ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1656/2011

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1656/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra

recursului de față;

În

baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin

încheierea din data de 14 aprilie 2011 pronunțată în dosarul nr. 9614/63/2010,

Curtea de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori –, în baza art.

145 C. proc. pen. a dispus luarea față de inculpatul G.(V.)C. a măsurii

obligării de a nu părăsi localitatea de domiciliu, municipiul Craiova.

În

baza art. 145 alin. (1)

1

lit. a), b) c) și art. 145 alin. (1)

2

lit. c) și e) C. proc. pen., instanța l-a obligat pe inculpat să respecte, pe

durata măsurii obligării de a nu părăsi localitatea, următoarele obligații:

-

să se prezinte la instanța de judecată ori de câte ori este chemat;

-

să se prezinte la organul de poliție desemnat cu supravegherea – I.P.J. Dolj –

Poliția Municipiului Craiova – conform programului de supraveghere întocmit de

organul de poliție sau ori de câte ori este chemat;

-

să nu își schimbe locuința fără încuviințarea instanței;

-

să nu se apropie de persoanele vătămate M.L.N. și P.M.C. sau de membrii

familiilor acestora, precum și de martorii din cauză și să nu comunice cu

acestea direct sau indirect;

-

să nu se afle în locuința părților vătămate din speță.

Totodată,

instanța i-a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art.145 alin. (3) C.

proc. pen.

S-a

admis cererea de amânare și, în consecință, s-a amânat judecarea cauzei la 19

mai 2011, ora 9,00 termen luat în cunoștință de inculpatul G.C. și pentru când

se vor cita părțile vătămate M.L.N., P.M.C. și intimatul Serviciul de

Probațiune de pe lângă Tribunalul Dolj.

S-a

dispus întocmirea adresei către Baroul Dolj pentru a se desemna apărător din

oficiu pentru părțile vătămate: M.L.N. și P.M.C.

În

motivarea încheierii, curtea de apel, deliberând asupra cererii de luare a

măsurii preventive prevăzute de art. 145 C. proc. pen. a reținut că inculpatul G.C.

a fost trimis în judecată pentru comiterea a două infracțiuni de trafic de

minori, prevăzute de art. 13 alin. (1), (2), (3) din Legea nr. 678/2001 (parte

vătămată M.L.) și de art. 13 alin. (1), (2) din Legea nr. 678/2001 (parte

vătămată P.M.), constând în aceea că: în perioada aprilie 2008 a racolat pe partea vătămată minoră M.L. care apoi a fost transportată în Italia și exploatată

sexual de V.S. (tatăl inculpatului), trimis în judecată prin rechizitoriul

D.I.IC.O.T. nr. 123D/P/2007; a transportat în Italia și a determinat la prostituție,

în folosul său pe minora P.M., în perioada august 2008 – iunie 2009. S-a mai

reținut că inculpatul, în înțelegere cu V.S., a remis martorelor M.E., P.M. și M.M.,

suma de câte 200 lei pentru declarațiile favorabile date de acestea la procuror

la 13 martie 2009.

Totodată,

s-a constatat că inculpatul a fost arestat preventiv în perioada 14 iulie 2010

– 24 noiembrie 2010, când a fost înlocuită măsura arestării preventive cu

obligarea de a nu părăsi localitatea conform încheierii din 18 noiembrie 2010 a Tribunalului Dolj, temeiurile arestării preventive fiind art. 143 C. proc. pen. raportat la

art. 148 lit. f) C. proc. pen., iar prin sentința apelată în prezenta cauză

soluția de achitare a inculpatului, dispusă în temeiul art. 10 lit. a) și art. 10

lit. c) C. proc. pen. a fost argumentată, în esență, prin reținerea

contradicțiilor între declarațiile date de părțile vătămate și de martori în

faza de urmărire penală și în faza cercetării judecătorești.

Față

de aceste împrejurări, s-a concluzionat că în cauză există în continuare

indicii temeinice de participare a inculpatului la comiterea infracțiunilor

deduse judecății, aprecierile asupra probelor administrate în faza de judecată

fiind contestate în apelul declarat de parchet, cale de atac cu efect devolutiv

asupra fondului cauzei și că din probele administrate în faza urmăririi penale

și a cercetării judecătorești în primă instanță nu rezultă existența unor

împrejurări care să permită aprecierea că inculpatul a adoptat o conduită

procesuală pozitivă.

