ÎCCJ, decizie (scj.ro #82511)

Acțiunea. Întregirea/modificarea acțiunii reglementate prin art. 132 C. proc. civ. Deosebire față de cererea de chemare în judecată a altor persoane reglementată prin art. 57 din același cod Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Acțiune. Modificarea, completarea acțiunii. Părțile. Chemarea în judecată a altor persoane Index alfabetic : Drept procesual civil - Acțiune; întregire/modificare - Părțile; chemarea în judecată a altor persoane C. proc. civ., art. 57-59, art. 132 Cererea prin care reclamantul, ulterior datei înregistrării acțiunii, urmărește restituirea imobilului trecut în mod abuziv la stat, cheamă în judecată și persoanele care au cumpărat de la stat bunul și cere anularea contractelor, constituie o întregire/modificare a acțiunii, în sensul reglementat prin art. 132 C. proc.

civ., iar nu o cerere de chemare în judecată a altor persoane, conform art. 57 – 59 din același cod, deoarece aceste persoane nu pretind același drept ca și reclamantul. I.C.C.J., secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia nr. 5516 din 7 octombrie 2004 La data de 14 decembrie 1999, reclamanta R.G.L. a chemat în judecată pe pârâții Statul Român reprezentat de Consiliul General al Municipiului București și S.C. Herăstrău Nord SA, solicitând : a se constata că un imobil, din București, a fost trecut în proprietatea statului fără titlu; să se constate nulitatea actului de trecere a imobilului în proprietatea statului; să fie obligați pârâții să predea nemișcătorul în deplină proprietate și posesiune reclamantei.

În motivarea acțiunii, reclamanta a învederat că imobilul a fost naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950, pe numele tatălui, său și că bunul a fost trecut în proprietatea statului fără titlu valabil, întrucât autorii săi erau exceptați de la aplicarea decretului, tatăl fiind ofițer superior în armată, pensionar la data naționalizării, iar mama casnică. În fond, după desființarea unei primei sentințe, reclamanta, prin cererea din 21 mai 2001, și-a precizat și completat acțiunea în sensul că a chemat în judecată, în calitate de pârâți, și pe D.L., D.C., I.M. și ROM CONFORT SA pentru a se dispune nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate, în baza Legii nr. 112/1995, de către pârâți, cu privire la două apartamente ale construcției în litigiu.

Prin încheierea din 1 octombrie 2001, Tribunalul Municipiului București, secția a IV-a civilă, a hotărât în sensul că „având în vedere dispozițiile art. 57 C. proc. civ., respinge ca inadmisibilă cererea precizatoare”.Aceeași instanță, prin sentința civilă nr. 1016 din 17 iunie 2002, a respins ca nefondată acțiunea. Curtea de Apel București, secția a III – a civilă, prin decizia nr. 115/A din 25 februarie 2003, a admis apelul declarat de reclamantă și a schimbat sentința tribunalului astfel : a admis acțiunea și a constatat că imobilul, în discuție, a fost trecut în proprietatea statului fără titlu valabil; au fost obligați pârâții Municipiul București, Ministerul Finanțelor Publice și S.C.

Herăstrău Nord SA să-i lase reclamantei în deplină proprietate și posesiune imobilul format din construcție și teren, mai puțin partea din imobil care constituie obiectul contractelor de vânzare-cumpărare nr. 897 din 11 iunie 1998 și nr. 4678/20.926 din 3 iulie 1997, încheiate între Primăria Municipiului București, SC ROM CONFORT SA, și pârâții D.I., D.L. și D.M. Prin aceeași decizie, instanța de apel a hotărât că „menține soluția primei instanțe privind ca inadmisibilă cererea de chemare în judecată a altor persoane, pronunțată prin încheierea de ședință din 1 octombrie 2001”. S-a reținut că „soluția primei instanțe de respingere a acestei cereri, ca inadmisibilă, este corectă, întrucât, în baza art. 57 C. proc.

civ., se pot introduce în cauză terțe persoane care ar putea să pretindă aceleași drepturi ca și reclamantul” iar „faptul că cererea a fost depusă ulterior comunicării situației juridice de către primărie, respectiv a înstrăinării unora dintre apartamente, nu poate produce efecte” deoarece „reclamanta, fiind cea care a sesizat instanța, avea obligația de a stabili de la bun început cadrul procesual…”. Împotriva decizie, dată în apel, au declarat recurs reclamanta și pârâții Municipiul București, prin primarul general și Ministerul Finanțelor Publice, ca reprezentant al Statului Român. În motivarea recursului, reclamanta a învederat că ambele instanțe au dat o interpretare greșită atât prevederilor art. 57 C. proc.

civ., cât și cererii precizatoare, din 21 mai 2001, prin care a solicitat a se dispune asupra nulității absolute a două contracte de vânzare-cumpărare, referitoare la o parte din imobilul revendicat și prin care au fost chemați în judecată, în calitate de pârâți, atât vânzătorii, cât și cumpărătorii apartamentelor. Nerezolvând cauza cu referire la apartamentele vândute foștilor chiriași, reclamanta reproșează instanței de apel că a limitat posibilitatea de a se discuta valabilitatea titlului statului asupra imobilului în întregul său.

