ÎCCJ, decizie (scj.ro #84906)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #84906) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Cetățean

străin. Respingerea cererii de acordare a dreptului de stabilire a

domiciliului în România pe motiv de siguranță națională.

O.U.G.

nr

. 194/2002,

art

.

70 alin.(1)

lit.f

Legea

nr

. 182/2002, art.2 alin.(2)

Legea

nr

. 51/1991

Convenția Europeană a Drepturilor și

Libertăților

Fundamentale,

art

. 8

Cuprins

pe materii : Drept administrativ

Index

alfabetic : cetățean străin

domiciliul

siguranță națională

Potrivit dispozițiilor

art

. 70 alin.(1)

lit

. f din O.U.G.

nr

. 194/2002,

una din condițiile aprobării cererii de stabilire a domiciliului în

România este și aceea ca solicitantul să nu prezinte pericol pentru

ordinea publică și siguranța națională.

O măsură de

respingere a cererii de stabilire a domiciliului în România, bazată pe

motive de siguranță națională, nu trebuie lipsită de

garanții împotriva

arbitrariului

, prin

posibilitatea de a cere controlul măsurii litigioase de către un

organism independent și parțial. O examinare formală de

către instanța a actului contestat – fără a se verifica

dacă persoana în cauză prezintă într-adevăr un pericol

pentru siguranța națională sau pentru ordinea publică

și fără a fi solicitate, furnizate și analizate

informațiile cu privire la faptele săvârșite – este de

natură a aduce atingere vieții private a solicitantului, constituind

o încălcare a

art

. 8 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului.

ICCJ, Secția

contencios administrativ și fiscal, decizia

nr

.

516 din 3 februarie 2009

Prin sentința civilă

nr

. 161 din 22 ianuarie 2008 a Curții de Apel București,

Secția a VIII-a Contencios Administrativ și Fiscal a fost

respinsă acțiunea formulată de P.O., în contradictoriu cu

Oficiul Român pentru Imigrări, acțiune având ca obiect anularea

deciziei de respingere a cererii de stabilire a domiciliului în România și

obligarea pârâtei la plata despăgubirilor în sumă de 100.000

Euro

daune morale.

Instanța a reținut că

neîndeplinirea

de pârât a cerinței privind motivarea

deciziei de respingere este justificată prin prisma prevederilor Legii

nr

. 51/1991, respectiv 189/2002, actele ce conțin

descrierea faptelor fiind clasificate.

Așadar, a apreciat prima

instanță,

nemenționarea

datelor

concrete ce stau la

baza soluției de respingere a cererii este

conformă legii, pârâtul având obligația de a nu divulga respectivele

informații.

Totodată, s-a mai reținut

că dreptul la apărare poate suferi, cu privire la exercițiul

său, restrângeri, în condițiile

art

. 53 din

Constituția României.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul, susținând

că hotărârea atacată este

netemeinică

și nelegală pentru următoarele motive :

nr

.

51/1991 privind siguranța națională și nici cele ale

art

. 24 alin.(2) din Constituție, reținute de

instanță.

Ordonanța

nr

. 194/2002 este o lege specială

în raport cu legea generală a siguranței naționale astfel

încât  intimatul nu se poate prevala de prevederile Legii

nr

. 51/1991 în îngrădirea drepturilor sale recunoscute

de legea specială.

Prin urmare, având în vedere dispozițiile imperative ale

art

. 73 alin.(2) din O.U.G.

nr

.

194/2002, acesta era obligat să-i comunice recurentului motivele care au

stat la baza soluției de respingere a cererii de stabilire a domiciliului

în România, legea specială

nefăcând

nici o

excepție sub acest aspect în raport cu natura și caracterul pretins

secret al informațiilor  pe baza cărora a fost adoptată

respectiva soluție.

O astfel de excepție este instituită numai în cazul declarării ca

indezirabil a cetățeanului străin, dar și pentru o astfel

de situație legiuitorul a prevăzut în mod expres, prin

art

. 83 alin.(3), că datele și informațiile

ce vizează securitatea națională se pun la dispoziția

instanței de judecată, în condițiile stabilite de actele

normative care reglementează regimul activităților referitoare

la siguranța națională și protejarea informațiilor

clasificate.

Mai mult, susține recurentul, chiar și legea generală dispune

prin

art

. 4 că prevederile

art

. 3 ale acestuia nu pot fi interpretate sau folosite în

scopul restrângerii sau interzicerii  dreptului de apărare a unei

cauze legitime garantate prin Constituție sau legi.

actelor ce au stat la baza deciziei contestate, în absența elementelor

probatorii și a unor documente concludente existente în dosarul

administrativ care să ateste

neîndeplinirea

condiției prevăzute de

art

. 70

alin.(1)

lit.f

din O.U.G.

nr

.

194/2002 hotărârea atacată contravenind principiilor

egalității în fața legii și egalității armelor,

normelor procedurale și dreptului persoanei la un proces  echitabil.

Întrucât din probele administrate nu rezultă  situația de fapt

care să se încadreze în dispozițiile

art

.

70 alin.(1)

lit.f

din O.U.G.

nr

. 194/2002, cu referire la

art

.

3 din Legea

nr

. 51/1991, instanța avea

obligația să stăruie pentru a preveni orice greșeală

privind  aflarea adevărului, în scopul pronunțării

unei  hotărâri temeinice și legale.

