ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 837/2003

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 837/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)

La

data de 14 februarie 2003, s-a luat în examinare recursul declarat de Guvernul

României împotriva sentinței civile nr.54 din 21 mai 2001 a Curții de

Apel Brașov – Secția comercială și de contencios

administrativ.

Dezbaterile

au fost consemnate în încheierea din 14 februarie 2003, iar pronunțarea

deciziei s-a amânat la 21 februarie 2003, apoi la 28 februarie 2003.

C

U R T E A

Asupra

recursului de față;

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Societatea

comercială „P” SRL, în contradictoriu cu Guvernul României, a solicitat

anularea parțială a Hotărârii de Guvern nr.1326/ 27.12.2001,

publicată în Monitorul Oficial nr.17/ 15.01.2002, în ceea ce privește

aprobarea includerii sălilor de cinematograf în inventarul bunurilor

publice, cu cheltuieli de judecată.

În

motivarea acțiunii, reclamanta arată că cinematografele nu fac

parte din domeniul public al statului ci din domeniul privat, astfel că,

cuprinderea lor pe lista bunurilor aprobate prin hotărârea atacată,

ca aparținând domeniului public, contravine atât dispozițiilor Legii

nr.213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al

acesteia cât, mai ales, prevederilor speciale în materie a Legii nr.22/1999.

Prin

măsura dispusă în această hotărâre i se cauzează

însemnate prejudicii materiale, prin încălcarea dreptului recunoscut de

normele legale în vigoare de a cumpăra spațiile deținute în baza

unor contracte de închiriere și asociere în participațiune, aflate în

derulare.

Prin

notele scrise, cu valoare de întâmpinare, pârâtul a invocat pe cale

incidentală, lipsa calității procesuale active, întemeiată

pe inexistența vreunui drept actual, efectiv, pretins lezat reclamantei

conform Legii nr.29/1990, ceea ce impune respingerea ca inadmisibilă a

acțiunii. Pe fondul cauzei, s-a susținut că includerea

cinematografelor în patrimoniul cinematografiei naționale – prin efectul

Legii nr.22/1999 – în mod necesar presupunea cuprinderea actesteia în anexele

Hotărârii Guvernului nr.1326/2001.

Curtea

de Apel Brașov – Secția comercială și de contencios

administrativ, prin sentința nr.54/F/ 21 mai 2002, a respins excepția

lipsei calității procesuale și a inadmisibilității

acțiunii.

A

dispus anularea parțială a Hotărârii de Guvern nr.1326/

27.12.2001, publicată în Monitorul Oficial nr.17 din 15.01.2002 în ceea ce

privește aprobarea închiderii sălilor de cinematograf în inventarul

bunurilor publice.

A

obligat pe pârât să plătească reclamantei 33.000 lei cheltuieli

de judecată.

Pentru

a hotărî astfel, instanța a reținut că reclamantei i s-a

lezat prin hotărârea atacată un drept actual, creat atât prin Legea

nr.99/1999 – privind unele măsuri pentru accelerarea reformei (pct.35) cât

și prin Legea nr.133/1999, privind stimularea întreprinzătorilor mici

și mijlocii (art.12 alin.1 lit.a, b). Existența dreptului de a

cumpăra activele – cinematograf Cosmos din Brașov și

cinematograf Dacia din Constanța a fost stabilită și de Curtea

Supremă de Justiție – Secția contencios administrativ prin

decizia nr.3224/2002.

Pe

fondul cauzei, s-a arătat că bunurile din patrimoniul cinematografiei

naționale sunt circumscrise domeniului privat al statului. Împrejurarea

că acest patrimoniu se află în administrarea Oficiului Național

al Cinematografiei nu atrage de plano încadrarea bunurilor în domeniul public

al statului.

Considerând

hotărârea netemeinică și nelegală, Guvernul României, a

declarat recurs și a solicitat admiterea lui și casarea

sentinței.

Se

susține că, instanța în mod eronat a respins excepția

lipsei calității procesuale a reclamantei.

Societatea

reclamantă are calitatea de locatar a două spații

cinematografice, având doar o vocație de a cumpăra în procedura

și condițiile normelor în materie respectivele spații, și

nu un drept real, actual, de a cumpăra spațiile în temeiul Legii

nr.133/1999, simplul interes, vocația neputând fi încadrată în

condiția prevăzută de legea organică, art.1 din Legea

nr.29/1990.

Modul

de redactare a dispozitivului hotărârii (ca o normă generală de

reglementare a regimului juridic al tuturor sălilor de cinematograf)

încalcă principiul relativității efectelor actului de

justiție.

Pe

fondul cauzei, se arată că inventarierea valorică aprobată

prin Hotărârea Guvernului nr.1326/2001 nu stabilește și nici nu

modifică regimul juridic al bunurilor în litigiu. Sălile de

cinematograf date de lege în administrarea Centrului Național al

Cinematografiei, nu puteau face parte legal din activul disponibil al

R.A.D.E.F., condiție prealabilă necesară pentru a declanșa

procedura vânzării în temeiul Legii nr.133/1999, cu recunoașterea

dreptului de preemțiune al locatarilor, ele aflându-se în proprietatea

publică a statului.

