ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 327/2006

Asupra recursului civil de față; Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin acțiunea adresată la 29 mai 2002 Tribunalului București, secția a III-a civilă, reclamanta D.M.J. a chemat în judecată pe pârâții A.P.A.P.S. și SC E.N. SA, solicitând ca prin sentință să se dispună obligarea acestora de a o despăgubi corespunzător valorii terenului de 750 mp, situat în Eforie Nord, lot nr. 6 (parcela R.L.). În motivarea cererii reclamanta a arătat că imobilul a aparținut bunicii sale, D.L., a fost trecut abuziv în patrimoniul statului iar în prezent pe teren se află un restaurant, proprietatea celei de-a doua pârâte, care susține că s-a privatizat iar la notificarea întocmită conform prevederilor Legii nr. 10/2001 a răspuns că despăgubirile urmează să fie plătite de A.P.A.P.S.

La rândul său, aceasta susține că privatizarea nu a fost integrală, astfel încât obligația incumbă SC E.N. SA. Prin cererea modificatoare din 17 decembrie 2002, reclamanta a solicitat să se ia act că solicită titluri de valoare nominală ca formă de despăgubire, precum și introducerea în cauză a Ministerul Finanțelor Publice în calitate de pârât. Prin întâmpinare, pârâta SC E.N. SA a formulat excepția lipsei calității sale procesuale pasive iar tribunalul, la termenul din 28 ianuarie 2003, a admis-o, dispunând scoaterea din cauză. La termenul de judecată din 7 octombrie 2003, tribunalul, din oficiu, a invocat excepția inadmisibilității cererii, iar prin sentința civilă nr. 897 de la aceeași dată a admis-o, dispunând respingerea acțiunii.

Pentru a pronunța această sentință, instanța a avut în vedere că într-adevăr pârâtele inițiale i-au comunicat reclamantei să se adreseze celeilalte pentru acordarea de despăgubiri însă nu există practic o decizie emisă de persoana juridică deținătoare a imobilului care să facă aplicabile prevederile art. 24 pct. 7 și 8 din Legea nr. 10/2001. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta, susținând că în mod greșit i-a fost respinsă cererea. Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 680 din 23 aprilie 2004, a admis apelul și a anulat sentința, constatând că soluția de respingere a acțiunii ca inadmisibilă este nelegală. S-a reținut că refuzul fiecărei pârâte de a răspunde notificării, îndrumând-o pe reclamantă să se adreseze celeilalte pentru despăgubiri, îi deschide acesteia calea de a acționa în justiție potrivit prevederilor art. 24 din Legea nr. 10/2001.

Ulterior, evocând fondul, Curtea de Apel București prin decizia nr. 1874 din 1 octombrie 2004, a admis acțiunea reclamantei împotriva pârâtelor A.V.A.S, fostă A.P.A.P.S. și Ministerul Finanțelor Publice, constatând că reclamanta este îndreptățită să primească titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare în valoare de 150 milioane lei. Pârâtul Ministerul Finanțelor Publice a fost obligat să emită aceste titluri în favoarea reclamantei. Pentru a pronunța această decizie, Curtea de Apel a reținut în principal că: - reclamanta este „persoană îndreptățită” în sensul art. 3 din Legea nr. 10/2001, fiind unica moștenitoare a bunicii sale, proprietar al terenului; - imobilul a trecut în proprietatea statului fără titlu, pe o parte din teren aflându-se în prezent construcții aparținând SC E.N.

SA. - expertiza tehnică a stabilit că numai 87,5 mp teren se află în proprietatea SC E.N. SA și constituie obiect al prezentului litigiu, restul de 662,5 mp făcând parte din domeniul public al orașului Eforie; - valoarea acestei suprafețe de teren, stabilită prin expertiză, este de 150 milioane lei; în cauză sunt aplicabile prevederile art. 31 din Legea nr. 10/2001, obligația de dezdăunare revenind Ministerul Finanțelor Publice. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, formulând mai multe motive de casare. S-a susținut sub un prim aspect că instanța de apel a depășit atribuțiile puterii judecătorești (art. 304 pct. 4 C. proc. civ.) atunci când, evocând fondul, s-a substituit organelor administrative și a rezolvat solicitarea reclamantei în lipsa unei dispoziții emise potrivit Legii nr. 10/2001.

