ÎCCJ, decizie (scj.ro #85526)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #85526) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Obligarea de a nu

părăsi țara.

Luarea

măsurii în cursul judecății.

Obligațiile care pot fi impuse învinuitului sau inculpatului

Cuprins pe materii:

Drept procesual penal. Partea generală. Măsurile

preventive și alte măsuri procesuale. Măsurile preventive.

Obligarea de a nu părăsi țara

Indice alfabetic:

Drept procesual penal

-

obligarea de a nu

părăsi țara

- luarea măsurii în cursul judecății

-

obligațiile care

pot fi impuse învinuitului sau inculpatului

C. proc. pen.,

art. 145, art. 145

1

1.

Potrivit art. 136 alin. (4) C. proc. pen., măsurile privind obligarea de a

nu părăsi localitatea și obligarea de a nu părăsi

țara se pot lua de procuror sau de judecător, în cursul

urmăririi penale, și de instanța de judecată, în cursul

judecății, iar conform art. 145

1

din același cod,

măsura obligării de a nu părăsi țara constă în

îndatorirea impusă învinuitului sau inculpatului de procuror sau de

judecător, în cursul urmăririi penale, ori de instanța de

judecată, în cursul judecății, de a nu părăsi

țara fără încuviințarea organului care a dispus

această măsură. Din prevederile art. 136 alin. (4), art. 145

și art. 145

1

C. proc. pen. rezultă că, în faza

judecății, instanța de judecată are competența de a

lua măsura privind obligarea de a nu părăsi țara.

În

faza judecății, instanța de judecată dispune luarea

măsurii privind obligarea de a nu părăsi țara, iar nu

prelungirea acestei măsuri, chiar dacă măsura a fost luată

și prelungită în cursul urmăririi penale.

2.

În temeiul art. 145

1

raportat la art. 145 alin. (1

2

) lit.

c) C. proc. pen., organul judiciar care a dispus măsura privind obligarea

de a nu părăsi țara poate impune învinuitului sau inculpatului

ca, pe durata acestei măsuri, să nu se apropie nu numai de persoana

vătămată, membrii familiei acesteia, persoana împreună cu

care a comis fapta, martori sau experți, ci și de alte persoane,

stabilite de organul judiciar, și să nu comunice cu acestea direct

sau indirect. Prin urmare procurorul sau judecătorul, în cursul

urmăririi penale și instanța de judecată, în cursul

judecății, luând măsura obligării de a nu părăsi

țara, poate impune învinuitului sau inculpatului ca pe durata acestei

măsuri să nu se apropie de denunțător și să nu

comunice cu acesta direct sau indirect.

I.C.C.J., Completul de

9 judecători, decizia nr. 58 din 12 februarie 2007

Prin încheierea din 1 februarie 2007,

pronunțată de Secția penală a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, a fost admisă cererea formulată

de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

- Direcția Națională Anticorupție și, în baza art. 136

alin. (4) și art. 145

1

cu referire la art. 145 alin. (1) C.

proc. pen., s-a dispus luarea măsurii preventive a obligării de a nu

părăsi țara față de inculpații C.I. și I.M.

În temeiul art. 145

1

alin.

(2) cu referire la art. 145 alin. (1

1

) și alin. (1

2

)

C. proc. pen., inculpații au fost obligați, între altele, ca pe

durata măsurii preventive dispuse să respecte obligația de la

alin. (1

2

) lit. c), în sensul că cei doi inculpați să

nu se apropie și să nu comunice direct sau indirect cu

denunțătorul și cu martorii din cauză.

Pentru a hotărî astfel,

instanța de judecată a reținut că, prin adresa nr.

122/P/2006, înregistrată la 25 ianuarie 2007 pe rolul Înaltei Curți

de Casație și Justiție, Secția penală, Parchetul de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția

Națională Anticorupție a formulat cerere, al cărei obiect

l-a precizat în ședința publică de judecată din 1 februarie

2007, în sensul luării, în cursul judecății, a măsurii

preventive a obligării de a nu părăsi țara față

de inculpații C.I. și I.M.

Prin rechizitoriul Parchetului de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția

Națională Anticorupție, Secția de combatere a

corupției emis la 25 ianuarie 2007, au fost trimiși în judecată,

în stare de libertate, inculpatul C.I. pentru săvârșirea

infracțiunii de luare de mită, prevăzută în art. 254 alin.

(1) C. pen. raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 și

inculpata I.M. pentru săvârșirea infracțiunii de dare de

mită prevăzută în art. 255 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7

alin. (2) din Legea nr. 78/2000.

În adresa de sesizare a instanței,

precum și în partea expozitivă a rechizitoriului, s-a solicitat de

către parchet prelungirea măsurii preventive a obligării de a nu

părăsi țara, față de ambii inculpați,

măsură luată de către

Înalta Curte de Casație și Justiție,

Completul de 9

judecători, prin încheierea nr. 437 din 6 octombrie 2006, prelungită

succesiv de organul de urmărire penală prin ordonanțele din 2

noiembrie 2006, 30 noiembrie 2006 și 22 decembrie 2006.

