ÎCCJ, decizie (scj.ro #85526)

Obligarea de a nu părăsi țara. Luarea măsurii în cursul judecății. Obligațiile care pot fi impuse învinuitului sau inculpatului Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea generală. Măsurile preventive și alte măsuri procesuale. Măsurile preventive. Obligarea de a nu părăsi țara Indice alfabetic: Drept procesual penal - obligarea de a nu părăsi țara - luarea măsurii în cursul judecății - obligațiile care pot fi impuse învinuitului sau inculpatului C. proc. pen., art. 145, art. 145 1 1. Potrivit art. 136 alin. (4) C. proc.

pen., măsurile privind obligarea de a nu părăsi localitatea și obligarea de a nu părăsi țara se pot lua de procuror sau de judecător, în cursul urmăririi penale, și de instanța de judecată, în cursul judecății, iar conform art. 145 1 din același cod, măsura obligării de a nu părăsi țara constă în îndatorirea impusă învinuitului sau inculpatului de procuror sau de judecător, în cursul urmăririi penale, ori de instanța de judecată, în cursul judecății, de a nu părăsi țara fără încuviințarea organului care a dispus această măsură. Din prevederile art. 136 alin. (4), art. 145 și art. 145 1 C. proc. pen. rezultă că, în faza judecății, instanța de judecată are competența de a lua măsura privind obligarea de a nu părăsi țara.

În faza judecății, instanța de judecată dispune luarea măsurii privind obligarea de a nu părăsi țara, iar nu prelungirea acestei măsuri, chiar dacă măsura a fost luată și prelungită în cursul urmăririi penale. 2. În temeiul art. 145 1 raportat la art. 145 alin. (1 2 ) lit. c) C. proc. pen., organul judiciar care a dispus măsura privind obligarea de a nu părăsi țara poate impune învinuitului sau inculpatului ca, pe durata acestei măsuri, să nu se apropie nu numai de persoana vătămată, membrii familiei acesteia, persoana împreună cu care a comis fapta, martori sau experți, ci și de alte persoane, stabilite de organul judiciar, și să nu comunice cu acestea direct sau indirect.

Prin urmare procurorul sau judecătorul, în cursul urmăririi penale și instanța de judecată, în cursul judecății, luând măsura obligării de a nu părăsi țara, poate impune învinuitului sau inculpatului ca pe durata acestei măsuri să nu se apropie de denunțător și să nu comunice cu acesta direct sau indirect. I.C.C.J., Completul de 9 judecători, decizia nr. 58 din 12 februarie 2007 Prin încheierea din 1 februarie 2007, pronunțată de Secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a fost admisă cererea formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție și, în baza art. 136 alin. (4) și art. 145 1 cu referire la art. 145 alin. (1) C. proc.

pen., s-a dispus luarea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi țara față de inculpații C.I. și I.M. În temeiul art. 145 1 alin. (2) cu referire la art. 145 alin. (1 1 ) și alin. (1 2 ) C. proc. pen., inculpații au fost obligați, între altele, ca pe durata măsurii preventive dispuse să respecte obligația de la alin. (1 2 ) lit. c), în sensul că cei doi inculpați să nu se apropie și să nu comunice direct sau indirect cu denunțătorul și cu martorii din cauză. Pentru a hotărî astfel, instanța de judecată a reținut că, prin adresa nr. 122/P/2006, înregistrată la 25 ianuarie 2007 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția penală, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție a formulat cerere, al cărei obiect l-a precizat în ședința publică de judecată din 1 februarie 2007, în sensul luării, în cursul judecății, a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi țara față de inculpații C.I.

și I.M. Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, Secția de combatere a corupției emis la 25 ianuarie 2007, au fost trimiși în judecată, în stare de libertate, inculpatul C.I. pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită, prevăzută în art. 254 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 și inculpata I.M. pentru săvârșirea infracțiunii de dare de mită prevăzută în art. 255 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000.

În adresa de sesizare a instanței, precum și în partea expozitivă a rechizitoriului, s-a solicitat de către parchet prelungirea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi țara, față de ambii inculpați, măsură luată de către Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 9 judecători, prin încheierea nr. 437 din 6 octombrie 2006, prelungită succesiv de organul de urmărire penală prin ordonanțele din 2 noiembrie 2006, 30 noiembrie 2006 și 22 decembrie 2006. La termenul din 1 februarie 2007, reprezentantul parchetului a precizat obiectul cererii formulate inițial, arătând că solicită a se dispune de către instanță luarea, în cursul judecății, a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi țara față de ambii inculpați.

