ÎCCJ, decizie (scj.ro #85512)

Proprietate publică a statului.Determinare Domeniul public al statului este alcătuit din bunurile prevăzute la art.135 alin.4 din Constituție, din cele prevăzute la pct.1 din anexa Legii nr.213/1998, precum și din alte bunuri de uz sau interes național, declarate ca atare prin lege. Legea constituie singurul instrument juridic de determinare a apartenenței unui bun la domeniul public al statului. În lipsa unei atari reglementări, nu se poate atribui bunului natura de bun aparținând domeniului public al statului cu toate consecințele ce derivă din această calificare. Secția de contencios administrativ, decizia nr.3224 din 29 octombrie 2002 Societatea comercială „P.” SRL a chemat în judecată Ministerul Culturii și Cultelor pentru a se dispune anularea Ordinului său nr.2543 din 6 iunie 2001, ca nelegal.

In motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că : în baza prevederilor Legii nr.99/1999, Legii nr.133/1999 și a Ordinului nr.1/2000 emis de Președintele Oficiului Național al Cinematografiei a demarat procedura pentru cumpărarea a două săli de cinematograf, deținute în temeiul unui contract de închiriere și respectiv a unui contract de asociere în participațiune; cererea de cumpărare a fost acceptată de către RA DEF - România care, printr-o adresă, a confirmat faptul că reclamanta îndepliniște condițiile legale pentru a beneficia de prevederile ei; în consecință, societatea a efectuat mai multe investiții în cele două obiective; dar, ulterior, procedura a fost interpretată în mod unilateral de către regie care a invocat incertitudinea regimului juridic al acestor bunuri imobile; pârâtul a emis ordinul atacat, care exclude fără temei legal, sălile de cinematograf din sfera bunurilor ce pot fi vândute persoanelor îndreptățite, considerând eronat că ele aparțin domeniului public al statului.

Curtea de Apel Brașov, Secția comercială și de contencios administrativ, prin sentința civilă nr.253/F din 20 noiembrie 2001, a admis acțiunea. S-a reținut că din moment ce, la data adoptării Legii nr.133/1999, reclamantei i s-a creat dreptul de a cumpăra activele deținute în calitate de beneficiar a unui contract de închiriere sau de asociere în participațiune, realizarea acestui drept nu-i poate fi paralizată prin includerea spațiilor respective într-o anumită categorie de bunuri. Că, în raport de prevederile Legii nr.213/1998, sălile de cinematograf aflate în administrarea Oficiului Național al Cinematografiei, prin intermediul Regiei Autonome a Distribuției și Exploatării Firmelor - Romania Film, nu fac parte din domeniul public, ci din patrimoniul regiei autonome, așa încât ele pot fi vândute.

Impotriva sentinței a declarat recurs pârâtul Ministerul Culturii și Cultelor susținând că de vreme ce patrimoniul cinematografiei naționale cuprinde și cinematografele aflate în administrarea Oficiului Național al Cinematografiei prin intermediul RADEF - România Film, rezultă natura juridică a acestora, ca fiind bunuri de uz public naționale, declarate ca atare prin lege, supuse regimului juridic de protecție instituit prin art.11 (1) lit a și art.15 din Legea nr.213/1998. S-a precizat în recurs că în spiritul respectării principiului ierarhiei actelor juridice normative, ordinul nr.2543/2001 (anulat prin sentință) a fost emis în condiții de deplină legalitate, vizând crearea unui cadru juridic proteguitor în domeniul cinematografiei, de apărare a patrimoniului cinematografic, în sensul exceptării de la înstrăinare a sălilor de cinematograf și a celorlalte bunuri proprietate publică a statului, aflate în administrarea RADEF – România Film București.

Recursul este nefondat. Societatea comercială reclamantă deține sălile de cinematograf în baza unor contracte de închiriere și de asociere în participațiune valabil încheiate cu RADEF – România Film București. Dreptul său subiectiv de a cere cumpărarea acelor săli a fost consacrat atât prin Legea nr.99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei (pct.35) cât și prin Legea nr.133/1999, privind stimularea intreprinzătorilor privați pentru înființarea și dezvoltarea întreprinderilor mici și mijlocii (art.12 alin.1 lit.a,b).

