ÎCCJ, decizie (scj.ro #85512)

Proprietate

publică a statului.Determinare

Domeniul public al statului este

alcătuit din bunurile prevăzute la art.135 alin.4 din Constituție, din cele

prevăzute la pct.1 din anexa Legii nr.213/1998, precum și din alte bunuri de uz

sau interes național, declarate ca atare prin lege.

Legea constituie singurul instrument juridic de determinare a apartenenței unui

bun la domeniul public al statului. În lipsa unei atari reglementări, nu

se  poate atribui bunului natura de bun aparținând domeniului public al

statului cu toate consecințele ce derivă din această calificare.

Secția

de contencios administrativ, decizia nr.3224 din 29 octombrie 2002

Societatea comercială „P.” SRL a chemat în

judecată Ministerul Culturii și Cultelor pentru a se dispune anularea Ordinului

său nr.2543 din 6 iunie 2001, ca nelegal.

In motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că : în baza prevederilor Legii nr.99/1999,

Legii nr.133/1999 și a Ordinului nr.1/2000 emis de Președintele Oficiului

Național al Cinematografiei a demarat procedura pentru cumpărarea a două săli

de cinematograf, deținute în temeiul unui contract de închiriere și respectiv a

unui contract de asociere în participațiune; cererea de cumpărare a fost

acceptată de către RA DEF -  România care, printr-o adresă, a confirmat

faptul că reclamanta îndepliniște condițiile legale pentru a beneficia de

prevederile ei; în consecință, societatea a efectuat mai multe investiții în

cele două obiective; dar, ulterior, procedura a fost interpretată în mod

unilateral de către regie care a invocat incertitudinea regimului juridic al

acestor  bunuri imobile;  pârâtul a emis ordinul atacat, care exclude

fără temei legal, sălile de cinematograf din sfera bunurilor ce pot fi vândute

persoanelor îndreptățite, considerând eronat că ele aparțin domeniului public

al statului.

Curtea de Apel Brașov, Secția comercială și de contencios administrativ, prin

sentința civilă nr.253/F din 20 noiembrie 2001, a admis acțiunea. S-a reținut

că din moment ce, la data adoptării Legii nr.133/1999, reclamantei i

s-a creat dreptul de a cumpăra activele deținute în

calitate de beneficiar a unui contract de închiriere sau de asociere în

participațiune, realizarea acestui drept nu-i poate fi paralizată prin

includerea spațiilor respective într-o anumită categorie de bunuri. Că, în

raport de prevederile Legii nr.213/1998, sălile de cinematograf aflate în

administrarea Oficiului Național al Cinematografiei, prin intermediul Regiei

Autonome a Distribuției și Exploatării Firmelor - Romania Film, nu fac parte

din domeniul public, ci din patrimoniul regiei autonome, așa încât ele pot fi

vândute.

Impotriva sentinței a declarat recurs pârâtul Ministerul Culturii și Cultelor

susținând că de vreme ce patrimoniul cinematografiei naționale cuprinde și

cinematografele aflate în administrarea Oficiului Național al Cinematografiei

prin intermediul RADEF - România  Film, rezultă natura juridică a

acestora, ca fiind bunuri de uz public naționale, declarate ca atare prin lege,

supuse regimului juridic de protecție instituit prin art.11 (1) lit a și art.15

din Legea nr.213/1998.

S-a precizat în recurs că în spiritul respectării principiului ierarhiei

actelor juridice normative, ordinul nr.2543/2001 (anulat prin sentință) a fost

emis în condiții de deplină legalitate, vizând crearea unui cadru juridic

proteguitor   în   domeniul   cinematografiei,

de  apărare   a   patrimoniului

cinematografic,   în   sensul

exceptării   de   la   înstrăinare

a   sălilor   de

cinematograf și a celorlalte bunuri proprietate publică a

statului, aflate în administrarea RADEF – România Film București.

Recursul este nefondat.

Societatea comercială reclamantă deține sălile de cinematograf în baza unor

contracte de închiriere și de asociere în participațiune valabil încheiate cu

RADEF – România Film București.

