ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 327/2006

Asupra recursului civil de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului,

constată următoarele:

Prin acțiunea adresată la 29 mai

2002 Tribunalului București, secția a III-a civilă, reclamanta D.M.J. a chemat

în judecată pe pârâții A.P.A.P.S. și SC E.N. SA, solicitând ca prin sentință să

se dispună obligarea acestora de a o despăgubi corespunzător valorii terenului

de 750 mp, situat în Eforie Nord, lot nr. 6 (parcela R.L.).

În motivarea cererii reclamanta a

arătat că imobilul a aparținut bunicii sale, D.L., a fost trecut abuziv în

patrimoniul statului iar în prezent pe teren se află un restaurant,

proprietatea celei de-a doua pârâte, care susține că s-a privatizat iar la

notificarea întocmită conform prevederilor Legii nr. 10/2001 a răspuns că

despăgubirile urmează să fie plătite de A.P.A.P.S. La rândul său, aceasta susține

că privatizarea nu a fost integrală, astfel încât obligația incumbă SC E.N. SA.

Prin cererea modificatoare din 17

decembrie 2002, reclamanta a solicitat să se ia act că solicită titluri de

valoare nominală ca formă de despăgubire, precum și introducerea în cauză a

Ministerul Finanțelor Publice în calitate de pârât.

Prin întâmpinare, pârâta SC E.N. SA

a formulat excepția lipsei calității sale procesuale pasive iar tribunalul, la

termenul din 28 ianuarie 2003, a admis-o, dispunând scoaterea din cauză.

La termenul de judecată din 7

octombrie 2003, tribunalul, din oficiu, a invocat excepția inadmisibilității

cererii, iar prin sentința civilă nr. 897 de la aceeași dată a admis-o,

dispunând respingerea acțiunii.

Pentru a pronunța această sentință,

instanța a avut în vedere că într-adevăr pârâtele inițiale i-au comunicat

reclamantei să se adreseze celeilalte pentru acordarea de despăgubiri însă nu

există practic o decizie emisă de persoana juridică deținătoare a imobilului

care să facă aplicabile prevederile art. 24 pct. 7 și 8 din Legea nr. 10/2001.

Împotriva acestei sentințe a

declarat apel reclamanta, susținând că în mod greșit i-a fost respinsă cererea.

Curtea de Apel București, secția a

IV-a civilă, prin decizia nr. 680 din 23 aprilie 2004, a admis apelul și a

anulat sentința, constatând că soluția de respingere a acțiunii ca inadmisibilă

este nelegală.

S-a reținut că refuzul fiecărei

pârâte de a răspunde notificării, îndrumând-o pe reclamantă să se adreseze

celeilalte pentru despăgubiri, îi deschide acesteia calea de a acționa în

justiție potrivit prevederilor art. 24 din Legea nr. 10/2001.

Ulterior, evocând fondul, Curtea de

Apel București prin decizia nr. 1874 din 1 octombrie 2004, a admis acțiunea

reclamantei împotriva pârâtelor A.V.A.S, fostă A.P.A.P.S. și Ministerul

Finanțelor Publice, constatând că reclamanta este îndreptățită să primească

titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare în

valoare de 150 milioane lei. Pârâtul Ministerul Finanțelor Publice a fost

obligat să emită aceste titluri în favoarea reclamantei.

Pentru a pronunța această decizie,

Curtea de Apel a reținut în principal că:

- reclamanta este „persoană

îndreptățită” în sensul art. 3 din Legea nr. 10/2001, fiind unica moștenitoare

a bunicii sale, proprietar al terenului;

- imobilul a trecut în proprietatea

statului fără titlu, pe o parte din teren aflându-se în prezent construcții

aparținând SC E.N. SA.

- expertiza tehnică a stabilit că

numai 87,5 mp teren se află în proprietatea SC E.N. SA și constituie obiect al

prezentului litigiu, restul de 662,5 mp făcând parte din domeniul public al

orașului Eforie;

- valoarea acestei suprafețe de

teren, stabilită prin expertiză, este de 150 milioane lei;

în cauză sunt aplicabile prevederile

art. 31 din Legea nr. 10/2001, obligația de dezdăunare revenind Ministerul

Finanțelor Publice.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, formulând mai multe motive de

casare.

S-a susținut sub un prim aspect că

instanța de apel a depășit atribuțiile puterii judecătorești (art. 304 pct. 4 C.

proc. civ.) atunci când, evocând fondul, s-a substituit organelor

administrative și a rezolvat solicitarea reclamantei în lipsa unei dispoziții

emise potrivit Legii nr. 10/2001.

O a doua critică vizează nelegalitatea

deciziei (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), arătându-se că recurenta nu are

calitate procesuală pasivă, nefiind întrunite condițiile prevăzute de art. 31

din Legea nr. 10/2001, astfel că acțiunea urma să fie respinsă.

