ÎCCJ, decizie (scj.ro #83843)
ÎCCJ, decizie (scj.ro #83843) (Înalta Curte de Casație și Justiție)
Achitare.
Apel. Luarea măsurii obligării de a nu părăsi localitatea
Cuprins pe
materii:
Drept procesual penal.
Partea specială. Judecata. Căile de atac ordinare. Apelul
Indice
alfabetic:
Drept procesual penal
-
luarea măsurii obligării de a nu părăsi localitatea
C.
proc
.
pen
.,
art. 145
În
cazul în care prima instanță a dispus achitarea inculpatului,
instanța de apel poate dispune luarea măsurii obligării de a nu
părăsi localitatea, numai dacă sunt întrunite condițiile
prevăzute în art. 143 raportat la art.
145 C
.
proc
.
pen
., privind existența probelor sau a
indiciilor temeinice, în accepțiunea art.
68
1
C
.
proc
.
pen
., că inculpatul a
săvârșit o faptă prevăzută de legea penală.
În
raport cu soluția de achitare dispusă de prima instanță
pentru infracțiunile pentru care inculpatul a fost trimis în
judecată, soluție pronunțată în temeiul art. 11 pct. 2 lit.
a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) și art. 10 alin. (1) lit. c) C.
proc
.
pen
., instanța de apel
nu poate reține existența indiciilor temeinice, în accepțiunea
art.
68
1
C
.
proc
.
pen
., care să
justifice luarea măsurii obligării de a nu părăsi
localitatea, dacă nu a administrat
nicio
probă care să schimbe situația de fapt reținută de
prima instanță.
I.C.C.J., Secția
penală, decizia nr. 1656 din 22 aprilie 2011
Prin
încheierea din data de 14 aprilie 2011, Curtea de Apel Craiova, Secția
penală și pentru cauze cu minori, în baza art.
145 C
.
proc
.
pen
., a dispus luarea față de inculpatul
G.C. a măsurii obligării de a nu părăsi localitatea de
domiciliu.
În
motivarea încheierii, curtea de apel, deliberând asupra cererii de luare a
măsurii preventive prevăzute în art.
145 C
.
proc
.
pen
., a reținut că inculpatul G.C. a fost
trimis în judecată pentru comiterea a două infracțiuni de trafic
de minori, prevăzute în art. 13 alin. (1), (2) și (3) din Legea nr.
678/2001 (parte vătămată M.L.) și în art. 13 alin. (1)
și (2) din Legea nr. 678/2001 (parte vătămată P.M.).
Totodată,
s-a constatat că inculpatul a fost arestat preventiv în perioada 15 iulie
2010 - 24 noiembrie 2010, când a fost înlocuită măsura arestării
preventive cu obligarea de a nu părăsi localitatea, conform
încheierii din 18 noiembrie
2010
a
Tribunalului Dolj, temeiurile arestării
preventive fiind art. 143 raportat la art. 148 alin. (1) lit. f) C.
proc
.
pen
., iar prin
sentința apelată în prezenta cauză soluția de achitare a
inculpatului, dispusă în temeiul art. 10 alin. (1) lit. a) și art. 10
alin. (1) lit. c) C.
proc
.
pen
.,
a fost argumentată, în esență, prin reținerea
contradicțiilor între declarațiile date de părțile
vătămate și de martori în faza de urmărire penală
și în faza cercetării judecătorești.
Față
de aceste împrejurări, s-a concluzionat că în cauză există
în continuare indicii temeinice de participare a inculpatului la comiterea
infracțiunilor deduse judecății, aprecierile asupra probelor
administrate în faza de judecată fiind contestate în apelul declarat de
procuror, cale de atac cu efect devolutiv asupra fondului cauzei și
că din probele administrate în faza urmăririi penale și a
cercetării judecătorești în primă instanță nu
rezultă existența unor împrejurări care să permită
aprecierea că inculpatul a adoptat o conduită procesuală
pozitivă.
