ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5516/2004

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

La data de 14 decembrie 1999

reclamanta R.L.G. a chemat în judecată pe pârâții Statul Român reprezentat de

Consiliul General al Municipiului București și SC H.N. SA pentru ca prin

hotărârea ce se va pronunța să se constate că imobilul din București, a fost

trecut în proprietatea statului fără titlu, să se constate nulitatea actului de

trecere a imobilului în proprietatea statului și să fie obligați pârâții să

predea nemișcătorul în deplină proprietate și posesiune reclamantei.

În motivarea acțiunii reclamanta a

învederat că imobilul din București, compus din construcție (parter, etaj și

mansardă) și teren în suprafață de 532 mp a fost dobândit în proprietate de

părinții săi, I.C.S. și E.S., în temeiul actului autentificat sub nr. 25434 din

10 septembrie 1930 de Tribunalul Ilfov, secția notariat.

Imobilul a fost naționalizat în baza

Decretului nr. 92/1950, poziția 6810, pe numele S.I., tatăl reclamantei. Se

susține în acțiune că bunul a fost trecut în proprietatea statului fără titlu

valabil întrucât autorii reclamantei erau exceptați de la aplicațiunea

decretului, tatăl fiind ofițer superior în armată, pensionar la data

naționalizării, iar mama casnică.

Investit inițial cu soluționarea

cauzei, Tribunalul București, secția a IV–a civilă, prin sentința nr. 245 din 9

martie 2000, a respins acțiunea ca fiind formulată de o persoană fără calitate

procesuală activă, soluție infirmată de Curtea de Apel București, secția a

III–a civilă, care, prin decizia nr. 363/A din 14 iunie 2000, a desființat

sentința tribunalului și a dispus reluarea judecății de către prima instanță.

În fond, după desființarea primei

sentințe, reclamanta R.L.G. și-a precizat și completat acțiunea introductivă de

instanță (dosar tribunal) în sensul că a chemat în judecată în calitate de pârâți

pe D.L., D.C., I.M. și ROM CONFORT SA pentru ca prin hotărârea ce se va

pronunța să se dispună nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare

încheiate în baza Legii nr. 112/1995 de către pârâți cu privire la apartamentul

nr. 1 de la etajul I și la apartamentul nr. 1 de la parterul imobilului din

București, pentru fraudă la lege.

Prin încheierea din 1 octombrie 2001

tribunalul a hotărât în sensul că „având în vedere dispozițiile art. 57 C.

proc. civ., respinge ca inadmisibilă cererea precizatoare”.

Prin sentința civilă nr. 1016 din 17

iunie 2002 Tribunalul București, secția a IV–a civilă, a respins ca nefondată

acțiunea reclamantei.

Curtea de Apel București, secția a

III–a civilă, prin decizia nr. 115/A din 25 februarie 2003, a admis apelul declarat

de reclamanta R.L.G., a schimbat sentința tribunalului, a admis acțiunea și a

constatat că imobilul din București, a fost trecut în proprietatea statului

fără titlu valabil. Au fost obligați pârâții Municipiul București, Ministerul

Finanțelor Publice și SC H.N. SA să-i lase reclamantei în deplină proprietate

și posesiune imobilul situat la adresa de mai sus, format din construcție și

teren, mai puțin partea din imobil care constituie obiectul contractelor de

vânzare-cumpărare nr. 897 din 11 iunie 1998 și nr. 4678/20.926 din 3 iulie 1997

încheiată între Primăria Municipiului București, SC ROM CONFORT SA, I.M., D.L.

și D.C.

Prin aceeași decizie instanța de

apel a hotărât că „menține soluția primei instanțe privind ca inadmisibilă a

cererii de chemare în judecată a altor persoane pronunțată prin încheierea de

ședință din 1 octombrie 2001”, formulare reprodusă ca atare din dispozitivul

deciziei dată de Curtea de Apel București.

În motivarea acestei din urmă

decizii instanța de apel a reținut că „soluția primei instanțe de respingere a

acestei cereri ca inadmisibilă, este corectă, întrucât prin intermediul art. 57

C. proc. civ. se pot introduce în cauză terțe persoane care ar putea să

pretindă aceleași drepturi ca și reclamantul” iar „faptul că cererea a fost

depusă ulterior comunicării situației juridice de către primărie, respectiv a

înstrăinării unora dintre apartamente, nu poate produce efecte” deoarece

„reclamanta, fiind cea care a sesizat instanța, avea obligația de a stabili de

la bun început cadrul procesual…”.

Împotriva decizie dată în apel în

termen legal au declarat recurs reclamanta R.L.G. și pârâții Municipiul

București, prin Primarul General și Ministerul Finanțelor Publice, ca

reprezentant al Statului Român.

În motivarea recursului reclamanta a

învederat că ambele instanțe au dat o interpretare greșită atât prevederilor

art. 57 C. proc. civ., cât și cererii precizatoare din 21 mai 2001 prin care

s-a solicitat a se dispune asupra nulității absolute a două contracte de

vânzare-cumpărare referitoare la o parte din imobilul revendicat și prin care

au fost chemați în judecată, în calitate de pârâți, atât vânzătorii, cât și

cumpărătorii apartamentelor. Nerezolvând cauza cu referire la apartamentele

vândute foștilor chiriași, reclamanta reproșează instanței de apel că a limitat

în mod nepermis posibilitatea de a se discuta valabilitatea titlului statului

asupra imobilului în întregul său.