S-a mai susținut, în cadrul

aceluiași motiv de recurs, că în mod corect tribunalul a considerat acțiunea

inadmisibilă întrucât nu a fost urmată procedura specială, administrativă, cu

caracter obligatoriu, prevăzută de Legea nr. 10/2001.

Alte critici ale recurentului se

referă la faptul că instanțele nu au stabilit legalitatea titlului cu care

imobilul a trecut în proprietatea statului iar pe de altă parte s-a arătat că

nu sunt incidente în cauză dispozițiile art. 31 din Legea nr. 10/2001,

Ministerul Finanțelor Publice neputând fi obligat la despăgubiri.

Prin recurs s-a mai arătat că s-au

produs și încălcări de către instanță a normelor de procedură (art. 304 pct. 5 C.

proc. civ.) în sensul că Ministerul Finanțelor Publice a fost citat în cauză

doar după admiterea apelului, în faza evocării fondului, astfel încât nu s-a

putut apăra, propune și propunea și administra probe încă de la începutul

litigiului.

În fine, în raport de ultimele

susțineri ale recurentului privind necitarea sa în prima fază a soluționării

apelului, s-a solicitat să se facă și aplicarea prevederilor art. 304

1

C. proc. civ. privind examinarea cauzei sub toate aspectele.

Intimata reclamantă a formulat

întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Examinând întregul material probator

administrat în cauză, în contextul criticilor formulate, Înalta Curte reține că

recursul nu este întemeiat, instanța de apel pronunțând decizii legale și

temeinice din toate punctele de vedere.

Sub un prim aspect, susținerea

potrivit căreia instanța ar fi depășit competențele puterii judecătorești nu

poate fi primită.

În condițiile în care reclamanta s-a

adresat cu notificări tuturor entităților administrative cu atribuții în

materia Legii nr. 10/2001, obținând răspunsuri negative și „îndrumarea” de a se

adresa celorlalți, în mod corect s-a apreciat că sunt întrunite dispozițiile

art. 24 din actul normativ menționat, care este în acord și cu principiul

instituit prin art. 48 din Constituție.

În privința pretinsei lipse de

calitate procesuală pasivă a recurentei, se constată că instanța de apel a

considerat în mod corect întrunite cerințele prevăzute de art. 31 alin. (4) și (7)

din Legea nr. 10/2001, obligând Ministerul Finanțelor Publice la emiterea de

titluri de valoare nominală, conform opțiunii reclamantei în aceste sens.

Pe de altă parte, nici susținerile

recurentei în sensul inadmisibilității acțiunii nu pot fi primite.

Reclamanta, în calitate de persoană

îndreptățită, a constatat refuzul explicit al entităților administrative de a-i

soluționa cererea, fiecare dintre pârâți susținând că celălalt are atribuții în

domeniu. Or, nu numai în această materie, refuzul de soluționare a unei cereri

echivalează ca efecte cu un răspuns negativ, care deschide persoanei

îndreptățite accesul la justiție, iar practica Înaltei Curți este constantă pe

o asemenea interpretare. În caz contrar, reclamanta, ca persoană îndreptățită

s-ar afla într-o situație juridică imposibilă: i se refuză soluționarea

cererii, dar, întrucât nu s-a emis o dispoziție expresă de respingere, nu se

poate adresa nici justiției. Este evident că o astfel de susținere, contrară

principiilor elementare de drept și scopului Legii nr. 10/2001, nu poate fi

primită.

În ceea ce privește nevalabilitatea titlului

statului, ea a fost în mod corect stabilită de către instanța de apel dar în

orice caz această împrejurare nu are relevanță juridică, în raport de datele

concrete ale speței, pe care i-o atribuie recurenta.

Pe de alt parte, așa cum s-a arătat

deja, dispozițiile art. 31 alin. (4) și (7) din Legea nr. 10/2001 sunt

incidente față de particularitățile speței privind deținătorul actual al

bunului și opțiunea de despăgubiri a reclamantei.

În ceea ce privește pretinsa

încălcare a normelor de procedură civilă se rețin următoarele:

Admițând apelul reclamantei și

anulând sentința pronunțată de tribunal, Curtea de Apel a reluat judecata în

fond și a dispus citarea recurentei, care a fost în măsură să-și precizeze

poziția și să-și facă apărările.

Cauza s-a judecat deci în fond în

contradictoriu cu recurenta, astfel încât susținerile sale privind încălcarea

dreptului la apărare sunt neîntemeiate.

În fine, dispozițiile art. 304

1

C. proc. civ. se referă la o altă ipoteză, și anume neprevederea de către lege

a căii de atac a apelului. În orice caz însă, examinarea în recurs a cauzei a

avut în vedere toate aspectele acesteia; constatându-se că deciziile pronunțate

în apel sunt în întregime legale și temeinice.

În consecință, recursul va fi

respins ca nefondat, potrivit prevederilor art. 312 alin. (1) teza a II-a C.

proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul

declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice împotriva deciziei nr. 1874

din 1 octombrie 2004 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi 13 ianuarie 2006.