Astfel,
referatul de evaluare din 20 octombrie 2010 indică un risc major în stilul
de viață al inculpatului, iar din adresa comunicată de
Inspectoratul General al Poliției de Frontieră la data de 13 aprilie
2011 rezultă că, la data de 3 aprilie 2011, inculpatul s-a prezentat
la Punctul
de Trecere a
Frontierei Aeroport Craiova pentru a ieși din țară. În aceste
împrejurări, s-a apreciat că se impune luarea față de
inculpat a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi
localitatea, conform art.
145
C
.
proc
.
pen
.,
pentru a se asigura buna desfășurare a procesului penal, în sensul
art. 136 alin. (1) C.
proc
.
pen
.
În
consecință, instanța de apel a dispus luarea față de
inculpatul G.C. a măsurii preventive a obligării de a nu
părăsi localitatea de domiciliu, cu instituirea în sarcina acestuia a
obligațiilor prevăzute în art. 145 alin. (1
1
) lit. a), b)
și c) și în art. 145 alin. (1
2
) lit. c) și e) C.
proc
.
pen
.
Împotriva
dispoziției din încheiere vizând luarea măsurii preventive a
obligării de a nu părăsi localitatea de domiciliu a declarat
recurs inculpatul G.C. care, prin apărătorul ales, a solicitat
casarea încheierii și constatarea de către instanța de recurs a
faptului că această măsură preventivă a încetat de
drept, astfel cum a reținut instanța de fond prin sentința
penală nr. 4 din 20 ianuarie 2011 prin care a dispus achitarea sa pentru
infracțiunile pentru care a fost trimis în judecată.
Examinând
încheierea atacată, atât prin prisma motivelor invocate, cât și din
oficiu, în conformitate cu dispozițiile art. 385
6
alin. (3) C.
proc
.
pen
., Înalta Curte de
Casație și Justiție constată că recursul este fondat.
În
conformitate cu dispozițiile art. 145 alin. (1) C.
proc
.
pen
., „măsura obligării de a nu
părăsi localitatea constă în îndatorirea impusă
învinuitului sau inculpatului de procuror sau de judecător, în cursul
urmăririi penale, ori de instanța de judecată, în cursul judecății,
de a nu părăsi localitatea în care locuiește, fără
încuviințarea organului care a dispus această măsură.
Măsura poate fi luată numai dacă sunt întrunite condițiile
prevăzute în art. 143 alin. (1).”
Condițiile
prevăzute în art. 143 alin. (1) C.
proc
.
pen
., la care trimite art. 145 din același cod, se
referă la existența probelor sau indiciilor temeinice că
învinuitul sau inculpatul față de care se ia măsura a
săvârșit o faptă prevăzută de legea penală.
Din
actele și lucrările dosarului rezultă că la data de 15
iulie 2010, împotriva recurentului inculpat s-a luat măsura arestării
preventive pe o durată de 29 de zile, judecătorul reținând
că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 148 alin. (1) lit.
f) C.
proc
.
pen
., și
anume că există date certe că inculpatul a săvârșit
infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4
ani și că există probe că lăsarea sa în libertate
prezintă pericol concret pentru ordinea publică.
Prin
rechizitoriul din 6 august 2010, întocmit de Parchetul de pe lângă Înalta
Curte de Casație și Justiție, Direcția de Investigare a
Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism -
Serviciul Teritorial Craiova -, recurentul inculpat G.C. a fost trimis în
judecată în stare de arest preventiv pentru comiterea infracțiunilor
prevăzute și pedepsite de art. 13 alin. (1), (2) și (3) din
Legea nr. 678/2001 și de art. 13 alin. (1) și (2) din Legea nr.
678/2001, constând în aceea că în luna aprilie
2008 a
racolat pe partea
vătămată minoră M.L., care apoi a fost transportată în
Italia și exploatată sexual de V.Ș. (trimis și el în
judecată) și că a transportat în Italia și a determinat la
prostituție în folosul său pe minora P.M. în perioada august 2008 -
iunie 2009.