În recursurile pârâților Municipiul București și Ministerului Finanțelor Publice se susține că titlul statului, asupra imobilului, este valabil, întrucât a fost constituit cu respectarea prevederilor Decretului nr. 92/1950, autorul reclamantei fiind deținătorul unui număr mare de apartamente și, deci, neexceptat de la naționalizare, și că instanța de apel nu avea căderea de a analiza conformitatea amintitului decret în raport cu Constituția din anul 1948. Recursurile sunt fondate, în limitele și pentru considerentele care succed: Potrivit art. 57 alin. (1) C. proc. civ., oricare dintre păți poate să cheme în judecată o altă persoană care ar putea să pretindă aceleași drepturi ca și reclamantul.

În considerarea prevederilor art. 57 – 59 C. proc. civ., instituția chemării în judecată a altor persoane este o formă de participare a terților la activitatea judiciară care conferă părților principale, în scopul preîntâmpinării unui litigiu viitor, posibilitatea de a solicita introducerea în proces a acelor persoane ce ar putea pretinde aceleași drepturi ca și reclamantul. Instituția chemării în judecată a altor persoane conduce la soluționarea unor raporturi juridice conexe în unul și același cadru procesual, contribuind, în acest mod, la o mai bună administrare a justiției. Cererea de chemare în judecată a altor persoane trebuie să fie exercitată cu respectarea tuturor condițiilor necesare pentru participarea terților la activitatea judiciară, iar art. 57 alin. (1) C. proc.

civ. impune și o condiție suplimentară, deosebit de importantă, condiție neobservată de cele două instanțe, și anume ca terțul introdus în proces să poată pretinde „aceleași drepturi ca și reclamantul”. Din această perspectivă, se constată că instanțele au apreciat greșit că cererii completatoare, formulată de reclamantă la data de 21 mai 2001, îi sunt aplicabile prevederile art. 57 C. proc. civ., text căruia instanțele i-au dat o interpretare extensivă, întrucât instituția cercetată nu poate fi utilizată, de către părțile principale, decât atunci când terțul introdus în proces ar putea pretinde aceleași drepturi ca și reclamantul.

Or, în speță nici vânzătorii și nici cumpărătorii celor două apartamente, componente ale imobilului revendicat, nu ar putea să pretindă același drept subiectiv cu cel invocat de reclamantă, drept ce se pretinde a fi dobândit prin moștenire legală și constituit în patrimoniul autorilor reclamantei în anul 1930. Pe cale de consecință, instanțele erau datoare să constate că, deși art. 57 C. proc. civ. sugerează, aparent, posibilitatea introducerii unui terț în proces ca pârât, în realitate, legea permite doar introducerea unei persoane în procedura judiciară în calitate de reclamant. Această calitate procesuală, de reclamant, a terțului introdus în litigiu, rezultă și din dispozițiile art. 58 C. proc.

civ., potrivit cu care „cel chemat în judecată dobândește calitatea de intervenient în interes propriu, iar hotărârea îi va fi opozabilă”. Or, calitatea de intervenient în interes propriu nu este altceva decât o varietate a calității de reclamant, calitate incompatibilă cu aceea pe care trebuiau să o dobândească vânzătorii și cumpărătorii celor două apartamente, ale căror contracte sunt atacate cu acțiunea în nulitate absolută pentru fraudă la lege. Cercetând actele și lucrările dosarului se constată că, urmare a comunicării, de către pârâta Primăria Municipiului București, a situației juridice a imobilului revendicat și a depunerii, de către aceeași pârâtă, a celor două contracte de vânzare-cumpărare, situația evident nouă și necunoscută de reclamantă, la data introducerii acțiunii, aceasta s-a găsit în cazul reglementat de art. 132 alin. (1) C. proc.

civ., text care îi îngăduie întregirea cererii introductive atât cu referire la obiectul litigiului (nulitatea contractelor), cât și cu privire la părțile între care s-au încheiat aceste acte juridice și care nu pot avea în cauză decât calitatea de pârâți, părți pe care instanțele erau datoare să le citeze în această calitate. Întrucât, prin respingerea ca inadmisibilă a cererii de întregire a acțiunii, instanțele au stabilit greșit cadrul procesual al litigiului, vătămând, în egală măsură, atât drepturile reclamantei, cât și pe cele ale pârâților, s-a impus admiterea tuturor recursurilor, casarea ambelor hotărâri și reluarea judecății de la prima zi de înfățișare ce a urmat depunerii cererii de întregire a acțiunii, urmând ca, în rejudecare, celelalte susțineri din recursurile reclamantei și ale pârâților să fie analizate de instanța de trimitere sub formă de apărări.