ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5516/2004

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: La data de 14 decembrie 1999 reclamanta R.L.G. a chemat în judecată pe pârâții Statul Român reprezentat de Consiliul General al Municipiului București și SC H.N. SA pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate că imobilul din București, a fost trecut în proprietatea statului fără titlu, să se constate nulitatea actului de trecere a imobilului în proprietatea statului și să fie obligați pârâții să predea nemișcătorul în deplină proprietate și posesiune reclamantei. În motivarea acțiunii reclamanta a învederat că imobilul din București, compus din construcție (parter, etaj și mansardă) și teren în suprafață de 532 mp a fost dobândit în proprietate de părinții săi, I.C.S.

și E.S., în temeiul actului autentificat sub nr. 25434 din 10 septembrie 1930 de Tribunalul Ilfov, secția notariat. Imobilul a fost naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950, poziția 6810, pe numele S.I., tatăl reclamantei. Se susține în acțiune că bunul a fost trecut în proprietatea statului fără titlu valabil întrucât autorii reclamantei erau exceptați de la aplicațiunea decretului, tatăl fiind ofițer superior în armată, pensionar la data naționalizării, iar mama casnică. Investit inițial cu soluționarea cauzei, Tribunalul București, secția a IV–a civilă, prin sentința nr. 245 din 9 martie 2000, a respins acțiunea ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă, soluție infirmată de Curtea de Apel București, secția a III–a civilă, care, prin decizia nr. 363/A din 14 iunie 2000, a desființat sentința tribunalului și a dispus reluarea judecății de către prima instanță.

În fond, după desființarea primei sentințe, reclamanta R.L.G. și-a precizat și completat acțiunea introductivă de instanță (dosar tribunal) în sensul că a chemat în judecată în calitate de pârâți pe D.L., D.C., I.M. și ROM CONFORT SA pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 de către pârâți cu privire la apartamentul nr. 1 de la etajul I și la apartamentul nr. 1 de la parterul imobilului din București, pentru fraudă la lege. Prin încheierea din 1 octombrie 2001 tribunalul a hotărât în sensul că „având în vedere dispozițiile art. 57 C. proc. civ., respinge ca inadmisibilă cererea precizatoare”.

Prin sentința civilă nr. 1016 din 17 iunie 2002 Tribunalul București, secția a IV–a civilă, a respins ca nefondată acțiunea reclamantei. Curtea de Apel București, secția a III–a civilă, prin decizia nr. 115/A din 25 februarie 2003, a admis apelul declarat de reclamanta R.L.G., a schimbat sentința tribunalului, a admis acțiunea și a constatat că imobilul din București, a fost trecut în proprietatea statului fără titlu valabil. Au fost obligați pârâții Municipiul București, Ministerul Finanțelor Publice și SC H.N. SA să-i lase reclamantei în deplină proprietate și posesiune imobilul situat la adresa de mai sus, format din construcție și teren, mai puțin partea din imobil care constituie obiectul contractelor de vânzare-cumpărare nr. 897 din 11 iunie 1998 și nr. 4678/20.926 din 3 iulie 1997 încheiată între Primăria Municipiului București, SC ROM CONFORT SA, I.M., D.L.

și D.C. Prin aceeași decizie instanța de apel a hotărât că „menține soluția primei instanțe privind ca inadmisibilă a cererii de chemare în judecată a altor persoane pronunțată prin încheierea de ședință din 1 octombrie 2001”, formulare reprodusă ca atare din dispozitivul deciziei dată de Curtea de Apel București. În motivarea acestei din urmă decizii instanța de apel a reținut că „soluția primei instanțe de respingere a acestei cereri ca inadmisibilă, este corectă, întrucât prin intermediul art. 57 C. proc. civ. se pot introduce în cauză terțe persoane care ar putea să pretindă aceleași drepturi ca și reclamantul” iar „faptul că cererea a fost depusă ulterior comunicării situației juridice de către primărie, respectiv a înstrăinării unora dintre apartamente, nu poate produce efecte” deoarece „reclamanta, fiind cea care a sesizat instanța, avea obligația de a stabili de la bun început cadrul procesual…”.

Împotriva decizie dată în apel în termen legal au declarat recurs reclamanta R.L.G. și pârâții Municipiul București, prin Primarul General și Ministerul Finanțelor Publice, ca reprezentant al Statului Român. În motivarea recursului reclamanta a învederat că ambele instanțe au dat o interpretare greșită atât prevederilor art. 57 C. proc. civ., cât și cererii precizatoare din 21 mai 2001 prin care s-a solicitat a se dispune asupra nulității absolute a două contracte de vânzare-cumpărare referitoare la o parte din imobilul revendicat și prin care au fost chemați în judecată, în calitate de pârâți, atât vânzătorii, cât și cumpărătorii apartamentelor. Nerezolvând cauza cu referire la apartamentele vândute foștilor chiriași, reclamanta reproșează instanței de apel că a limitat în mod nepermis posibilitatea de a se discuta valabilitatea titlului statului asupra imobilului în întregul său.