În
cursul judecății la instanța de fond, prin încheierea din 18
noiembrie 2010, Tribunalul Dolj a înlocuit măsura arestării
preventive a inculpatului cu măsura obligării de a nu
părăsi localitatea de domiciliu, acesta fiind pus în libertate la
data de 24 noiembrie 2010.
Prin
sentința penală nr. 4 din 20 ianuarie 2011, Tribunalul Dolj a dispus
achitarea inculpatului G.C., în temeiul dispozițiilor art. 11 pct. 2 lit.
a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. c) C.
proc
.
pen
. pentru infracțiunea prevăzută în art.
13 alin. (1), (2) și (3) din Legea nr. 678/2001 (faptă
săvârșită față de partea vătămată
M.L.), respectiv, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin.
(1) lit. a) C.
proc
.
pen
.
pentru infracțiunea prevăzută în art. 13 alin. (1) și (2)
din Legea nr. 678/2001 (faptă săvârșită față de
partea vătămată P.M.).
Prin
aceeași sentință, instanța de fond a constatat
încetată de drept măsura preventivă a obligării de a nu
părăsi localitatea, dispusă față de inculpat prin
încheierea din data de 18 noiembrie 2010, reținând incidența în cauză
a dispozițiilor art. 140 alin. (1) lit. b) C.
proc
.
pen
., potrivit cărora „măsurile preventive
încetează de drept în caz de scoatere de sub urmărire, de încetare a
urmăririi penale sau de încetare a procesului penal ori de achitare.”
Împotriva
sentinței a declarat apel Direcția de Investigare a
Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism -
Serviciul Teritorial Craiova, apel cu soluționarea căruia a fost
învestită instanța de apel, care a pronunțat încheierea ce face
obiectul recursului de față.
Raționamentul
instanței de apel, în sensul că soluția de achitare a
inculpatului argumentată de instanța de fond, în esență,
prin reținerea contradicțiilor între declarațiile
părților vătămate și ale martorilor în faza de
urmărire penală și în faza cercetării
judecătorești nu duce la inexistența în continuare a indiciilor
temeinice de participare a inculpatului la săvârșirea
infracțiunilor deduse judecății - aprecierile instanței de
fond asupra probelor administrate în faza de judecată fiind contestate în
apelul declarat de procuror, cale de atac cu efect devolutiv asupra fondului
cauzei -, este greșit. Un asemenea raționament ar duce la concluzia
că ori de câte ori procurorul exercită calea de atac a apelului
împotriva unei hotărâri judecătorești prin care s-a
pronunțat o soluție de achitare, cale de atac prin care se
critică aprecierea dată de judecător probelor administrate,
să fie posibilă luarea față de inculpatul achitat a unei
măsuri neprivative de libertate, indiferent dacă sunt sau nu
întrunite cerințele art.
143
C
.
proc
.
pen
.
la care trimite art. 145 din același cod.
În
conformitate cu dispozițiile art. 139 alin. (2) C.
proc
.
pen
., „când măsura preventivă a fost
luată cu încălcarea prevederilor legale sau nu mai există vreun
temei care să justifice menținerea măsurii preventive, aceasta
trebuie revocată din oficiu sau la cerere (...).”
Așa
cum s-a arătat în cele ce preced, pentru luarea măsurii preventive
neprivative de libertate prevăzute în art.
145 C
.
proc
.
pen
. trebuie să existe probe sau indicii
temeinice că inculpatul a săvârșit o faptă
prevăzută de legea penală, adică să existe acele date
din care să rezulte presupunerea rezonabilă că persoana
față de care se ia măsura a comis faptele pentru care este
cercetată.
În
cauză, Înalta Curte de Casație și Justiție constată,
față de soluția de achitare dispusă de instanța de
fond și în condițiile în care instanța de apel nu a administrat
nicio
probă care să schimbe situația de fapt
reținută de tribunal, că nu există acele indicii temeinice
în accepțiunea dată acestei noțiuni de art.
68
1
C
.
proc
.
pen
. care să justifice
luarea față de inculpat a măsurii prevăzute în art.