A învederat faptul că prelungirea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi țara se dispune numai în cursul urmării penale, iar în cursul judecării cauzei, competența de a lua această măsură revine instanței, în raport cu dispozițiile art. 145 1 și art. 136 alin. (4) C. proc. pen. Instanța, luând act de precizarea formulată oral de parchet, deliberând, a stabilit că este învestită cu judecarea unei cereri având ca obiect luarea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi țara față de ambii inculpați trimiși în judecată pentru săvârșirea unor infracțiuni de corupție. Examinând cererea formulată de parchet, Secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție a constatat că, în cauză, se impune luarea, în cursul judecății, a măsurii obligării de a nu părăsi țara față de ambii inculpați.

Împotriva acestei încheieri, în termenul legal, inculpații C.I. și I.M. au declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Astfel, în recursul declarat de inculpatul C.I. s-a susținut, între altele, nelegala luare a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi țara, în această etapă procesuală. În recursul inculpatei I.M., s-a susținut, între altele, lipsa unui temei legal cu privire la obligația inculpaților de a nu comunica cu denunțătorul. Recursurile declarate de inculpați sunt nefondate: Critica formulată de apărarea inculpatului C.I., referitoare la legalitatea luării măsurii preventive a obligării de a nu părăsi țara, în această etapă procesuală, este neîntemeiată. Potrivit dispozițiilor art. 136 alin. (4) C. proc.

pen., astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 356/2006, măsurile prevăzute în alin. (1) lit. b) și c), respectiv obligarea de a nu părăsi localitatea și obligarea de a nu părăsi țara, se pot lua de procuror sau de judecător, în cursul urmăririi penale și de instanța de judecată, în cursul judecății. În același sens sunt și dispozițiile art. 145 1 C. proc. pen., potrivit cărora „măsura obligării de a nu părăsi țara constă în îndatorirea impusă învinuitului sau inculpatului, de procuror sau de judecător, în cursul urmăririi penale, ori de instanța de judecată, în cursul judecății, de a nu părăsi țara fără încuviințarea organului care a dispus această măsură.” Pe de altă parte, în art. 140 alin. (1) lit. a) C. proc.

pen. se prevede că măsurile preventive - fără a distinge care dintre acestea - încetează de drept la expirarea termenelor prevăzute de lege sau stabilite de organele judiciare. În alin. (3) al aceluiași articol se prevede că, în cazurile în care se constată, în cursul judecății, încetarea de drept a măsurilor preventive, instanța de judecată, din oficiu sau la sesizarea procurorului, are obligația să dispună punerea de îndată în libertate a celui reținut sau arestat. În mod corespunzător, se poate constata și încetarea de drept a celorlalte măsuri preventive, caz în care se impune înștiințarea autorităților care au o obligație de evidențiere a acestor măsuri. Din ansamblul dispozițiilor legale enunțate rezultă că, în cursul urmăririi penale, măsura prevăzută în art. 145 sau art. 145 1 C. proc.

pen. se poate lua de procuror sau de judecător, iar în faza judecății, după învestirea instanței cu soluționarea pe fond a cauzei penale, instanța are competența de a lua asemenea măsură, în acest sens fiind și dispozițiile art. 136 alin. (4) C. proc. pen. În raport cu dispozițiile legale la care s-a făcut referire, susținerile apărării recurentului inculpat C.I., în sensul că instanța nu ar fi fost legal sesizată sau că nu ar fi avut competența de a lua măsura preventivă a obligării de a nu părăsi țara, nu pot fi reținute. Nici critica formulată de apărarea recurentei inculpate I.M., în sensul că fără un temei legal instanța a stabilit cu privire la obligația inculpaților de a nu comunica cu denunțătorul, nu poate fi primită.

În art. 145 alin. (1 2 ) lit. c) C. proc. pen. este înscrisă obligația pentru inculpat de a nu se apropia de persoana vătămată, membrii familiei acesteia, persoana împreună cu care a comis fapta, martori, experți ori alte persoane, stabilite de organul judiciar, și de a nu comunica cu acestea direct sau indirect. Cum prin dispozițiile legale menționate organul judiciar este abilitat de a desemna și alte persoane , în afara celor enunțate expres în text, de care inculpatul, pe durata măsurii preventive, nu trebuie să se apropie și să nu comunice cu acestea, interdicția stabilită de instanța de fond în sarcina inculpaților, de a nu avea legături cu denunțătorul, își găsește temeiul în dispozițiile art. 145 alin. (1 2 ) lit. c) C. proc.

pen., având menirea de a împiedica orice înțelegere cu acesta sau exercitarea unor eventuale presiuni asupra lui. Pentru considerentele ce preced, în baza art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursurile declarate de inculpați au fost respinse, ca nefondate.