În recursurile pârâților Municipiul București și Ministerului Finanțelor Publice se susține că titlul statului asupra imobilului este valabil întrucât a fost constituit cu respectarea prevederilor Decretului nr. 92/1950, autorul reclamantei fiind deținătorul unui număr mare de apartamente și deci neexceptat de la naționalizare și că instanța de apel nu avea căderea de a analiza conformitatea amintitului decret în raport cu Constituția din anul 1948. Recursurile sunt fondate, în limitele și pentru considerentele care succed: Potrivit art. 57 alin. (1) C. proc. civ., oricare dintre păți poate să cheme în judecată o altă persoană care ar putea să pretindă aceleași drepturi ca și reclamantul. În considerarea prevederilor art. 57–59 C. proc.

civ., instituția chemării în judecată a altor persoane a fost definită în doctrină ca fiind acea formă de participare a terților la activitatea judiciară care conferă părților principale, în scopul preîntâmpinării unui litigiu viitor, posibilitatea de a solicita introducerea în proces a acelor persoane ce ar putea pretinde aceleași drepturi ca și reclamantul. S-a apreciat întotdeauna că instituția chemării în judecată a altor persoane conduce la soluționarea unor raporturi juridice conexe în unul și același cadru procesual, contribuind în acest mod la o mai bună administrare a justiției. Este adevărat că cererea de chemare în judecată a altor persoane trebuie să fie exercitată cu respectarea tuturor condițiilor necesare pentru participarea terților la activitatea judiciară, dar art. 57 alin. (1) C. proc.

civ. impune însă și o condiție suplimentară deosebit de importantă, condiție neobservată de cele două instanțe, și anume ca terțul introdus în proces să poată pretinde „aceleași drepturi ca și reclamantul”. Din această perspectivă se constată că instanțele au apreciat greșit că cererii completatoare formulată de reclamantă la data de 21 mai 2001 îi sunt aplicabile prevederile art. 57 C. proc. civ., text căruia instanțele i-au dat o interpretare nepermis de extensivă, întrucât instituția cercetată nu poate fi utilizată de către părțile principale decât atunci când terțul introdus în proces ar putea pretinde aceleași drepturi ca și reclamantul.

Or, nici vânzătorii și nici cumpărătorii celor două apartamente componente ale imobilului revendicat în justiție nu ar putea în nici un caz să pretindă același drept subiectiv cu cel invocat de reclamantă, drept ce se pretinde a fi dobândit prin moștenire legală și constituit în patrimoniul autorilor reclamantei în anul 1930. Pe cale de consecință, instanțele erau datoare să constate că, deși art. 57 C. proc. civ. sugerează, aparent, posibilitatea introducerii unui terț în proces ca pârât, în realitate, legea permite doar introducerea unei persoane în procedura judiciară în calitate de reclamant. Această calitate procesuală, de reclamant, a terțului introdus în litigiu rezultă și din dispozițiile art. 58 C. proc.

civ., potrivit cu care „cel chemat în judecată dobândește calitatea de intervenient în interes propriu, iar hotărârea îi va fi opozabilă”. Or, calitatea de intervenient în interes propriu nu este altceva decât o varietate a calității de reclamant, calitate incompatibilă cu aceea pe care trebuiau să o dobândească vânzătorii și cumpărătorii celor două apartamente ale căror contracte sunt atacate cu acțiunea în nulitate absolută pentru fraudă la lege. Cercetând actele și lucrările dosarului se constată că urmare a comunicării de către pârâta Primăria Municipiului București a situației juridice a imobilului revendicat și a depunerii de către aceeași pârâtă a celor două contracte de vânzare-cumpărare, situația evident nouă și necunoscută de reclamantă la data introducerii acțiunii, aceasta s-a găsit în cazul reglementat de art. 132 alin. (1) C. proc.

civ., text care îi îngăduie întregirea cererii introductive atât cu referire la obiectul litigiului (nulitatea contractelor), cât și cu privire la părțile între care s-au încheiat aceste acte juridice și care nu pot avea în cauză decât calitatea de pârâți, părți pe care instanțele erau datoare să le citeze în această calitate. Întrucât prin respingerea ca inadmisibilă a cererii de întregire a acțiunii instanțele au stabilit greșit cadrul procesual al prezentului litigiu, vătămând, în egală măsură, atât drepturile reclamantei, cât și pe cele ale pârâților, se impune admiterea tuturor recursurilor, casarea ambelor hotărâri și reluarea judecății de la prima zi de înfățișare ce a urmat depunerii cererii de întregire a acțiunii, urmând ca, în rejudecare, celelalte susțineri din recursurile reclamantei și ale pârâților să fie analizate de instanța de trimitere sub formă de apărări.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursurile declarate de reclamanta R.L.G., și de pârâții Municipiul București prin Primarul general și Ministerul Finanțelor Publice împotriva deciziei nr. 115 A din 25 februarie 2003 a Curții de Apel București, secția a III–a civilă. Casează decizia atacată precum și sentința nr. 1016 din 17 iunie 2002 a Tribunalului București, secția a IV–a civilă, și trimite cauza la același tribunal pentru rejudecare. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 octombrie 2004.