ÎCCJ, decizie (scj.ro #82511)

Acțiunea. Întregirea/modificarea acțiunii

reglementate prin art. 132 C. proc. civ. Deosebire față de cererea de chemare

în judecată a altor persoane reglementată prin art. 57 din același cod

Cuprins pe materii

: Drept procesual

civil. Acțiune. Modificarea, completarea acțiunii. Părțile. Chemarea în

judecată a altor persoane

Index

alfabetic

: Drept procesual civil

-

Acțiune;

întregire/modificare

-

Părțile;

chemarea în judecată a altor persoane

C.

proc. civ.,

art. 57-59, art. 132

Cererea prin care reclamantul, ulterior datei înregistrării acțiunii,

urmărește restituirea imobilului trecut în mod abuziv la stat, cheamă în

judecată și persoanele care au cumpărat de la stat bunul și cere anularea

contractelor, constituie o întregire/modificare a acțiunii, în sensul

reglementat prin art. 132 C. proc. civ., iar nu o cerere de chemare în judecată

a altor persoane, conform art. 57 – 59 din același cod, deoarece aceste

persoane nu pretind același drept ca și reclamantul.

I.C.C.J., secția civilă și de

proprietate intelectuală,

decizia nr. 5516 din 7 octombrie 2004

La data de 14 decembrie 1999, reclamanta R.G.L. a chemat

în judecată pe pârâții Statul Român reprezentat de Consiliul General al

Municipiului București și S.C. Herăstrău Nord SA, solicitând : a se constata că

un imobil, din București,  a fost trecut în proprietatea statului fără titlu;

să se constate nulitatea actului de trecere a imobilului în proprietatea

statului; să fie obligați pârâții să predea nemișcătorul în deplină proprietate

și posesiune reclamantei.

În motivarea acțiunii, reclamanta a învederat că imobilul a fost

naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950,  pe numele tatălui, său și că

bunul a fost trecut în proprietatea statului fără titlu valabil, întrucât

autorii săi erau exceptați de la aplicarea decretului, tatăl fiind ofițer

superior în armată, pensionar la data naționalizării, iar mama casnică.

În fond, după desființarea unei primei sentințe, reclamanta,

prin cererea din 21 mai 2001, și-a  precizat și completat acțiunea

în sensul că a chemat în judecată, în calitate de pârâți, și pe D.L., D.C.,

I.M. și ROM CONFORT SA pentru a se dispune nulitatea absolută a contractelor de

vânzare-cumpărare încheiate, în baza Legii nr. 112/1995, de către pârâți, cu

privire la două apartamente ale construcției în litigiu.

Prin încheierea din 1 octombrie 2001, Tribunalul Municipiului

București, secția a IV-a civilă,  a hotărât în sensul că „având în vedere

dispozițiile art. 57 C. proc. civ., respinge ca inadmisibilă cererea

precizatoare”.Aceeași instanță, prin sentința civilă nr. 1016 din 17 iunie

2002, a respins ca nefondată acțiunea.

Curtea de Apel București, secția a III – a civilă, prin decizia

nr. 115/A din 25 februarie 2003, a admis apelul declarat de reclamantă și a

schimbat sentința tribunalului astfel : a admis acțiunea și a constatat că

imobilul,  în discuție, a fost trecut în proprietatea statului fără titlu

valabil; au fost obligați pârâții Municipiul București, Ministerul Finanțelor

Publice și S.C. Herăstrău Nord SA să-i lase reclamantei în deplină proprietate

și posesiune imobilul format din construcție și teren, mai puțin partea din

imobil care constituie obiectul contractelor de vânzare-cumpărare nr. 897 din

11 iunie 1998 și nr. 4678/20.926 din 3 iulie 1997, încheiate între Primăria

Municipiului București, SC ROM CONFORT SA, și pârâții D.I., D.L. și D.M.

Prin aceeași decizie, instanța de apel a hotărât că „menține

soluția primei instanțe privind ca inadmisibilă  cererea de chemare în

judecată a altor persoane, pronunțată prin încheierea de ședință din 1

octombrie 2001”. S-a reținut că „soluția primei instanțe de respingere a

acestei cereri, ca inadmisibilă, este corectă, întrucât, în baza art. 57 C.

proc. civ., se pot introduce în cauză terțe persoane care ar putea să pretindă

aceleași drepturi ca și reclamantul” iar „faptul că cererea a fost depusă

ulterior comunicării situației juridice de către primărie, respectiv a

înstrăinării unora dintre apartamente, nu poate produce efecte” deoarece

„reclamanta, fiind cea care a sesizat instanța, avea obligația de a stabili de

la bun început cadrul procesual…”.

Împotriva decizie, dată în apel, au declarat recurs reclamanta

și pârâții Municipiul București, prin primarul general și Ministerul Finanțelor

Publice, ca reprezentant al Statului Român.

