ÎCCJ, decizie (scj.ro #82641)

Cerere

de restituire a unei părți indivize, fondată pe dispozițiile Legii nr.112/1995

și de a se dispune un partaj judiciar. Dovada proprietății

Prin

titlu, ca dovadă a dreptului de proprietate, se înțeleg nu numai titlurile

translative de proprietate, care crează un drept nou în patrimoniul dobânditorului,

ci și titlurile declarative, care recunosc un drept preexistent, cum sunt

hotărârile judecătorești ori actele de împărțeală.

Secția civilă, decizia nr.2103 din 22 mai 2002

Reclamantele L.M. și P.M. în contradictoriu

cu Primăria Municipiului Constanța, prin primar, Consiliul Local al

Municipiului Constanța și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, au

solicitat: să se constate dreptul lor de proprietate asupra cotei de 12/16 din

terenul de 410,55 mp situat în Constanța,     b-dul Tomis

nr. 118  precum și din cele două construcții amplasate pe teren, constând

în două clădiri distincte; să se constate că Statul Român are drept de

proprietate asupra cotei de 4/16 din imobile (teren și construcții), urmare a

succesiunii vacante după decesul lui R.H.E.C., decedată fără posteritate; să

fie obligați pârâții la restituirea terenului și construcțiilor în cota de

12/16 și să se dispună ieșirea din indiviziune între reclamante și pârâtul

Statul Român.

În motivarea acțiunii, reclamantele au arătat

că proprietatea a aparținut fraților V.A. și R.G., așa cum rezultă din actul de

partaj voluntar transcris în registrul de transcrieri la Tribunalul Constanța,

moștenitoarele proprietarilor sunt reclamantele, imobilele fiind trecute la

stat fără titlu.

Reclamantele și-au întemeiat acțiunea pe

prevederile art.480, 640, 650 C.civ. și Legea nr.112/1995.

Prin sentința civilă nr. 299 din 2 mai

2001, Tribunalul Constanța a respins acțiunea.

Apelul introdus de reclamante a fost admis

de Curtea de Apel Constanța, secția civilă, care prin decizia nr.244/C din 28

septembrie 2001 a anulat sentința și a trimis cauza pentru rejudecare pe fond

la Tribunalul Constanța.

În motivarea deciziei s-a reținut că deși,

în principiu, acțiunea în revendicare nu poate fi promovată decât de toți

coproprietarii, ea este admisibilă chiar formulată de o parte dintre ei atunci

când justifică un interes legitim, iar în speță el constă în apărarea dreptului

de proprietate, readucerea imobilelor în patrimoniul reclamantelor și înlăturarea

consecințelor preluării abuzive de către stat.

În rejudecare, prin sentința civilă nr. 770

din 30 noiembrie 2001, Tribunalul Constanța, secția civilă, a admis excepția

necompetenței materiale în soluționarea litigiului, ridicată din oficiu de

instanță, și a declinat competența de judecare a cauzei în favoarea Curții de

Apel Constanța.

În sprijinul acestei soluții, tribunalul a

invocat prevederile art. 297 alin. 1 C.proc.civ., motivând că, prin anularea

sentinței, ca urmare a soluționării nelegale pe excepție, curtea de apel era

datoare să evoce fondul și să judece procesul, pronunțând o hotărâre

definitivă, în concordanță cu prevederile textului citat.

Prin decizia nr. 41/c din 27 februarie

2002, Curtea de Apel Constanța, potrivit art. 297 C.proc.civ., evocând fondul,

a judecat cauza și a respins acțiunea reclamantelor ca nefondată, cu motivarea

că reclamantele nu au făcut dovada titlului de proprietate privind imobilul,

actul de partaj voluntar prezentat are caracter declarativ nu translativ de

proprietate și, în plus, pârâții nu au participat la partajul amiabil.

Reclamantele au declarat recurs susținând

că actul de partaj voluntar constituie probă în dovedirea dreptului lor de

proprietate asupra imobilului, chiar dacă are caracter declarativ și este

greșită concluzia instanței că partajul nu reprezintă un titlu care poate fi

invocat  în dovedirea dreptului de proprietate.

