 pct.7 și 8 din Legea nr.10/2001.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta, susținând
că în mod greșit i-a fost respinsă cererea.
Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia
nr.680 din 23 aprilie 2004, a admis apelul și a anulat sentința, constatând că
soluția de respingere a acțiunii ca inadmisibilă este nelegală.
S-a reținut că refuzul fiecărei pârâte de a răspunde
notificării, îndrumând-o pe reclamantă să se adreseze celeilalte pentru
despăgubiri, îi deschide acesteia calea de a acționa în justiție potrivit
prevederilor art.24 din Legea nr.10/2001.
Ulterior, evocând fondul, Curtea de Apel București prin decizia
nr.1874 din 1 octombrie 2004, a admis acțiunea reclamantei împotriva pârâtelor
Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului (AVAS, fostă APAPS) și
Ministerul Finanțelor Publice, constatând că reclamanta este îndreptățită să
primească titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de
privatizare în valoare de 150 milioane lei. Pârâtul Ministerul Finanțelor
Publice a fost obligat să emită aceste titluri în favoarea reclamantei.
Pentru a pronunța această decizie, Curtea de Apel a reținut în
principal că:
-reclamanta este „persoană îndreptățită” în sensul art.3 din
Legea nr.10/2001, fiind unica moștenitoare a bunicii sale, proprietar al
terenului;
-imobilul a trecut în proprietatea statului fără titlu, pe o
parte din teren aflându-se în prezent construcții aparținând SC „Eforie Nord”
SA.
-expertiza tehnică a stabilit că numai 87,5 mp teren se află în
proprietatea SC „Eforie Nord” SA și constituie obiect al prezentului litigiu,
restul de 662,5 mp făcând parte din domeniul public al orașului Eforie;
-valoarea acestei suprafețe de teren, stabilită prin expertiză,
este de 150 milioane lei;
-în cauză sunt aplicabile prevederile art.31 din Legea
nr.10/2001, obligația de dezdăunare revenind Ministerul Finanțelor Publice.
Împotriva acestei decizii a declarat pârâtul Ministerul
Finanțelor Publice, formulând mai multe motive de casare.
S-a susținut sub un prim aspect că instanța de apel a depășit
atribuțiile puterii judecătorești atunci când, evocând fondul, s-a substituit
organelor administrative și a rezolvat solicitarea reclamantei în lipsa unei
dispoziții emise potrivit Legii nr.10/2001.
O a doua critică vizează nelegalitatea deciziei, arătându-se că recurenta
nu are calitate procesuală pasivă, nefiind întrunite condițiile prevăzute de
art.31 din Legea nr.10/2001, astfel că acțiunea trebuia să fie respinsă.
S-a mai susținut, în cadrul aceluiași motiv de recurs, că în mod
corect tribunalul a considerat acțiunea inadmisibilă întrucât nu a fost urmată
procedura specială, administrativă, cu caracter obligatoriu, prevăzută de Legea
nr.10/2001.
Alte critici ale recurentului se referă la faptul că instanțele
nu au stabilit legalitatea titlului cu care imobilul a trecut în proprietatea
statului iar pe de altă parte s-a arătat că nu sunt incidente în cauză
dispozițiile art.31 din Legea nr.10/2001, Ministerul Finanțelor Publice
neputând fi obligat la despăgubiri.
Prin recurs s-a mai arătat că s-au produs și încălcări de către
instanță a normelor de procedură în sensul că Ministerul Finanțelor Publice a
fost citat în cauză doar după admiterea apelului, în faza evocării fondului,
astfel încât nu s-a putut apăra.
În fine, în raport de ultimele susțineri ale recurentului
privind necitarea sa în prima fază a soluționării apelului, s-a solicitat să se
facă și aplicarea prevederilor art.304
1
Cod procedură civilă privind
examinarea cauzei sub toate aspectele.
Examinând întregul material probator administrat în cauză, în
contextul criticilor formulate, Înalta Curte reține că recursul nu este
întemeiat, instanța de apel pronunțând decizii legale și temeinice.
Sub un prim aspect, susținerea potrivit căreia instanța ar fi depășit
atribuțiile puterii judecătorești nu poate fi primită.
În condițiile în care reclamanta s-a adresat cu notificări
tuturor entităților administrative cu atribuții în materia Legii nr.10/2001,
obținând răspunsuri negative și „îndrumarea” de a se adresa celorlalți, în mod
corect s-a apreciat că sunt întrunite dispozițiile art.24 din actul normativ
menționat, care este în acord și cu principiul instituit prin art.48 din
Constituție.
În privința pretinsei lipse de calitate procesuală pasivă a
recurentei, se constată că instanța de apel a considerat în mod corect
întrunite cerințele prevăzute de art.31 alin 4 și 7 din Legea nr.10/2001,
obligând Ministerul Finanțelor Publice la emiterea de titluri de valoare
nominală, conform opțiunii reclamantei în aceste sens.
Pe de altă parte, nici susținerile recurentei în sensul
inadmisibilității acțiunii nu pot fi primite.
Reclamanta, în calitate de persoană îndreptățită, a constatat
refuzul explicit al entităților administrative de a-i soluționa cererea,
fiecare dintre pârâți susținând că celălalt are atribuții în domeniu. Or, nu
numai în această materie, refuzul de soluționare a unei cereri echivalează ca
efecte cu un răspuns negativ, care deschide persoanei îndreptățite accesul la
justiție, iar practica Înaltei Curți este constantă pe o asemenea interpretare.
În caz contrar, reclamanta, ca persoană îndreptățită s-ar afla într-o situație
juridică imposibilă: i se refuză soluționarea cererii, dar, întrucât nu s-a
emis o dispoziție expresă de respingere, nu se poate adresa nici justiției.
Este evident că o astfel de susținere, contrară principiilor elementare de
drept și scopului Legii nr.10/2001, nu poate fi primită.
În ceea ce privește nevalabilitatea titlului statului, ea a fost
în mod corect stabilită de către instanța de apel dar în orice caz această
împrejurare nu are relevanță juridică, în raport de datele concrete ale speței,
pe care i-o atribuie recurenta.
Pe de alt parte, așa cum s-a arătat deja, dispozițiile art.31
alin 4 și 7 din legea nr.10/2001 sunt incidente față de particularitățile
speței privind deținătorul actual al bunului și opțiunea de despăgubiri a
reclamantei.
În ceea ce privește pretinsa încălcare a normelor de procedură
civilă se rețin următoarele:
Admițând apelul reclamantei și anulând sentința pronunțată de
tribunal, Curtea de Apel a reluat judecata în fond și a dispus citarea
recurentei, care a fost în măsură să-și precizeze poziția și să-și facă
apărările.
Cauza s-a judecat deci în fond în contradictoriu cu recurenta ,
astfel încât susținerile sale privind încălcarea dreptului la apărare sunt
neîntemeiate.
În fine, dispozițiile art.304
1
Cod procedură civilă
se referă la o altă ipoteză, și anume neprevederea de către lege a căii de atac
a apelului. În orice caz însă, examinarea în recurs a cauzei a avut în vedere
toate aspectele acesteia; constatându-se că deciziile pronunțate în apel sunt
legale și temeinice.
În consecință, recursul a fost respins ca nefondat.