În motivarea recursului, reclamanta a învederat că ambele

instanțe au dat o interpretare greșită atât prevederilor art. 57 C. proc. civ.,

cât și cererii precizatoare, din 21 mai 2001, prin care a solicitat a se

dispune asupra nulității absolute a două contracte de vânzare-cumpărare,

referitoare la o parte din imobilul revendicat și prin care au fost chemați în

judecată, în calitate de pârâți, atât vânzătorii, cât și cumpărătorii

apartamentelor. Nerezolvând cauza cu referire la apartamentele vândute foștilor

chiriași, reclamanta reproșează instanței de apel că a limitat posibilitatea de

a se discuta  valabilitatea titlului statului asupra imobilului în

întregul său.

În recursurile pârâților Municipiul București și Ministerului

Finanțelor Publice se susține că titlul statului, asupra imobilului, este

valabil, întrucât a fost constituit cu respectarea prevederilor Decretului nr.

92/1950, autorul reclamantei fiind deținătorul unui număr mare de apartamente

și, deci, neexceptat de la naționalizare, și că instanța de apel nu avea

căderea de a analiza conformitatea amintitului decret în raport cu Constituția

din anul 1948.

Recursurile sunt fondate, în limitele și pentru considerentele

care succed:

Potrivit art. 57 alin. (1) C. proc. civ., oricare dintre păți

poate să cheme în judecată o altă persoană care ar putea să pretindă aceleași drepturi

ca și reclamantul.

În considerarea prevederilor art. 57 – 59 C. proc. civ.,

instituția chemării în judecată a altor persoane este o formă de participare a

terților la activitatea judiciară care conferă părților principale, în scopul

preîntâmpinării unui litigiu viitor, posibilitatea de a solicita introducerea

în proces a acelor persoane ce ar putea pretinde aceleași drepturi ca și

reclamantul. Instituția chemării în judecată a altor persoane conduce la

soluționarea unor raporturi juridice conexe în unul și același cadru procesual,

contribuind, în acest mod, la o mai bună administrare a justiției.

Cererea de chemare în judecată a altor persoane trebuie să fie

exercitată cu respectarea tuturor condițiilor necesare pentru participarea

terților la activitatea judiciară, iar art. 57 alin. (1) C. proc. civ. impune

și o condiție suplimentară, deosebit de importantă, condiție neobservată de

cele două instanțe, și anume ca terțul introdus în proces să poată pretinde

„aceleași drepturi ca și reclamantul”.

Din această perspectivă, se constată că instanțele au apreciat

greșit că cererii completatoare, formulată de reclamantă la data de 21 mai

2001, îi sunt aplicabile prevederile art. 57 C. proc. civ., text căruia

instanțele i-au dat o interpretare  extensivă, întrucât instituția

cercetată nu poate fi utilizată, de către părțile principale, decât atunci când

terțul introdus în proces ar putea pretinde aceleași drepturi ca și

reclamantul. Or, în speță nici vânzătorii și nici cumpărătorii celor două

apartamente, componente ale imobilului revendicat,   nu ar

putea să pretindă același drept subiectiv cu cel invocat de reclamantă,

drept ce se pretinde a fi dobândit prin moștenire legală și constituit în

patrimoniul autorilor reclamantei în anul 1930.

Pe cale de consecință, instanțele erau datoare să constate că,

deși art. 57 C. proc. civ. sugerează, aparent, posibilitatea introducerii unui

terț în proces ca pârât, în realitate, legea permite doar introducerea unei

persoane în procedura judiciară  în calitate de reclamant. Această

calitate procesuală, de reclamant, a terțului introdus în litigiu, rezultă și

din dispozițiile art. 58 C. proc. civ., potrivit cu care „cel chemat în

judecată dobândește calitatea de intervenient în interes propriu, iar hotărârea

îi va fi opozabilă”. Or, calitatea de intervenient în interes propriu nu este

altceva decât o varietate a calității de reclamant, calitate incompatibilă cu

aceea pe care trebuiau să o dobândească vânzătorii și cumpărătorii celor două

apartamente, ale căror contracte sunt atacate cu acțiunea în nulitate absolută

pentru fraudă la lege.

Cercetând actele și lucrările dosarului se constată că, urmare a

comunicării, de către pârâta Primăria Municipiului București, a situației

juridice a imobilului revendicat și a depunerii, de către aceeași pârâtă, a

celor două contracte de vânzare-cumpărare, situația evident nouă și necunoscută

de reclamantă, la data introducerii acțiunii, aceasta s-a găsit în cazul

reglementat de art. 132 alin. (1) C. proc. civ., text care îi îngăduie întregirea

cererii introductive atât cu referire la obiectul litigiului (nulitatea

contractelor), cât și cu privire la părțile între care s-au încheiat aceste

acte juridice și care nu pot avea în cauză decât calitatea de pârâți, părți pe

care instanțele erau datoare să le citeze în această calitate.

Întrucât, prin respingerea ca inadmisibilă a cererii de

întregire a acțiunii, instanțele au stabilit greșit cadrul procesual al

litigiului, vătămând, în egală măsură, atât drepturile reclamantei, cât și pe

cele ale pârâților, s-a impus admiterea tuturor recursurilor, casarea ambelor

hotărâri și reluarea judecății de la prima zi de înfățișare ce a urmat

depunerii cererii de întregire a acțiunii, urmând ca, în rejudecare, celelalte

susțineri din recursurile reclamantei și ale pârâților să fie analizate de

instanța de trimitere sub formă de apărări.