ÎCCJ, decizie (scj.ro #82838)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #82838) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Acțiune

în despăgubiri. Calificarea naturii juridice a răspunderii atrase

Cuprins

pe materii: Drept comercial. Contracte. Răspunderea

Index

alfabetic: acțiune în despăgubiri

-

răspundere civilă delictuală

-

răspundere civilă contractuală

-

rețea publică de apă și canal

C.

civ., art. 998, art. 999

Legea

nr. 51/2006, art. 36

Raportul dintre răspunderea civilă

delictuală și cea contractuală este cel de la general la special, în sensul că

răspunderea delictuală alcătuiește dreptul comun al răspunderii civile, astfel

încât, odată ce nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile contractuale

într-o situație dată, în măsura în care s-a produs un fapt ilicit culpabil,

operează răspunderea delictuală pentru repararea prejudiciului.

Astfel, în cazul producerii unui prejudiciu

utilizatorului serviciilor de utilități publice ca urmare a unei defecțiuni la

rețeaua publică de apă și canal, care nu a fost remediată corespunzător,

răspunderea operatorului va fi angajată în temeiul art. 998 C. civ., în măsura în care fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu nu se circumscrie obiectului

contractului de furnizare încheiat între operator și utilizator.

Secția

a II-a civilă, Decizia nr. 2905

din 27 septembrie 2013

Notă

:

În prezenta decizie au fost avute în vedere dispozițiile din vechiul Cod civil

1.Obiectul cauzei și hotărârea pronunțată la data de 20 aprilie

2012 de Tribunalul Tulcea, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și

fiscal, ca primă instanță:

Reclamanta SC R. SRL Tulcea a solicitat prin acțiunea

introductivă, înregistrată la data de 26 octombrie 2010 pe rolul Tribunalului

Tulcea, obligarea pârâtei

SC A. SRL Tulcea

la plata sumei de 30.000 euro reprezentând daunele produse imobilului

proprietatea societății urmare scurgerilor și infiltrațiilor de apă din

conducta de apă potabilă aparținând societății pârâte, care au afectat un

colț

al clădirii, gardul și pardoseala  terasei. În drept reclamanta s-a întemeiat

pe dispozițiile art. 998-999 C. civ

.

În apărare pârâta a invocat

excepția

inadmisibilității acțiunii în răspundere civilă delictuală susținând că între

părți se derulează raporturi contractuale  în baza contractului de furnizare

servicii de alimentare cu apă și canalizare încheiat la 31 iulie 2009,

raporturi care atrag răspunderea contractuală pentru prejudiciile produse prin

fapta ilicită a cocontractantului, persoana prejudiciată neavând opțiunea între

cele două forme de răspunderi.

Pe fondul cauzei pârâta a arătat că, în calitate de operator,

și-a îndeplinit în mod corespunzător obligațiile stabilite în sarcina sa,

acționând conform normelor și procedurilor care reglementează intervenția în

caz de avarie.

Prin Încheierea din data de 18 septembrie 2011, Tribunalul

Tulcea, astfel învestit, a respins excepția inadmisibilității acțiunii –

reținând în motivare că faptul cauzator de prejudiciu nu derivă din contractul

de furnizare a apei potabile încheiat de părți, care are ca obiect prestarea

serviciului de alimentare cu apă potabilă și canalizare de către operator și

obligația utilizatorului de a achita contravaloarea serviciilor prestate.

Prin sentința civilă nr. 1860 pronunțată la 20 aprilie 2012 -

tribunalul, soluționând cauza pe fond, a admis în parte acțiunea formulată de

reclamanta și, în consecință, a obligat pârâta la plata sumei de 20.000 euro cu

titlu de daune plus dobânda legală de la data pronunțării  sentinței și până la

data plății efective.

Prima instanță a reținut sub aspectul situației de fapt că la

data de 13 august 2010, conducta de apă potabilă de pe str. Cicoarei, la

intersecția cu str. Frasinului, s-a spart și apa sub presiune s-a înfiltrat sub

imobilul proprietatea reclamantei, îmbibând terenul și ajungând la suprafață,

ceea ce a determinat o tasare a terenului cu consecința deteriorării imobilului

reclamantei.

