ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 837/2003

La data de 14 februarie 2003, s-a luat în examinare recursul declarat de Guvernul României împotriva sentinței civile nr.54 din 21 mai 2001 a Curții de Apel Brașov – Secția comercială și de contencios administrativ. Dezbaterile au fost consemnate în încheierea din 14 februarie 2003, iar pronunțarea deciziei s-a amânat la 21 februarie 2003, apoi la 28 februarie 2003. C U R T E A Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Societatea comercială „P” SRL, în contradictoriu cu Guvernul României, a solicitat anularea parțială a Hotărârii de Guvern nr.1326/ 27.12.2001, publicată în Monitorul Oficial nr.17/ 15.01.2002, în ceea ce privește aprobarea includerii sălilor de cinematograf în inventarul bunurilor publice, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acțiunii, reclamanta arată că cinematografele nu fac parte din domeniul public al statului ci din domeniul privat, astfel că, cuprinderea lor pe lista bunurilor aprobate prin hotărârea atacată, ca aparținând domeniului public, contravine atât dispozițiilor Legii nr.213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia cât, mai ales, prevederilor speciale în materie a Legii nr.22/1999. Prin măsura dispusă în această hotărâre i se cauzează însemnate prejudicii materiale, prin încălcarea dreptului recunoscut de normele legale în vigoare de a cumpăra spațiile deținute în baza unor contracte de închiriere și asociere în participațiune, aflate în derulare. Prin notele scrise, cu valoare de întâmpinare, pârâtul a invocat pe cale incidentală, lipsa calității procesuale active, întemeiată pe inexistența vreunui drept actual, efectiv, pretins lezat reclamantei conform Legii nr.29/1990, ceea ce impune respingerea ca inadmisibilă a acțiunii.

Pe fondul cauzei, s-a susținut că includerea cinematografelor în patrimoniul cinematografiei naționale – prin efectul Legii nr.22/1999 – în mod necesar presupunea cuprinderea actesteia în anexele Hotărârii Guvernului nr.1326/2001. Curtea de Apel Brașov – Secția comercială și de contencios administrativ, prin sentința nr.54/F/ 21 mai 2002, a respins excepția lipsei calității procesuale și a inadmisibilității acțiunii. A dispus anularea parțială a Hotărârii de Guvern nr.1326/ 27.12.2001, publicată în Monitorul Oficial nr.17 din 15.01.2002 în ceea ce privește aprobarea închiderii sălilor de cinematograf în inventarul bunurilor publice. A obligat pe pârât să plătească reclamantei 33.000 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că reclamantei i s-a lezat prin hotărârea atacată un drept actual, creat atât prin Legea nr.99/1999 – privind unele măsuri pentru accelerarea reformei (pct.35) cât și prin Legea nr.133/1999, privind stimularea întreprinzătorilor mici și mijlocii (art.12 alin.1 lit.a, b). Existența dreptului de a cumpăra activele – cinematograf Cosmos din Brașov și cinematograf Dacia din Constanța a fost stabilită și de Curtea Supremă de Justiție – Secția contencios administrativ prin decizia nr.3224/2002. Pe fondul cauzei, s-a arătat că bunurile din patrimoniul cinematografiei naționale sunt circumscrise domeniului privat al statului. Împrejurarea că acest patrimoniu se află în administrarea Oficiului Național al Cinematografiei nu atrage de plano încadrarea bunurilor în domeniul public al statului.

Considerând hotărârea netemeinică și nelegală, Guvernul României, a declarat recurs și a solicitat admiterea lui și casarea sentinței. Se susține că, instanța în mod eronat a respins excepția lipsei calității procesuale a reclamantei. Societatea reclamantă are calitatea de locatar a două spații cinematografice, având doar o vocație de a cumpăra în procedura și condițiile normelor în materie respectivele spații, și nu un drept real, actual, de a cumpăra spațiile în temeiul Legii nr.133/1999, simplul interes, vocația neputând fi încadrată în condiția prevăzută de legea organică, art.1 din Legea nr.29/1990. Modul de redactare a dispozitivului hotărârii (ca o normă generală de reglementare a regimului juridic al tuturor sălilor de cinematograf) încalcă principiul relativității efectelor actului de justiție.

Pe fondul cauzei, se arată că inventarierea valorică aprobată prin Hotărârea Guvernului nr.1326/2001 nu stabilește și nici nu modifică regimul juridic al bunurilor în litigiu. Sălile de cinematograf date de lege în administrarea Centrului Național al Cinematografiei, nu puteau face parte legal din activul disponibil al R.A.D.E.F., condiție prealabilă necesară pentru a declanșa procedura vânzării în temeiul Legii nr.133/1999, cu recunoașterea dreptului de preemțiune al locatarilor, ele aflându-se în proprietatea publică a statului. Recursul este fondat. Existența unui drept subiectiv, cum se pretinde de reclamantă, nu poate să existe decât în baza legii.