Recursul este fondat.

Prin titlu, ca dovadă a dreptului de

proprietate, se înțeleg nu numai titlurile translative de proprietate, care crează

un drept nou în patrimoniul dobânditorului, ci și titlurile declarative, care

recunosc numai un drept anterior, cum sunt hotărârile judecătorești ori

partajul.

Regula funcționează în cazul partajului

judiciar, în care cel ce promovează acțiunea este obligat să depună titlul în

baza căruia cere împărțeala, instanța verificând titlul prezentat.

În ipoteza partajului voluntar, actul de

partaj este necesar a fi completat cu înscrisuri doveditoare privind dreptul de

proprietate al autorului copartajanților a cărui masă succesorală o împart pe

cale amiabilă.

Imperativul suplimentării probatoriului

este prezent în cauză, chiar dacă procesul verbal de partaj a fost autentificat

(13 noiembrie 1934), întrucât actele succesive (1941) “foaia de date pentru

cartea funciară” și verso-ul procesului verbal de înscriere în cartea funciară,

denumit “proprietatea imobilului aparține și este dobândită cum se arată în

prezentul tablou”, au fost completate de V.A., moștenitoare și copartajantă,

fără ca cele declarate să fie supuse verificării de către o autoritate

abilitată și pe baza acestor declarații urma să se înscrie V.A. și R.G.

în cartea funciară cu titlu de partaj, înscriere ce însă nu s-a mai operat.

Așadar, suplimentarea probațiunii, în

sensul celor mai sus examinare, se impune în cadrul rejudecării cauzei.

Cel de al doilea argument invocat de

instanța de apel pentru a respinge acțiunea, acela că partajul voluntar nu

poate constitui titlu în acțiunea de revendicare întrucât pârâții nu au

participat la el, nu poate fi acceptat.

La data partajării voluntare a moștenirii,

13 noiembrie 1934, nu era și nici nu putea fi vreun raport juridic între

moștenitori și intimații-pârâți din prezentul litigiu, chiar și vacanța

succesorală, care a deschis statului vocație succesorală, a survenit ulterior,

la 26 decembrie 1979 când a decedat, fără moștenitori, R.E.C., soția lui R.G.,

predecedat la 6 decembrie 1979.

Casarea hotărârilor pronunțate se impune și

datorită nerespectării de către prima instanță a principiului dedus din

prevederile art. 315 alin.1 C.proc.civ., potrivit căruia în caz de casare

problemele de drept dezlegate de instanța superioară prin decizia de casare

sunt obligatorii pentru judecătorii fondului,  principiu înscris în

dispozițiile legale care reglementează materia recursului, dar aplicabil

deopotrivă și în apel.

În cauză, prin decizia nr. 24/C din 28

septembrie 2001, Curtea de Apel Constanța a anulat sentința nr. 299 din 2 mai

2001 a Tribunalului Constanța și a trimis cauza la același tribunal pentru

judecarea fondului. Decizia dată în apel nu a fost atacată cu recurs, deci

prima instanță trebuia să urmeze îndrumarea dată.

Cu toate acestea, în rejudecare, Tribunalul

Constanța a invocat din oficiu excepția necompetenței și a declinat competența

în favoarea Curții de Apel Constanța pentru a evoca fondul și a judeca litigiu.

Nerespectarea principiului enunțat atrage

nulitatea hotărârii tribunalului, ca și a celei pronunțate de curtea de apel

care, contrar măsurii dispuse de ea, a evocat fondul, judecând litigiul.

Drept urmare, recursul reclamantelor se va

admite, se va casa decizia recurată, precum și celelalte hotărâri pronunțate în

cauză, cu trimitere spre rejudecare la Tribunalul Constanța, ca primă instanță

față de  valoarea litigiului de 2.004.000.000 lei stabilită prin expertiză

și a prevederilor art. 2 lit. b C.proc.civ.