145 C
.
proc
.
pen
.
Este
adevărat că, potrivit art. 136 alin. (1) C.
proc
.
pen
., scopul măsurilor preventive este acela de
a se asigura buna desfășurare a procesului penal ori împiedicarea
sustragerii învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de
la judecată ori de la executarea pedepsei. Dar, tot atât de adevărat
este faptul că o măsură privativă sau neprivativă de
libertate trebuie luată cu respectarea condițiilor prevăzute de
lege, încălcarea acestora fiind sancționată de lege cu revocarea
măsurii.
Contrar
celor reținute de instanța de apel, Înalta Curte de Casație
și Justiție constată că împrejurarea că recurentul
inculpat, la data de 3 aprilie 2011 (deci după trecerea unui interval de timp
de 2 luni și 15 zile de la pronunțarea sentinței prin care s-a
constatat încetată de drept măsura preventivă
prevăzută în art.
145
C
.
proc
.
pen
.
luată împotriva sa), s-a prezentat
la Punctul
de Trecere a Frontierei Aeroport Craiova
pentru a ieși din țară nu justifică, prin ea
însăși, luarea măsurii prevăzute în art.
145 C
.
proc
.
pen
., în condițiile în care, în perioada
scursă de la 18 noiembrie 2010 și până la 20 ianuarie 2011, data
pronunțării sentinței, inclusiv la termenul de judecată
fixat de instanța de apel la 14 aprilie 2011, inculpatul a respectat
dispozițiile instanței, a îndeplinit toate obligațiile ce i-au
fost impuse de instanță, s-a prezentat la fiecare termen de
judecată, dovedind astfel interes în cooperarea cu organele judiciare în
vederea stabilirii adevărului și soluționării cu celeritate
a cauzei.
În
concluzie, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază
că menținerea măsurii dispusă de instanța de apel este
contrară atât dispozițiilor art. 145 raportat la art.
143 C
.
proc
.
pen
., cât și prevederilor art. 2 din Protocolul
nr. 4 adițional
la
Convenția
europeană pentru apărarea
drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Potrivit
paragrafului 2 al acestui din urmă text de lege, „orice persoană este
liberă să părăsească orice țară, inclusiv pe
a sa.”
Paragraful
3 al aceluiași articol statuează că „exercitarea acestor
drepturi nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care,
prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate
democratică, pentru securitatea națională, siguranța
publică, menținerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale,
protecția sănătății sau a moralei ori pentru
protejarea drepturilor și libertăților altora.”
În
sistemul european de protecție a drepturilor omului, conceptul de
libertate are două componente: primul este cel prevăzut în art. 5 din
Convenție, care garantează libertatea și siguranța
persoanei, acestea privind libertatea sa fizică, și anume dreptul
oricărei persoane de a nu fi reținută sau arestată în mod
abuziv, cel de-al doilea privește restricțiile la libertatea de
circulație, care intră în domeniul de aplicare al art. 2 din
Protocolul nr. 4 adițional
la Convenție. Dreptul
la libera circulație atât în teritoriul unui stat, cât și între state
nu este absolut, exercitarea acestuia putând face obiectul unor restrângeri,
astfel cum sunt prevăzute în art. 2 paragraful 3 din Protocolul nr. 4.
În speță, însă, Înalta Curte de Casație
și Justiție, constatând că sunt îndeplinite condițiile
prevăzute în art. 139 alin. (2) C.
proc
.
pen
., în baza art. 385
15
pct. 2 lit. d) C.
proc
.
pen
., a admis recursul
declarat de inculpatul G.C., a casat în parte încheierea din 14 aprilie
2011 a
Curții de Apel
Craiova, Secția penală și pentru cauze cu minori și,
rejudecând, a revocat măsura preventivă a obligării de a nu
părăsi localitatea, prevăzută în art.
145 C
.
proc
.
pen
., luată față de inculpat de
către instanța de apel, menținând celelalte dispoziții ale
încheierii.