Dreptul său subiectiv de a cere cumpărarea acelor săli a fost consacrat atât

prin Legea nr.99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei (pct.35)

cât și prin Legea nr.133/1999, privind stimularea intreprinzătorilor privați

pentru înființarea și dezvoltarea întreprinderilor mici și mijlocii (art.12

alin.1 lit.a,b).

S-a stabilit că activele disponibile utilizate de întreprinderile mici și

mijlocii în baza contractului de închiriere, a contractului de locație de

gestiune sau  a contractului de asociere în participațiune, încheiate cu

societățile comerciale și companiile naționale cu capital majoritar de stat,

precum și cu regiile autonome, la data intrării lor în vigoare pot fi vândute,

la solicitarea deținătorului, în contract de leasing, cu clauza irevocabilă de

vânzare.

In aplicarea prevederilor Ordonanței de Urgență a Guvernului nr.88/1997 și a

art.12 alin.1 lit.a) și b) din Legea nr.133/1999, Președintele Oficiului

Național al Cinematografiei a emis ordinul nr.1 din 6 ianuarie 2000, prin care

a aprobat declanșarea procedurilor de negociere directă în vederea vânzării

activelor, precum și normele metodologice privind vânzarea, respectiv

încheierea unor contracte de leasing cu actualii utilizatori ai unor active din

patrimoniul Regiei Autonome a Distribuției și Exploatării Filmelor - România

Film.

La cererea reclamantei a fost declanșată procedura legală pentru cumpărarea

celor două săli de cinematograf, cerere acceptată inițial de către aceeași

regie.

Societatea comercială a efectuat investiții la ambele obiective, dar ulterior i

s-a comunicat întreruperea procedurii până la clarificarea regimului juridic al

sălilor de cinematograf.

Ministerul Culturii și Cultelor a susținut că exceptarea de la vânzare a

acestor bunuri se justifică prin apartenența lor la domeniul public al

statului, regim  juridic  ce  ar  rezulta

din   dispozițiile    Ordonanței  de

Urgență   a

Guvernului nr.67/1997 republicată în temeiul Legii

nr.22/1999 și din cele conținute în Legea nr.213/1998 privind proprietatea publică

și regimul juridic al acesteia.

Argumentul este inexact pentru că art.5 alin.2 lit.c din primul act normativ se

referă la patrimoniul cinematografiei  naționale și la cinematografele

aflate în administrarea Oficiului Național al Cinematografiei, prin intermediul

RADEF – România Film București. Noțiunea de patrimoniu nu este însă identică cu

aceea de proprietate. In sfera mai largă a primei noțiuni se includ și alte

elemente, ca de exemplu bunuri din domeniul privat sau drepturi și obligații cu

caracter patrimonial, care nu se confundă cu bunurile proprietate publică.

Pe de altă parte, potrivit art.3 alin.2 din Legea nr.213/1998, domeniul public

al statului este alcătuit din bunurile prevăzute la art.135 alin.4 din

Constituție,, din cele prevăzute la pct.1 din anexă, precum și din alte bunuri

de uz sau interes național, declarate ca atare prin lege.

Rezultă, așadar, că legea constituie  singurul instrument juridic de

determinare a apartenenței unui bun la domeniul public al statului și că în

lipsa unei atari reglementări legale, nu se poate atribui bunului, natura de

bun domenial cu toate consecințele ce derivă din această calificare.

Având în vedere că sălile de cinematograf, aflate în patrimoniul cinematografiei

naționale și în administrarea Oficiului Național al Cinematografiei, prin

intermediul RADEF – România Film, nu se regăsesc în prevederile Constituției,

ale anexei la legea organică nr.213/1998 sau în prevederile altor legi (fiind

circumscrise domeniului privat al statului), fără temei se susține în recurs

că  exceptarea lor de la procedura de vânzare instituită prin Ordinul

nr.1/2000 emis de Președintele Oficiului Național al Cinematografiei este

justificată.

Reținând deci, că prin emiterea actului administrativ supus controlului

judiciar, autoritatea publică pârâtă a vătămat dreptul subiectiv legitim al

reclamantei de  a solicita declanșarea procedurii directe de negociere în

vederea cumpărării sălilor de cinematograf pe care le deține și că măsura luată

nu își găsește suport în normele legale în vigoare, recursul a fost respins ca

nefondat.