ÎCCJ, decizie (scj.ro #82519)

Revendicarea bunului proprietate publică, atribuit unei

societăți comerciale

Cuprins

pe materii

: Drept civil. Dreptul de proprietate. Dreptul

de proprietate publică. Revendicare

Index

alfabetic

: Drept civil

-

Proprietate

publică

-

Revendicare

Legea nr. 15/1990

H.G. nr. 834/1991

Legea nr. 213/1998

Imobilele proprietate publică nu pot reveni în proprietate privată a unei

societăți comerciale în temeiul Legii nr. 15/1990 și H.G. nr. 834/1991 deoarece

prin aceste norme nu se derogă de la regimul juridic prescris proprietății

publice, de a fi inalienabilă, insesizabilă și imprescriptibilă.

I.C.C.J., secția civilă și de

proprietate intelectuală,

decizia nr. 5669 din 18 octombrie 2004

La data de 19 octombrie 2001, Municipiul Râmnicu Vâlcea,

prin primar, a chemat în judecată pe SC „Univers” SA Râmnicu Vâlcea cerând să

fie obligată să-i restituie în deplină proprietate și posesie imobilul domenial

intitulat „Hală” situat în piața centrală a Municipiului Râmnicu Vâlcea.

Tribunalul Vâlcea, Secția civilă, prin sentința nr. 394 din 20

iunie 2002, a admis acțiunea.

Curtea de Apel Pitești, secția civilă, prin decizia nr. 86 din

27 noiembrie 2002, a respins, ca nefondat, apelul pârâtei, cu motivarea că din

probele dosarului rezultă, netăgăduit, că imobilul în litigiu este un bun

domenial, proprietatea reclamantului, dobândit în anul 1898, prin exproprierea

unor terenuri, însumând suprafața de 5794,69 mp, urmată de edificarea, în forma

astăzi păstrată, a construcției revendicate, denumită și folosită ca hală

pentru comerț de uz public. De asemenea, s-a reținut că bunul revendicat excede

Legii nr. 10/2001 și că titlul pârâtei este lipsit de valabilitate.

Împotriva acestei decizii pârâta a declarat recurs susținând, în

esență, că   instanța de apel : a omis să examineze motivul de apel

referitor la netemeinicia acțiunii față de cuprinsul anexei 2 a H.G. nr.

1362/2000; a decis plus petita  cu privire la constatarea nevalabilității

titlului invocat în apărarea sa și a respins nelegal excepția de

inadmisibilitate a acțiunii în raport de dispozițiile Legii nr. 10/2001; s-au

încălcat normele constituționale din anul 1952, și dispozițiile Legii nr.

15/1990 și ale H.G. nr. 834/1991, în temeiul cărora are un drept de proprietate

consolidat, precum și ale art. 6 din Legea nr. 213/1998 întrucât, la data

intrării în vigoare a acestei legi, imobilul nu s-a aflat în patrimoniul

reclamantului și, ca atare, nu putea fi încorporat în domeniul public; a omis

să examineze și să se pronunțe cu privire la înscrisurile prin care reclamantul

a recunoscut că pârâtul este proprietarul bunului.

Recursul este nefondat.

În accepțiunea Legii nr. 213/1998 (publicată în M.Of. nr. 448

din 24 noiembrie 1998), domenialitatea publică fiind subsumată conceptului de

proprietate publică, este alcătuită din bunurile determinate constituțional,

din cele stabilite în anexa legii și din orice alte bunuri care, potrivit legii

sau prin natura lor, sunt de uz sau  interes public, dacă au fost dobândite

de stat sau de unitățile administrativ-teritoriale, prin modurile prevăzute de

lege (art. 3 alin. 1). Legea prevede, imperativ, că bunurile din domeniul

public sunt inalienabile, insesizabile și imprescriptibile (art. 11).

În speță,  imobilul revendicat, edificat pe un teren

expropriat, este o hală construită, în anul 1899, în stilul arhitectonic

specific secolului al XIX – lea. Prin concepție, proiect, executare și recepție

un asemenea imobil a fost destinat uzului public, fiind bun aparținând domeniului

public, atât sub legea veche, inclusiv sub reglementările adoptate de regimul

comunist (care nu au putut schimba natura bunului de a servi uzului public),

cât și sub imperiul legii noi (art. III, pct. 2 din anexa la Legea nr.

213/1998). Ca atare, imperativ, sub sancțiunea nulității absolute, prescrisă

faptelor de nesocotire a ordinii publice, un asemenea bun, prin caractere sale

de a fi inalienabil, insesizabil și imprescriptibil, nu poate fi sustras

domeniului public și încorporat proprietății private a particularilor.

Drept urmare, sunt nefondate susținerile pârâtei că normele

constituționale din anul 1952, dispozițiile Legii nr. 15/1990, ale H.G. nr.

834/1991 și art. 6 din Legea nr. 213/1998 ar fi derogatorii de la regimul

juridic prescris proprietății publice și, totodată, ar justifica pretențiile

sale asupra bunului. În contextul arătat, constatările instanței de apel, pe

temeiul excepției de nelegalitate, că titlul pârâtului nu justifică apărările

sale și că reclamantul nu a renunțat și nu putea renunța la dreptul de

proprietate asupra bunului, se constată a fi legale și temeinice. Incidența în

cauză a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 este oprită de art. 3 alin. final din

lege, ceea ce înseamnă că și acest motiv de recurs este nefondat.

Așa fiind, s-a impus respingerea recursului, ca nefondat.