Recursul

este fondat.

Existența

unui drept subiectiv, cum se pretinde de reclamantă, nu poate să

existe decât în baza legii.

Reclamanta

susține că Hotărârea Guvernului nr.1326/2001 îi încalcă

dreptul subiectiv consacrat prin Legile nr.133/1999 și nr.99/1999; or, problema

de drept care se impune a fi rezolvată este aceea  de a ști dacă

Legea nr.133/1999 privind stimularea întreprinzătorilor privați

pentru înființarea și dezvoltarea întreprinderilor mici și

mijlocii, se aplică imobilelor aflate în administrarea R.A.D.E.F.

Este

real faptul că, atât Legea nr.99/1999 privind unele măsuri pentru

accelerarea reformei economice, cât și Legea nr.133/1999 consacră

posibilitatea deținătorilor contractelor de asociere în

participațiune sau a contractelor de închiriere, inclusiv cele încheiate

cu Regia Autonomă de a cumpăra spațiile respective, în

condițiile transformării contractului de închiriere în contract de

leasing cu clauze irevocabile de vânzare, dar se înțelege că acest

regim juridic de drept privat, mai exact de drept comercial este aplicabil

numai bunurilor ce fac parte din circuitul civil.

În

alți termeni, respectivul regim juridic nu putea fi aplicat bunurilor care

intrau în sfera proprietății publice a statului și a

unităților administrativ-teritoriale.

La

data intrării în vigoare a legilor de mai sus, regimul juridic al

imobilelor denumite cinematografe, era prevăzut de Legea nr.29/1999 care a

aprobat cu modificări și completări Ordonanța de

Urgență a Guvernului nr.67/1997.

În

ce privește cinematografele, spiritul legii este în sensul includerii

acestora în sfera domeniului public.

Această

intenție a legiuitorului  nu rezultă numai din simpla folosire a

sintagmei „patrimoniul cinematografiei naționale” ci din întreaga

reglementare care formează conținutul  actului.

Astfel,

în art.5 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.67/1997

privind înființarea, organizarea și funcționarea Oficiului

Național al Cinematografiei și constituirea fondului cinematografic

național așa cum a fost modificată prin Legea nr.22/1999, rezultă

că în sfera patrimoniului cinematografiei naționale, patrimoniu aflat

în administrarea Oficiului Național al Cinematografiei, intră trei

categorii de bunuri:

a)

filmele românești de toate genurile;

b) materialele rămase în urma producției de filme (recuzite, decor,

etc.) și

c)

cinematografele.

În

art.13 din același act normativ, consacrat surselor extrabugetare ale

fondului cinematografic național la litera k, se reține ca sursă

și operația de comercializare (alături de exploatare și

închiriere) a obiectelor de recuzită, a mobilierului, costumelor, etc.,

adică a bunurilor de la litera b din articolul 5 consacrat patrimoniului

cinematografiei naționale.

În

legătură cu bunurile prevăzute la litera a art.5, în

speță filmele românești, art.13 nu reține operația de

comercializare, ceea ce presupune acte de vânzare-cumpărare și deci

înstrăinarea pentru totdeauna și în consecință eliminarea

acestora din filmoteca cinematografiei. Dimpotrivă, art.13 la litera h)

îngăduie doar operațiunea de cesiune a drepturilor de exploatare a

filmelor românești.

În

ceea ce privește imobilele aflate în administrarea Oficiului Național

al Cinematografiei la litera i din articolul 13 se reține doar

posibilitatea închirierii acestora și nu posibilitatea vânzării.

Interpretarea

logică și sistematică a Legii nr.22/1999, conduce la concluzia

că folosirea în art.13 a expresiei de cesiune în cazul bunurilor nominalizate

de art.5 lit.a (filmele românești de toate genurile), respectiv a

termenului de închiriere în cazul imobilelor, în speță, a

cinematografelor prevăzute de art.5 alin.2 lit.c, scoate în

evidență faptul că atât filmele românești de toate genurile

cât și cinematografele au fost incluse în sfera bunurilor care prin natura

și destinația lor sunt de interes public, sau după caz, mijloace

pentru prestarea unui serviciu public, urmând a fi supuse regimului de

protecție al bunurilor proprietate publică care potrivit art.135

alin.5 din Constituție, pot fi date în administrarea Regiei Autonome sau

instituțiilor publice ori pot fi concesionate sau închiriate.

Argumentul

reclamantei, în sensul că o parte din bunurile ce formează

patrimoniul cinematografiei naționale, în speță obiectele de

decor, etc., sunt supuse comercializării (art.13 lit.k din Legea

nr.22/1999) și acest regim juridic se aplică la întreaga sferă a

bunurilor incluse în sfera patrimoniului cinematografiei naționale, nu

poate fi primit.