Având în vedere și concluziile celor două rapoarte de expertiză

tehnică dispuse în cauză care atestă că deteriorarea imobilului s-a  produs

urmare avariei la conducta de apă prin înfiltrarea apei și surparea solului, prima

instanță reține că sunt îndeplinite condițiile antrenării răspunderii civile

delictuale a pârâtei, apreciind că suma de 20.000 euro este suficientă pentru

acoperirea prejudiciului produs reclamantei.

2.

Apelul. Decizia nr. 169 din 28 noiembrie 2012 pronunțată

de Curtea de Apel Constanța.

Împotriva încheierii din 13 aprilie 2011 și a sentinței civile

nr. 1860 din 20 aprilie 2012 pronunțată de Tribunalul Tulcea a declarat apelul

pârâta

SC A. SRL, reiterând apărările formulate în fața primei instanțe

cu privire la excepția inadmisibilității acțiunii și la lipsa oricărei culpe a

operatorului în producerea prejudiciului al cărui cuantum a fost fixat de prima

instanță fără niciun criteriu.

Prin decizia nr. 169 din 28 noiembrie 2012, instanța de apel,

Curtea de Apel Constanța, a admis apelul declarat de pârâta și a schimbat în

parte sentința fondului în sensul obligării pârâtei la plata sumei de 43.129

lei cu titlu de daune și la plata sumei de 4790 lei cheltuieli de judecată.

Răspunzând motivelor de apel, Curtea constată, că în mod corect

prima instanță a respins excepția inadmisibilității acțiunii în răspundere

civilă delictuală în condițiile în care prejudiciul produs reclamantei nu a

fost cauzat de neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a obligației de furnizare

și prestare a serviciilor de alimentare

cu apă potabilă ce face

obiectul contractului de prestări servicii încheiat de părți la 31 iulie 2009,

faptul generator de prejudiciu constând în neîndeplinirea obligației pârâtei de

a repara și întreține conductele ce aparțin rețelei publice de distribuție a

apei.

În ceea ce privește cuantumul prejudiciului Curtea apreciază că

prima instanță a  stabilit în mod arbitrar suma de 20.000 euro cu ignorarea

probatoriului administrat respectiv a raportului de expertiză tehnică întocmit

de expertul F.H. care, argumentat din punct de vedere tehnic, evaluează

reparațiile necesare aducerii imobilului la starea dinaintea producerii avariei

la suma totală de 43.129 lei, sens în care se impune schimbarea în parte a

hotărârii fondului și reducerea cuantumului daunelor datorate de pârâte la suma

de 43.129 lei plus dobânda legală astfel cum a fost acordată de prima instanță.

3.

Recursul. Motivele de recurs.

Împotriva acestei decizii, pârâta

SC A.

SRL a declarat recurs la data de 1 aprilie 2013, în termen legal, solicitând,

în principal modificarea deciziei în sensul admiterii excepției

inadmisibilității  acțiunii în răspundere civilă delictuală, iar în subsidiar,

modificarea deciziei în sensul respingerii acțiunii introductive ca nefondată.

Recurenta și-a întemeiat recursul pe motivele de nelegalitate,

vizând lipsa de temei legal (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), motivarea contradictorie a soluției adoptate (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.) și interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății (art. 304 pct. 8 C. proc. civ.).

Potrivit recurentei, excepția inadmisibilității acțiunii în

răspundere civilă delictuală se impunea a fi admisă, având în vedere că

între părți există un contract ce constituie legea părților și care reglementează

situațiile privind încălcarea obligațiilor contractuale, ipoteză în care

reclamanta nu are dreptul de opțiune pentru pretențiile formulate, singura

formă de răspundere fiind cea contractuală.

Susține recurenta că în baza contractului de prestări servicii

nr. 7733/2009 încheiat cu reclamanta, avea obligația de a lua măsuri pentru

remedierea defecțiunilor apărute la instalațiile sale și de a evacua  pe

cheltuiala sa apă pătrunsă în curți, case, subsoluri, ceea ce plasează

eventuala sa răspundere pe plan contractual.

În același sens, recurenta invocă și dispozițiile art. 36 alin.