Astfel,

referatul de evaluare nr. 1947 din 20 octombrie 2010 indică un risc major în

stilul de viață al inculpatului (fila 74), iar din adresa comunicată de I.G.P.

de Frontieră la data de 13 aprilie 2011 rezultă că la data de 03 aprilie 2011,

inculpatul s-a prezentat la P.T.F. Aeroport Craiova pentru a ieși din țară. În

aceste împrejurări s-a apreciat că se impune luarea față de inculpat a măsurii

preventive a obligării de a nu părăsi localitatea, conform art. 145 C. proc.

pen. pentru a se asigura buna desfășurare a procesului penal, în sensul art. 136

alin. (1) C. proc. pen.

În

consecință, instanța de apel a dispus luarea față de inculpatul G.(V.)C. a

măsurii preventive a obligării de a nu părăsi localitatea de domiciliu cu

instituirea în sarcina acestuia a obligațiilor prevăzute în art. 145 alin. (1)

1

lit. a), b) c) și în art. 145 alin. (1)

2

lit. c) și e) C. proc. pen.

Împotriva

dispoziției din încheiere vizând luarea măsurii preventive a obligării de a nu

părăsi localitatea de domiciliu a declarat recurs inculpatul G.(V.)C. care,

prin apărătorul ales, a solicitat casarea încheierii și constatarea de către

instanța de recurs a faptului că această măsură preventivă a încetat de drept,

astfel cum a reținut instanța de fond prin sentința penală nr.4 din 20 ianuarie

2011 prin care a dispus achitarea sa pentru infracțiunile pentru care a fost

trimis în judecată.

Examinând

încheierea atacată, atât prin prisma motivelor invocate, cât și din oficiu, în

conformitate cu dispozițiile art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen.,

Înalta Curte constată că recursul este fondat.

În

conformitate cu dispozițiile art. 145 alin. (1) C. proc. pen., „măsura obligării

de a nu părăsi localitatea constă în îndatorirea impusă învinuitului sau

inculpatului de procuror sau de judecător, în cursul urmăririi penale ori de

instanța de judecată, în cursul judecății, de a nu părăsi localitatea în care

locuiește, fără încuviințarea organului care a dispus această măsură. Măsura

poate fi luată numai dacă sunt întrunite condițiile prevăzute în art. 143 alin.

(1)”.

Condițiile

prevăzute în art.143 alin. (1) C. proc. pen., la care trimite art. 145 din

același cod, se referă la existența probelor sau indiciilor temeinice că

învinuitul sau inculpatul față de care se ia măsura a săvârșit o faptă

prevăzută de legea penală.

Din

actele și lucrările dosarului rezultă că la data de 15 iulie 2010, împotriva

recurentului inculpat s-a luat măsura arestării preventive pe o durată de 29 de

zile, judecătorul reținând că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 148 alin.

(1) lit. f) C. proc. pen. și anume că există date certe că inculpatul a

săvârșit infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de

4 ani și că există probe că lăsarea sa în libertate prezintă pericol concret

pentru ordinea publică.

Prin

rechizitoriul nr. 117/D/P/2009 din data de 06 august 2010, întocmit de

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția de

Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism –

Serviciul Teritorial Craiova –, recurentul inculpat G.(V.)C. a fost trimis în

judecată în stare de arest preventiv pentru comiterea infracțiunilor prevăzute

și pedepsite de art. 13 alin. (1), (2), (3) din Legea nr. 678/2001 și de art. 13

alin. (1) și (2) din Legea nr. 678/2001, constând în aceea că în luna aprilie 2008 a racolat pe partea vătămată minoră M.L., care apoi a fost transportată în Italia și exploatată

sexual de V.S. (tatăl inculpatului, trimis și el în judecată) și că a

transportat în Italia și a determinat la prostituție în folosul său, pe minora P.M.

în perioada august 2008 – iunie 2009.