Reclamanta susține că Hotărârea Guvernului nr.1326/2001 îi încalcă dreptul subiectiv consacrat prin Legile nr.133/1999 și nr.99/1999; or, problema de drept care se impune a fi rezolvată este aceea de a ști dacă Legea nr.133/1999 privind stimularea întreprinzătorilor privați pentru înființarea și dezvoltarea întreprinderilor mici și mijlocii, se aplică imobilelor aflate în administrarea R.A.D.E.F. Este real faptul că, atât Legea nr.99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice, cât și Legea nr.133/1999 consacră posibilitatea deținătorilor contractelor de asociere în participațiune sau a contractelor de închiriere, inclusiv cele încheiate cu Regia Autonomă de a cumpăra spațiile respective, în condițiile transformării contractului de închiriere în contract de leasing cu clauze irevocabile de vânzare, dar se înțelege că acest regim juridic de drept privat, mai exact de drept comercial este aplicabil numai bunurilor ce fac parte din circuitul civil.

În alți termeni, respectivul regim juridic nu putea fi aplicat bunurilor care intrau în sfera proprietății publice a statului și a unităților administrativ-teritoriale. La data intrării în vigoare a legilor de mai sus, regimul juridic al imobilelor denumite cinematografe, era prevăzut de Legea nr.29/1999 care a aprobat cu modificări și completări Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.67/1997. În ce privește cinematografele, spiritul legii este în sensul includerii acestora în sfera domeniului public. Această intenție a legiuitorului nu rezultă numai din simpla folosire a sintagmei „patrimoniul cinematografiei naționale” ci din întreaga reglementare care formează conținutul actului.

Astfel, în art.5 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.67/1997 privind înființarea, organizarea și funcționarea Oficiului Național al Cinematografiei și constituirea fondului cinematografic național așa cum a fost modificată prin Legea nr.22/1999, rezultă că în sfera patrimoniului cinematografiei naționale, patrimoniu aflat în administrarea Oficiului Național al Cinematografiei, intră trei categorii de bunuri: a) filmele românești de toate genurile; b) materialele rămase în urma producției de filme (recuzite, decor, etc.) și c) cinematografele. În art.13 din același act normativ, consacrat surselor extrabugetare ale fondului cinematografic național la litera k, se reține ca sursă și operația de comercializare (alături de exploatare și închiriere) a obiectelor de recuzită, a mobilierului, costumelor, etc., adică a bunurilor de la litera b din articolul 5 consacrat patrimoniului cinematografiei naționale.

În legătură cu bunurile prevăzute la litera a art.5, în speță filmele românești, art.13 nu reține operația de comercializare, ceea ce presupune acte de vânzare-cumpărare și deci înstrăinarea pentru totdeauna și în consecință eliminarea acestora din filmoteca cinematografiei. Dimpotrivă, art.13 la litera h) îngăduie doar operațiunea de cesiune a drepturilor de exploatare a filmelor românești. În ceea ce privește imobilele aflate în administrarea Oficiului Național al Cinematografiei la litera i din articolul 13 se reține doar posibilitatea închirierii acestora și nu posibilitatea vânzării.

Interpretarea logică și sistematică a Legii nr.22/1999, conduce la concluzia că folosirea în art.13 a expresiei de cesiune în cazul bunurilor nominalizate de art.5 lit.a (filmele românești de toate genurile), respectiv a termenului de închiriere în cazul imobilelor, în speță, a cinematografelor prevăzute de art.5 alin.2 lit.c, scoate în evidență faptul că atât filmele românești de toate genurile cât și cinematografele au fost incluse în sfera bunurilor care prin natura și destinația lor sunt de interes public, sau după caz, mijloace pentru prestarea unui serviciu public, urmând a fi supuse regimului de protecție al bunurilor proprietate publică care potrivit art.135 alin.5 din Constituție, pot fi date în administrarea Regiei Autonome sau instituțiilor publice ori pot fi concesionate sau închiriate.

Argumentul reclamantei, în sensul că o parte din bunurile ce formează patrimoniul cinematografiei naționale, în speță obiectele de decor, etc., sunt supuse comercializării (art.13 lit.k din Legea nr.22/1999) și acest regim juridic se aplică la întreaga sferă a bunurilor incluse în sfera patrimoniului cinematografiei naționale, nu poate fi primit. Acest argument scoate în evidență că din cele trei categorii de bunuri numai obiectele de recuzită pot forma obiect al actelor de comerț cum s-a arătat mai sus, pentru că, în cazul filmelor, art.13 folosește noțiunea de cesiune, iar în cazul imobilelor se oprește la noțiunea de închiriere scoțând în evidență natura juridică și corespunzător, regimul juridic aplicabil.