În recursurile pârâților Municipiul

București și Ministerului Finanțelor Publice se susține că titlul statului

asupra imobilului este valabil întrucât a fost constituit cu respectarea

prevederilor Decretului nr. 92/1950, autorul reclamantei fiind deținătorul unui

număr mare de apartamente și deci neexceptat de la naționalizare și că instanța

de apel nu avea căderea de a analiza conformitatea amintitului decret în raport

cu Constituția din anul 1948.

Recursurile sunt fondate, în

limitele și pentru considerentele care succed:

Potrivit art. 57 alin. (1) C. proc.

civ., oricare dintre păți poate să cheme în judecată o altă persoană care ar

putea să pretindă aceleași drepturi ca și reclamantul.

În considerarea prevederilor art.

57–59 C. proc. civ., instituția chemării în judecată a altor persoane a fost

definită în doctrină ca fiind acea formă de participare a terților la

activitatea judiciară care conferă părților principale, în scopul

preîntâmpinării unui litigiu viitor, posibilitatea de a solicita introducerea în

proces a acelor persoane ce ar putea pretinde aceleași drepturi ca și

reclamantul. S-a apreciat întotdeauna că instituția chemării în judecată a

altor persoane conduce la soluționarea unor raporturi juridice conexe în unul

și același cadru procesual, contribuind în acest mod la o mai bună administrare

a justiției.

Este adevărat că cererea de chemare

în judecată a altor persoane trebuie să fie exercitată cu respectarea tuturor

condițiilor necesare pentru participarea terților la activitatea judiciară, dar

art. 57 alin. (1) C. proc. civ. impune însă și o condiție suplimentară deosebit

de importantă, condiție neobservată de cele două instanțe, și anume ca terțul

introdus în proces să poată pretinde „aceleași drepturi ca și reclamantul”.

Din această perspectivă se constată

că instanțele au apreciat greșit că cererii completatoare formulată de

reclamantă la data de 21 mai 2001 îi sunt aplicabile prevederile art. 57 C.

proc. civ., text căruia instanțele i-au dat o interpretare nepermis de

extensivă, întrucât instituția cercetată nu poate fi utilizată de către părțile

principale decât atunci când terțul introdus în proces ar putea pretinde

aceleași drepturi ca și reclamantul. Or, nici vânzătorii și nici cumpărătorii

celor două apartamente componente ale imobilului revendicat în justiție nu ar

putea în nici un caz să pretindă același drept subiectiv cu cel invocat de

reclamantă, drept ce se pretinde a fi dobândit prin moștenire legală și

constituit în patrimoniul autorilor reclamantei în anul 1930.

Pe cale de consecință, instanțele

erau datoare să constate că, deși art. 57 C. proc. civ. sugerează, aparent,

posibilitatea introducerii unui terț în proces ca pârât, în realitate, legea

permite doar introducerea unei persoane în procedura judiciară în calitate de

reclamant. Această calitate procesuală, de reclamant, a terțului introdus în

litigiu rezultă și din dispozițiile art. 58 C. proc. civ., potrivit cu care

„cel chemat în judecată dobândește calitatea de intervenient în interes

propriu, iar hotărârea îi va fi opozabilă”. Or, calitatea de intervenient în

interes propriu nu este altceva decât o varietate a calității de reclamant,

calitate incompatibilă cu aceea pe care trebuiau să o dobândească vânzătorii și

cumpărătorii celor două apartamente ale căror contracte sunt atacate cu

acțiunea în nulitate absolută pentru fraudă la lege.

Cercetând actele și lucrările

dosarului se constată că urmare a comunicării de către pârâta Primăria

Municipiului București a situației juridice a imobilului revendicat și a

depunerii de către aceeași pârâtă a celor două contracte de vânzare-cumpărare,

situația evident nouă și necunoscută de reclamantă la data introducerii

acțiunii, aceasta s-a găsit în cazul reglementat de art. 132 alin. (1) C. proc.

civ., text care îi îngăduie întregirea cererii introductive atât cu referire la

obiectul litigiului (nulitatea contractelor), cât și cu privire la părțile

între care s-au încheiat aceste acte juridice și care nu pot avea în cauză

decât calitatea de pârâți, părți pe care instanțele erau datoare să le citeze

în această calitate.

Întrucât prin respingerea ca

inadmisibilă a cererii de întregire a acțiunii instanțele au stabilit greșit

cadrul procesual al prezentului litigiu, vătămând, în egală măsură, atât

drepturile reclamantei, cât și pe cele ale pârâților, se impune admiterea

tuturor recursurilor, casarea ambelor hotărâri și reluarea judecății de la

prima zi de înfățișare ce a urmat depunerii cererii de întregire a acțiunii,

urmând ca, în rejudecare, celelalte susțineri din recursurile reclamantei și ale

pârâților să fie analizate de instanța de trimitere sub formă de apărări.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursurile declarate de

reclamanta R.L.G., și de pârâții Municipiul București prin Primarul general și

Ministerul Finanțelor Publice împotriva deciziei nr. 115 A din 25 februarie

2003 a Curții de Apel București, secția a III–a civilă.

Casează decizia atacată precum și

sentința nr. 1016 din 17 iunie 2002 a Tribunalului București, secția a IV–a civilă,

și trimite cauza la același tribunal pentru rejudecare.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 octombrie 2004.