În

cursul judecății la instanța de fond, prin încheierea din 18 noiembrie 2010,

Tribunalul Dolj a înlocuit măsura arestării preventive a inculpatului cu măsura

obligării de a nu părăsi localitatea de domiciliu, acesta fiind pus în

libertate la data de 24 noiembrie 2010.

Prin

sentința penală nr.4 din 20 ianuarie 2011 pronunțată în dosarul nr. 9614/63/2010,

Tribunalul Dolj a dispus achitarea inculpatului G.C. în temeiul dispozițiilor

art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen. pentru

infracțiunea prevăzută de art. 13 alin. (1), (2), (3) din Legea nr. 678/2001

(faptă săvârșită față de partea vătămată M.L.N.), respectiv, în temeiul art. 11

pct. 2 lit. a) raportat la art.10 lit. a) C. proc. pen. pentru infracțiunea

prevăzută de art. 13 alin. (1), (2) din Legea nr. 678/2001 (faptă săvârșită

față de partea vătămată P.M.C.).

Prin

aceeași sentință, instanța de fond a constatat încetată de drept măsura

preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea, dispusă față de inculpat

prin încheierea din data de 18 noiembrie 2010, reținând incidența în cauză a

dispozițiilor art. 140 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., potrivit cărora „măsurile

preventive încetează de drept în caz de scoatere de sub urmărire, de încetare a

urmăririi penale sau de încetare a procesului penal sau de achitare”.

Împotriva

sentinței a declarat apel D.I.I.C.O.T. – Serviciul Teritorial Craiova, apel cu

soluționarea căruia a fost învestită instanța de apel, care a pronunțat

încheierea ce face obiectul recursului de față.

Raționamentul

instanței de apel în sensul că soluția de achitare a inculpatului argumentată

de instanța de fond, în esență, prin reținerea contradicțiilor între

declarațiile părților vătămate și ale martorilor în faza de urmărire penală și

în faza cercetării judecătorești nu duce la inexistența în continuare a

indiciilor temeinice de participare a inculpatului la săvârșirea infracțiunilor

deduse judecății – aprecierile instanței de fond asupra probelor administrate

în faza de judecată fiind contestate în apelul declarat de parchet, cale de

atac cu efect devolutiv asupra fondului cauzei –, este greșit. Un asemenea

raționament ar duce la concluzia că ori de câte ori procurorul exercită calea

de atac a apelului împotriva unei hotărâri judecătorești prin care s-a

pronunțat o soluție de achitare, cale de atac prin care se critică aprecierea

dată de judecător probelor administrate, să fie posibilă luarea față de

inculpatul achitat a unei măsuri neprivative de libertate, indiferent dacă sunt

sau nu întrunite cerințele art. 143 C. proc. pen. la care trimit art. 145 din

același cod.

În

conformitate cu dispozițiile art. 139 alin. (2) C. proc. pen., „când măsura

preventivă a fost luată cu încălcarea prevederilor legale sau nu mai există

vreun temei care să justifice menținerea măsurii preventive, aceasta trebuie

revocată din oficiu sau la cerere ...”.

Așa

cum s-a arătat în cele ce preced, pentru luarea măsurii preventive neprivative

de libertate prevăzute în art. 145 C. proc. pen., trebuie să existe probe sau

indicii temeinice că inculpatul a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală,

adică să existe acele date din care să rezulte presupunerea rezonabilă că

persoana față de care se ia măsura a comis faptele pentru care este cercetată.

În

cauză, Înalta Curte constată, față de soluția de achitare dispusă de instanța

de fond și în condițiile în care instanța de apel nu a administrat nici o probă

care să schimbe situația de fapt reținută de tribunal, că nu există acele

indicii temeinice în accepțiunea dată acestei noțiuni de art. 68

1

C.

proc. pen. care să justifice luarea față de inculpat a măsurii prevăzute de

art. 145 C. proc. pen.

Este

adevărat că, potrivit art. 136 alin. (1) C. proc. pen., scopul măsurilor

preventive este acela de a se asigura buna desfășurare a procesului penal ori

împiedicarea sustragerii învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală,

de la judecată ori de la executarea pedepsei. Dar, tot atât de adevărat este

faptul că o măsură privativă sau neprivativă de libertate trebuie luată cu

respectarea condițiilor prevăzute de lege, încălcarea acestora fiind

sancționată de lege cu revocarea măsurii.