O a doua critică vizează nelegalitatea deciziei (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), arătându-se că recurenta nu are calitate procesuală pasivă, nefiind întrunite condițiile prevăzute de art. 31 din Legea nr. 10/2001, astfel că acțiunea urma să fie respinsă. S-a mai susținut, în cadrul aceluiași motiv de recurs, că în mod corect tribunalul a considerat acțiunea inadmisibilă întrucât nu a fost urmată procedura specială, administrativă, cu caracter obligatoriu, prevăzută de Legea nr. 10/2001. Alte critici ale recurentului se referă la faptul că instanțele nu au stabilit legalitatea titlului cu care imobilul a trecut în proprietatea statului iar pe de altă parte s-a arătat că nu sunt incidente în cauză dispozițiile art. 31 din Legea nr. 10/2001, Ministerul Finanțelor Publice neputând fi obligat la despăgubiri.

Prin recurs s-a mai arătat că s-au produs și încălcări de către instanță a normelor de procedură (art. 304 pct. 5 C. proc. civ.) în sensul că Ministerul Finanțelor Publice a fost citat în cauză doar după admiterea apelului, în faza evocării fondului, astfel încât nu s-a putut apăra, propune și propunea și administra probe încă de la începutul litigiului. În fine, în raport de ultimele susțineri ale recurentului privind necitarea sa în prima fază a soluționării apelului, s-a solicitat să se facă și aplicarea prevederilor art. 304 1 C. proc. civ. privind examinarea cauzei sub toate aspectele. Intimata reclamantă a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat. Examinând întregul material probator administrat în cauză, în contextul criticilor formulate, Înalta Curte reține că recursul nu este întemeiat, instanța de apel pronunțând decizii legale și temeinice din toate punctele de vedere.

Sub un prim aspect, susținerea potrivit căreia instanța ar fi depășit competențele puterii judecătorești nu poate fi primită. În condițiile în care reclamanta s-a adresat cu notificări tuturor entităților administrative cu atribuții în materia Legii nr. 10/2001, obținând răspunsuri negative și „îndrumarea” de a se adresa celorlalți, în mod corect s-a apreciat că sunt întrunite dispozițiile art. 24 din actul normativ menționat, care este în acord și cu principiul instituit prin art. 48 din Constituție. În privința pretinsei lipse de calitate procesuală pasivă a recurentei, se constată că instanța de apel a considerat în mod corect întrunite cerințele prevăzute de art. 31 alin. (4) și (7) din Legea nr. 10/2001, obligând Ministerul Finanțelor Publice la emiterea de titluri de valoare nominală, conform opțiunii reclamantei în aceste sens.

Pe de altă parte, nici susținerile recurentei în sensul inadmisibilității acțiunii nu pot fi primite. Reclamanta, în calitate de persoană îndreptățită, a constatat refuzul explicit al entităților administrative de a-i soluționa cererea, fiecare dintre pârâți susținând că celălalt are atribuții în domeniu. Or, nu numai în această materie, refuzul de soluționare a unei cereri echivalează ca efecte cu un răspuns negativ, care deschide persoanei îndreptățite accesul la justiție, iar practica Înaltei Curți este constantă pe o asemenea interpretare. În caz contrar, reclamanta, ca persoană îndreptățită s-ar afla într-o situație juridică imposibilă: i se refuză soluționarea cererii, dar, întrucât nu s-a emis o dispoziție expresă de respingere, nu se poate adresa nici justiției.

Este evident că o astfel de susținere, contrară principiilor elementare de drept și scopului Legii nr. 10/2001, nu poate fi primită. În ceea ce privește nevalabilitatea titlului statului, ea a fost în mod corect stabilită de către instanța de apel dar în orice caz această împrejurare nu are relevanță juridică, în raport de datele concrete ale speței, pe care i-o atribuie recurenta. Pe de alt parte, așa cum s-a arătat deja, dispozițiile art. 31 alin. (4) și (7) din Legea nr. 10/2001 sunt incidente față de particularitățile speței privind deținătorul actual al bunului și opțiunea de despăgubiri a reclamantei. În ceea ce privește pretinsa încălcare a normelor de procedură civilă se rețin următoarele: Admițând apelul reclamantei și anulând sentința pronunțată de tribunal, Curtea de Apel a reluat judecata în fond și a dispus citarea recurentei, care a fost în măsură să-și precizeze poziția și să-și facă apărările.

Cauza s-a judecat deci în fond în contradictoriu cu recurenta, astfel încât susținerile sale privind încălcarea dreptului la apărare sunt neîntemeiate. În fine, dispozițiile art. 304 1 C. proc. civ. se referă la o altă ipoteză, și anume neprevederea de către lege a căii de atac a apelului. În orice caz însă, examinarea în recurs a cauzei a avut în vedere toate aspectele acesteia; constatându-se că deciziile pronunțate în apel sunt în întregime legale și temeinice. În consecință, recursul va fi respins ca nefondat, potrivit prevederilor art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice împotriva deciziei nr. 1874 din 1 octombrie 2004 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 13 ianuarie 2006.