Recursul este fondat.

Întrucât

art

. 105 alin.(2)

C.proc.civ

.

constituie dreptul comun în materia nulității actelor de

procedură civilă, se poate susține că  motivul de

recurs prevăzut de

art

. 304 pct.5

C.proc.civ

. include toate neregularitățile

procedurale care atrag această sancțiune, cu excepția celor

expres menționate la pct.1-4, precum și nesocotirea unor principii

fundamentale a căror

nerespectare

nu se

încadrează în alte motive de recurs.

În speță, pentru a respinge plângerea reclamantului prima

instanță a apreciat

că

neîndeplinirea

cerinței obligatorii a motivării

soluției de respingere a cererii de stabilire a domiciliului în România

este justificată de aplicarea unor prevederi din Legea

nr

.

51/1991 privind siguranța națională a României și Legea

nr

. 182/2002 privind protecția informațiilor

clasificate.

Soluția de respingere a acestei cereri a fost menținută de

Ministerul Administrației și Internelor motivat de faptul că

cetățeanul străin nu a îndeplinit condiția

prevăzută de

art

. 70 alin.(1)

lit.f

din O.U.G.

nr

. 194/2002,

respectiv aceea de a nu prezenta pericol pentru ordinea publică și

siguranța națională, concluzie  reținută pe baza

informațiilor transmise de Serviciul Român de Informații și a

raportului Comisiei Autorității pentru Străini, acte ce au

caracter secret.

Instanța a apreciat că neindicarea în concret a respectivelor

informații este conformă  legii, întrucât informațiile

clasificate nu pot fi aduse la cunoștința persoanelor

neautorizate

, astfel cum rezultă din prevederile art.2

alin.(2) din Legea

nr

. 182/2002, iar exercițiul

dreptului la apărare poate fi  restrâns prin lege, dacă o atare

restrângere se impune pentru apărarea securității

naționale.

O.U.G.

nr

. 194/2002 a prevăzut, într-adevăr,

prin

art

. 70

lit.f

, între

condițiile ce se impun a fi îndeplinite cumulativ pentru aprobarea

stabilirii  domiciliului în România, pe aceea ca străinul să nu

prezinte pericol pentru ordinea publică și siguranța

națională, iar prin art.73 alin.(2) a prevăzut că

decizia de respingere a cererii, precum și motivele care au stat la baza

acesteia se comunică în scris solicitantului.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat însă în mod constant

(cauzele

Lupșa

și

Kaya

c. României) că

nicio

persoană care face

obiectul unei măsuri bazate pe motive de siguranță

națională nu trebuie lipsită  de garanții împotriva

arbitrariului

. În special, ea trebuie să aibă

posibilitatea de a cere controlul măsurii litigioase de către un

organ independent și imparțial, abilitat să analizeze toate

chestiunile de fapt și de drept pertinente pentru a putea statua asupra

legalității măsurii și a sancționa un eventual abuz al

autorității

.

În fața acestui organ de control, persoana

respectivă trebuie să beneficieze de o procedură contradictorie

pentru a-și putea prezenta punctul de vedere și a respinge

argumentele autorităților.

De asemenea, Curtea Constituțională a statuat, prin Decizia

nr

. 763/2006, că judecătorul are acces la

documentele situate pe diferite niveluri de

secretizare

,

potrivit Legii

nr

. 182/2002, în condițiile

și cu respectarea procedurilor specifice stabilite prin acest act

normativ, normele restrictive în această pricină vizând exclusiv

persoana în cauză, astfel că prin aplicarea corectă a

legislației în materie exercitarea efectivă și concretă a

dreptului de acces  la instanță și a dreptului la

apărare este asigurată potrivit exigențelor și normelor

constituționale și convenționale, iar riscul de

arbitrariu

din partea autorităților administrative

este înlăturat.

Posibilitatea comunicării directe a informațiilor  în

discuție către instanță rezultă și din

interpretarea  dispozițiilor

art

. 24

alin.(5) și

art

. 33 din Legea

nr

. 182/2002.

În consecință, pentru corecta soluționare a cauzei, în

considerarea principiului rolului activ consacrat de

art

.

129

C.proc.civ

., judecătorului fondului îi

revenea obligația de a solicita transmiterea informațiilor pe baza

cărora s-a concluzionat că în situația  reclamantului

recurent nu este îndeplinită condiția  impusă de

art

. 70

lit.f

din O.U.G.

nr

. 194/2002.

Examinarea formală a actului contestat, fără a se verifica

dacă reclamantul prezintă într-adevăr un pericol pentru

siguranța națională sau pentru ordinea publică și

fără a fi solicitate, furnizate și analizate informațiile

cu privire la faptele săvârșite este de natură a aduce atingere

vieții private a acestuia, cu încălcarea

art

.

8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât nu a

beneficiat nici în fața autorității administrative și nici

în fața instanței de un grad minim de protecție împotriva

arbitrariului

organului emitent.

În consecință, în temeiul

art

. 312 alin.(1)

și alin.(3)

C.proc.civ

., coroborat cu

art

. 304 pct.5

C.proc.civ

.,

recursul a fost admis, dispunându-se casarea hotărârii  atacate

și trimiterea cauzei spre

rejudecare

aceleiași instanțe.