Acest

argument scoate în evidență că din cele trei categorii de bunuri

numai obiectele de recuzită pot forma obiect al actelor de comerț cum

s-a arătat mai sus, pentru că, în cazul filmelor, art.13

folosește noțiunea de cesiune, iar în cazul imobilelor se

oprește la noțiunea de închiriere scoțând în evidență

natura juridică și corespunzător, regimul juridic aplicabil.

Cum

legea nu distinge, nici interpretarea nu poate face acest lucru, iar în cazul

regimului juridic aplicabil bunurilor ce formează patrimoniul

Cinematografiei Naționale, legea distinge după cum este vorba de film

de toate genurile, și cinematografele (imobilele) sau obiecte de

recuzită, costume, mobilier, etc.

Filmele

și cinematografele sunt incluse în domeniul public (proprietatea

publică a statului), iar pe cele din urmă în proprietatea

privată de vreme ce acestea pot face obiect al actelor de comerț.

Prin

urmare Legea nr.22/1999 apare ca o lege specială, care stabilește un

regim specific în timp ce Legile nr.133 și nr.99/1999 sunt legi cu

caracter general în materie de privatizare, care se pot aplica și bunurilor

(imobilelor) aflate în administrarea Oficiului Național al Cinematografiei

pentru că „specialul derogă de la general”.

Împrejurarea

că în anul 2000, titularul Oficiul Național al Cinematografiei a emis

Ordinul nr.1/2000, care în aplicarea legilor 133 și 99/1999 a

declanșat procedura de transformare a contractului de închiriere în

contract de leasing cu clauză irevocabilă de vânzare, nu este de

natură a reține nașterea unui drept subiectiv, pentru că

respectivul act administrativ era contrar legii speciale în materia regimului

juridic al bunurilor aflate în administrarea Oficiului Național al

Cinematografiei.

De

altfel, Ordinul nr.1/2000 a fost anulat de Ordinul nr.2543/ 6 iulie 2000 a

Ministerului Culturii și Cultelor.

Este

real că, acesta din urmă a fost anulat prin decizia nr.3224 din 29

octombrie 2002 a Curții Supreme de Justiție – Secția contencios

administrativ, dar această situație nu poate apărea ca un

argument al ilegalității Hotărârii de Guvern nr.1326/2001,

dimpotrivă dacă instanțele au avut motive să interpreteze

că ordinul ministrului nu are o bază legală, argumentare

forțată însă, asemenea motive față de

dispozițiile constituționale și în dezvoltarea acestora a

dispozițiilor Legii nr.213/1998 privind domeniul public, nu mai poate fi

reținută.

Legea

nr.213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al

acesteia, în art.3 alin.2, precizează că, domeniul public al statului

este alcătuit din bunurile prevăzute la art.135 alin.4 din Constitușie,

din cele prevăzute la pct.1 din anexă, precum și din orice alte

bunuri care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes

public și sunt dobândite de stat sau de unitățile

administrativ-teritoriale prin modurile prevăzute de lege.

Art.7

din Legea nr.213/1998 arată că statul sau unitățile

administrativ-teritoriale pot dobândi dreptul de proprietate publică,

printre altele, prin trecerea unor bunuri din domeniul privat al statului sau

unităților administrativ-teritoriale, în domeniul public al acestora,

pentru cauză de utilitate publică.

În

art.8, se precizează că această trecere se face, după caz,

prin Hotărâre a Guvernului sau a consiliilor locale.

Constituția,

în art.135 alin.4, exemplifică anumite bunuri care aparțin domeniului

public și precizează totodată că alte bunuri se stabilesc

prin lege, lăsând să se înțeleagă că este vorba atât

de lege care are rolul de drept comun în  materia domenialității cât

și de legi speciale.

Legea

cu semnificația de drept comun în materia domenialității este

Legea nr.213/1998, cu prevederile mai sus arătate.

În

consecință, Hotărârea Guvernului nr.1328/ 27.12.2001, are o

bază legală chiar în legea cu semnificație de drept comun în

materia regimului domenialității, ea constituie un act administrativ

dat în aplicarea și executarea legii speciale, în speță Legea

nr.22/1999 de aprobare                   a Ordonanței de Urgență

a Guvernului nr.67/1997, privind înființarea, organizarea și

funcționarea Oficiului Național al Cinematografiei și constituirea

fondului cinematografic național.

Ca

atare, teza după care ce nu este inclus în anexa Legii 213/1998 nu

intră în sfera proprietății publice reținută în

considerentele hotărârii de fond, este incorectă sub aspectul

științei dreptului, iar soluția dată în baza ei este

nelegală.

În

consecință, se va admite recursul, se va casa hotărârea

atacată și în fond se va respinge acțiunea.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite

recursul declarat de Guvernul României împotriva sentinței civile nr.54

din 21 mai 2001 a Curții de Apel Brașov – Secția comercială

și de contencios administrativ.

Casează

sentința atacată și în fond respinge acțiunea.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 28 februarie 2003.