S-a stabilit că activele disponibile utilizate de întreprinderile mici și mijlocii în baza contractului de închiriere, a contractului de locație de gestiune sau a contractului de asociere în participațiune, încheiate cu societățile comerciale și companiile naționale cu capital majoritar de stat, precum și cu regiile autonome, la data intrării lor în vigoare pot fi vândute, la solicitarea deținătorului, în contract de leasing, cu clauza irevocabilă de vânzare.

In aplicarea prevederilor Ordonanței de Urgență a Guvernului nr.88/1997 și a art.12 alin.1 lit.a) și b) din Legea nr.133/1999, Președintele Oficiului Național al Cinematografiei a emis ordinul nr.1 din 6 ianuarie 2000, prin care a aprobat declanșarea procedurilor de negociere directă în vederea vânzării activelor, precum și normele metodologice privind vânzarea, respectiv încheierea unor contracte de leasing cu actualii utilizatori ai unor active din patrimoniul Regiei Autonome a Distribuției și Exploatării Filmelor - România Film. La cererea reclamantei a fost declanșată procedura legală pentru cumpărarea celor două săli de cinematograf, cerere acceptată inițial de către aceeași regie. Societatea comercială a efectuat investiții la ambele obiective, dar ulterior i s-a comunicat întreruperea procedurii până la clarificarea regimului juridic al sălilor de cinematograf.

Ministerul Culturii și Cultelor a susținut că exceptarea de la vânzare a acestor bunuri se justifică prin apartenența lor la domeniul public al statului, regim juridic ce ar rezulta din dispozițiile Ordonanței de Urgență a Guvernului nr.67/1997 republicată în temeiul Legii nr.22/1999 și din cele conținute în Legea nr.213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia. Argumentul este inexact pentru că art.5 alin.2 lit.c din primul act normativ se referă la patrimoniul cinematografiei naționale și la cinematografele aflate în administrarea Oficiului Național al Cinematografiei, prin intermediul RADEF – România Film București. Noțiunea de patrimoniu nu este însă identică cu aceea de proprietate.

In sfera mai largă a primei noțiuni se includ și alte elemente, ca de exemplu bunuri din domeniul privat sau drepturi și obligații cu caracter patrimonial, care nu se confundă cu bunurile proprietate publică. Pe de altă parte, potrivit art.3 alin.2 din Legea nr.213/1998, domeniul public al statului este alcătuit din bunurile prevăzute la art.135 alin.4 din Constituție,, din cele prevăzute la pct.1 din anexă, precum și din alte bunuri de uz sau interes național, declarate ca atare prin lege. Rezultă, așadar, că legea constituie singurul instrument juridic de determinare a apartenenței unui bun la domeniul public al statului și că în lipsa unei atari reglementări legale, nu se poate atribui bunului, natura de bun domenial cu toate consecințele ce derivă din această calificare.

Având în vedere că sălile de cinematograf, aflate în patrimoniul cinematografiei naționale și în administrarea Oficiului Național al Cinematografiei, prin intermediul RADEF – România Film, nu se regăsesc în prevederile Constituției, ale anexei la legea organică nr.213/1998 sau în prevederile altor legi (fiind circumscrise domeniului privat al statului), fără temei se susține în recurs că exceptarea lor de la procedura de vânzare instituită prin Ordinul nr.1/2000 emis de Președintele Oficiului Național al Cinematografiei este justificată. Reținând deci, că prin emiterea actului administrativ supus controlului judiciar, autoritatea publică pârâtă a vătămat dreptul subiectiv legitim al reclamantei de a solicita declanșarea procedurii directe de negociere în vederea cumpărării sălilor de cinematograf pe care le deține și că măsura luată nu își găsește suport în normele legale în vigoare, recursul a fost respins ca nefondat.