Cum legea nu distinge, nici interpretarea nu poate face acest lucru, iar în cazul regimului juridic aplicabil bunurilor ce formează patrimoniul Cinematografiei Naționale, legea distinge după cum este vorba de film de toate genurile, și cinematografele (imobilele) sau obiecte de recuzită, costume, mobilier, etc. Filmele și cinematografele sunt incluse în domeniul public (proprietatea publică a statului), iar pe cele din urmă în proprietatea privată de vreme ce acestea pot face obiect al actelor de comerț. Prin urmare Legea nr.22/1999 apare ca o lege specială, care stabilește un regim specific în timp ce Legile nr.133 și nr.99/1999 sunt legi cu caracter general în materie de privatizare, care se pot aplica și bunurilor (imobilelor) aflate în administrarea Oficiului Național al Cinematografiei pentru că „specialul derogă de la general”.

Împrejurarea că în anul 2000, titularul Oficiul Național al Cinematografiei a emis Ordinul nr.1/2000, care în aplicarea legilor 133 și 99/1999 a declanșat procedura de transformare a contractului de închiriere în contract de leasing cu clauză irevocabilă de vânzare, nu este de natură a reține nașterea unui drept subiectiv, pentru că respectivul act administrativ era contrar legii speciale în materia regimului juridic al bunurilor aflate în administrarea Oficiului Național al Cinematografiei. De altfel, Ordinul nr.1/2000 a fost anulat de Ordinul nr.2543/ 6 iulie 2000 a Ministerului Culturii și Cultelor.

Este real că, acesta din urmă a fost anulat prin decizia nr.3224 din 29 octombrie 2002 a Curții Supreme de Justiție – Secția contencios administrativ, dar această situație nu poate apărea ca un argument al ilegalității Hotărârii de Guvern nr.1326/2001, dimpotrivă dacă instanțele au avut motive să interpreteze că ordinul ministrului nu are o bază legală, argumentare forțată însă, asemenea motive față de dispozițiile constituționale și în dezvoltarea acestora a dispozițiilor Legii nr.213/1998 privind domeniul public, nu mai poate fi reținută.

Legea nr.213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, în art.3 alin.2, precizează că, domeniul public al statului este alcătuit din bunurile prevăzute la art.135 alin.4 din Constitușie, din cele prevăzute la pct.1 din anexă, precum și din orice alte bunuri care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public și sunt dobândite de stat sau de unitățile administrativ-teritoriale prin modurile prevăzute de lege. Art.7 din Legea nr.213/1998 arată că statul sau unitățile administrativ-teritoriale pot dobândi dreptul de proprietate publică, printre altele, prin trecerea unor bunuri din domeniul privat al statului sau unităților administrativ-teritoriale, în domeniul public al acestora, pentru cauză de utilitate publică.

În art.8, se precizează că această trecere se face, după caz, prin Hotărâre a Guvernului sau a consiliilor locale. Constituția, în art.135 alin.4, exemplifică anumite bunuri care aparțin domeniului public și precizează totodată că alte bunuri se stabilesc prin lege, lăsând să se înțeleagă că este vorba atât de lege care are rolul de drept comun în materia domenialității cât și de legi speciale. Legea cu semnificația de drept comun în materia domenialității este Legea nr.213/1998, cu prevederile mai sus arătate. În consecință, Hotărârea Guvernului nr.1328/ 27.12.2001, are o bază legală chiar în legea cu semnificație de drept comun în materia regimului domenialității, ea constituie un act administrativ dat în aplicarea și executarea legii speciale, în speță Legea nr.22/1999 de aprobare a Ordonanței de Urgență a Guvernului nr.67/1997, privind înființarea, organizarea și funcționarea Oficiului Național al Cinematografiei și constituirea fondului cinematografic național.

Ca atare, teza după care ce nu este inclus în anexa Legii 213/1998 nu intră în sfera proprietății publice reținută în considerentele hotărârii de fond, este incorectă sub aspectul științei dreptului, iar soluția dată în baza ei este nelegală. În consecință, se va admite recursul, se va casa hotărârea atacată și în fond se va respinge acțiunea.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de Guvernul României împotriva sentinței civile nr.54 din 21 mai 2001 a Curții de Apel Brașov – Secția comercială și de contencios administrativ. Casează sentința atacată și în fond respinge acțiunea. Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 februarie 2003.