La termenul din 1 februarie 2007,

reprezentantul parchetului a precizat obiectul cererii formulate inițial,

arătând că solicită a se dispune de către

instanță luarea, în cursul judecății, a măsurii preventive

a obligării de a nu părăsi țara față de ambii

inculpați. A învederat faptul că prelungirea măsurii preventive

a obligării de a nu părăsi țara se dispune numai în cursul

urmării penale, iar în cursul judecării cauzei, competența de a

lua această măsură revine instanței, în raport cu

dispozițiile art. 145

1

și art. 136 alin. (4) C. proc. pen.

Instanța,

luând act de precizarea formulată oral de parchet, deliberând, a stabilit

că este învestită cu judecarea unei cereri având ca obiect luarea

măsurii preventive a obligării de a nu părăsi țara

față de ambii inculpați trimiși în judecată pentru

săvârșirea unor infracțiuni de corupție.

Examinând

cererea formulată de parchet, Secția penală a Înaltei Curți

de Casație și Justiție a constatat că, în cauză, se

impune luarea, în cursul judecății, a măsurii obligării de

a nu părăsi țara față de ambii inculpați.

Împotriva

acestei încheieri, în termenul legal, inculpații C.I. și I.M. au

declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Astfel,

în recursul declarat de inculpatul C.I. s-a susținut, între altele,

nelegala luare a măsurii preventive a obligării de a nu

părăsi țara, în această etapă procesuală.

În

recursul inculpatei I.M., s-a susținut, între altele, lipsa unui temei

legal cu privire la obligația inculpaților de a nu comunica cu

denunțătorul.

Recursurile

declarate de inculpați sunt nefondate:

Critica

formulată de apărarea inculpatului C.I., referitoare la legalitatea

luării măsurii preventive a obligării de a nu părăsi

țara, în această etapă procesuală, este neîntemeiată.

Potrivit

dispozițiilor art. 136 alin. (4) C. proc. pen., astfel cum au fost

modificate prin Legea nr. 356/2006, măsurile prevăzute în alin. (1)

lit. b) și c), respectiv obligarea de a nu părăsi localitatea

și obligarea de a nu părăsi țara, se pot lua de procuror

sau de judecător, în cursul urmăririi penale și de instanța

de judecată, în cursul judecății.

În același sens sunt și

dispozițiile art. 145

1

C. proc. pen., potrivit cărora

„măsura obligării de a nu părăsi țara constă în

îndatorirea impusă învinuitului sau inculpatului, de procuror sau de

judecător, în cursul urmăririi penale, ori de instanța de

judecată, în cursul judecății, de a nu părăsi

țara fără încuviințarea organului care a dispus

această măsură.”

Pe de altă parte, în art. 140

alin. (1) lit. a) C. proc. pen. se prevede că măsurile preventive -

fără a distinge care dintre acestea - încetează de drept la

expirarea termenelor prevăzute de lege sau stabilite de organele judiciare.

În alin. (3) al aceluiași articol se prevede că, în cazurile în care

se constată, în cursul judecății, încetarea de drept a

măsurilor preventive, instanța de judecată, din oficiu sau la

sesizarea procurorului, are obligația să dispună punerea de

îndată în libertate a celui reținut sau arestat.

În mod

corespunzător, se poate constata și încetarea de drept a celorlalte

măsuri preventive, caz în care se impune înștiințarea

autorităților care au o obligație de evidențiere a acestor

măsuri.

Din

ansamblul dispozițiilor legale enunțate rezultă că, în

cursul urmăririi penale, măsura prevăzută în art. 145 sau

art. 145

1

C. proc. pen. se poate lua de procuror sau de

judecător, iar în faza judecății, după învestirea

instanței cu soluționarea pe fond a cauzei penale, instanța are

competența de a lua asemenea măsură, în acest sens fiind și

dispozițiile art. 136 alin. (4) C. proc. pen.

În raport cu dispozițiile legale

la care s-a făcut referire, susținerile apărării

recurentului inculpat C.I., în sensul că instanța nu ar fi fost legal

sesizată sau că nu ar fi avut competența de a lua măsura

preventivă a obligării de a nu părăsi țara, nu pot fi

reținute.

Nici critica formulată de

apărarea recurentei inculpate I.M., în sensul că fără un

temei legal instanța a stabilit cu privire la obligația

inculpaților de a nu comunica cu denunțătorul, nu poate fi

primită.

În art. 145 alin. (1

2

) lit. c) C.

proc. pen. este înscrisă obligația pentru inculpat de a nu se apropia

de persoana vătămată, membrii familiei acesteia, persoana

împreună cu care a comis fapta, martori, experți ori alte persoane,

stabilite de organul judiciar, și de a nu comunica cu acestea direct sau

indirect.

Cum prin dispozițiile legale

menționate organul judiciar este abilitat de a desemna și

alte persoane

, în afara celor

enunțate expres în text, de care inculpatul, pe durata măsurii

preventive, nu trebuie să se apropie și să nu comunice cu

acestea, interdicția stabilită de instanța de fond în sarcina

inculpaților, de a nu avea legături cu denunțătorul,

își găsește temeiul în dispozițiile art. 145 alin. (1

2

)

lit. c) C. proc. pen., având menirea de a împiedica orice înțelegere cu

acesta sau exercitarea unor eventuale presiuni asupra lui.

Pentru considerentele ce preced, în

baza art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursurile declarate

de inculpați au fost respinse, ca nefondate.