Contrar

celor reținute de instanța de apel, Înalta Curte constată că, împrejurarea că

recurentul inculpat, la data de 03 aprilie 2011 (deci după trecerea unui

interval de timp de 2 luni și 15 zile de la pronunțarea sentinței prin care s-a

constatat încetată de drept măsura preventivă prevăzută în art. 145 C. proc.

pen. luată împotriva sa) s-a prezentat la P.T.F. Aeroport Craiova pentru a ieși din țară nu justifică, prin ea însăși, luarea măsurii prevăzute de art. 145

C. proc. pen. în condițiile în care, în perioada scursă de la 18 noiembrie 2010

și până la 20 ianuarie 2011, data pronunțării sentinței, inclusiv la termenul

de judecată fixat de instanța de apel la 14 aprilie 2011, inculpatul a

respectat dispozițiile instanței, a îndeplinit toate obligațiile ce i-au fost

impuse de instanță, s-a prezentat la fiecare termen de judecată, dovedind

astfel interes în cooperarea cu organele judiciare în vederea stabilirii

adevărului și soluționării cu celeritate a cauzei.

În

concluzie, Înalta Curte apreciază că menținerea măsurii dispusă de instanța de

apel este contrară atât dispozițiilor art. 145 raportat la art. 143 C. proc.

pen., cât și prevederilor art. 2 din Protocolul nr. 4 adițional la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

Potrivit paragrafului 2 al acestui din urmă text de lege, „orice persoană este

liberă să părăsească orice țară, inclusiv pe a sa”.

Paragraful

3 al aceluiași articol statuează că „exercitarea acestor drepturi nu poate face

obiectul altor restrângeri, decât acelea care, prevăzute de lege, constituie

măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională,

siguranța publică, menținerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale,

protecția sănătății sau a moralei ori pentru protejarea drepturilor și

libertăților altora”.

În

sistemul european de protecție a drepturilor omului, conceptul de libertate are

două componente: primul este cel prevăzut în art. 5 din Convenție, care

garantează libertatea și siguranța persoanei, acestea privind libertatea sa

fizică și anume dreptul oricărei persoane de a nu fi reținută sau arestată în

mod abuziv, cel de-al doilea privește restricțiile la libertatea de circulație,

care intră în domeniul de aplicare al art. 2 din Protocolul nr. 4 adițional la Convenție. Dreptul la libera circulație atât în teritoriul unui stat, cât și între state nu

este absolut, exercitarea acestuia putând face obiectul unor restrângeri,

astfel cum sunt prevăzute în art. 2 paragraful 3 din Protocolul nr. 4.

În

speță însă, Înalta Curte, constatând că sunt îndeplinite condițiile prevăzute

în art. 139 alin. (2) C. proc. pen., în baza art. 385

15

pct. 2 lit. d)

C. proc. pen. va admite recursul declarat de inculpatul G.(V.)C., va casa în

parte încheierea de ședință recurată și, rejudecând, va revoca măsura preventivă

a obligării de a nu părăsi localitatea, prevăzută de art. 145 C. proc. pen.

luată față de inculpat de către instanța de apel.

Neconstatând

din oficiu alte motive de nelegalitate și netemeinicie a încheierii atacate, se

vor menține restul dispozițiilor acesteia.

În

baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare vor rămâne în

sarcina statului, iar onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru

recurentul inculpat până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 25 lei,

se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D

E C I D E

Admite recursul declarat

de inculpatul G.(V.)C. împotriva încheierii din 14 aprilie 2011 a Curții de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori, pronunțată în dosarul nr. 9614/63/2010.

Casează, în parte,

încheierea de ședință recurată și, rejudecând:

În baza art. 139 alin.

(2) C. proc. pen., revocă măsura preventivă a obligării de a nu părăsi

localitatea, prevăzută de art. 145 C. proc. pen., luată față de inculpatul G.(V.)C.

Menține celelalte

dispoziții ale încheierii.

Cheltuielile judiciare rămân în sarcina

statului.

Onorariul parțial al

apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, până la

prezentarea apărătorului ales, în sumă de 25 lei, se va plăti din fondul

Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 22 aprilie

2011.