1 din Legea nr. 51 din 8 martie 2006 potrivit cărora raporturile juridice

dintre operatorii și utilizatorii serviciilor de utilitate publică sunt

raporturi juridice de natură contractuală supuse normelor de drept  privat.

Cu privire la soluția subsidiară de modificare a deciziei în

sensul respingerii acțiunii ca nefondată, recurenta susține că partea de imobil

care a suferit deteriorări urmare infiltrațiilor de apă a fost edificată în

absența avizului tehnic emis de operatorul de apă canal, ceea ce înlătură

obligația operatorului de a aduce la starea inițială construcția edificată

nelegal.

Subsumat acestei solicitări subsidiare, recurenta arată că

probele administrate relevă faptul că procedura de remediere a defecțiunii nu a

fost completă deoarece reprezentantul societății reclamante s-a opus

operațiunii de compactare a pământului astfel că inacțiunea operatorului nu s-a

datorat  culpei sale.

La data de 19 septembrie 2013 intimata SC R. SRL a depus

întâmpinare la recursul promovat recurenta-pârâtă prin care a solicitat

respingerea ca nefondată a recursului.

În esență, intimata a arătat că recurenta reiterează apărările

formulate în fața primei instanțe și în apel, fără să argumenteze aplicat

motivele de nelegalitate pe care le invocă, cele ce conferă criticilor sale un

caracter formal.

4.

Înalta Curte, examinând în cadrul controlului de

legalitate decizia atacată, în raport de criticile formulate constată că

recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează:

4.1. Cu privire la critica recurentei vizând inadmisibilitatea

acțiunii în răspundere civilă delictuală.

Art. 998 din vechiul Cod civil, aplicabil în cauză, consacră un

principiu general, de drept natural, ce corespunde unor cerințe de echitate

socială și securitate juridică potrivit căruia aceia care sunt lezați printr-un

fapt prejudiciabil pot exercita acțiunea în despăgubire pentru repararea

prejudiciului suferit.

Pentru ca acțiunea în daune-interese să fie admisibilă, după

principiul general statuat în art. 998 C. civ., dispozițiile art. 999 cer ca fapta ilicită să îmbrace forma delictului sau cvasidelictului civil respectiv

pentru prejudiciul cauzat cu intenție sau prin neglijența ori incompetența

persoanei responsabile.

Prin urmare delictul civil și, implicit, cvasidelictul sau, mai

exact, culpa ca izvor de obligații este din punct de vedere al noțiunii de

drept mult mai cuprinzătoare decât ideea de contract deoarece obligația născută

din delict, ca sancțiune a faptului ilicit se produce fie că autorul delictului

era legat prin contract și este în legătură cu executarea sa, fie în afara

oricărei legături contractuale. Cu alte cuvinte, raportul dintre răspunderea

civilă delictuală și cea contractuală este cel de la general la special în

sensul că răspunderea delictuală alcătuiește dreptul comun al răspunderii

civile, astfel că odată ce nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile

contractuale într-o situație dată, în măsura în care s-a produs un fapt ilicit

culpabil, operează răspunderea delictuală pentru repararea prejudiciului.

Distincția derivă, deci, nu din noțiunea de culpă care,

corespunzând caracterului ilicit al unui fapt, este identică, unică cu sine

însăși, ci din originea obligațiunii care a fost încălcată, respectiv o

obligație generală de prudență și diligență de a nu prejudicia sau o obligație

stipulată într-un contract preexistent.

În cauză recurenta susține că obligația pretins încălcată este

atașată contractului de prestări servicii încheiat de părți la 31 iulie 2009

potrivit căruia prestatorul are obligația de a  remedia defecțiunile apărute la

instalațiile sale și de a evacua apa pătrunsă în curți, case .

Chestiunea de a ști dacă fapta păgubitoare este rezultatul

neîndeplinirii obligațiilor contractuale izvorâte din contractul de prestări

servicii consimțit de părți impune un examen al conținutului contractului, al

obiectului acestuia, respectiv al obligațiilor născute în temeiul său.

Art. 2 din contractul de prestare a serviciului de alimentare cu

apă și canalizare  încheiat între pârâtă, în calitate de operator și societatea

reclamantă utilizator, menționează că obiectul contractului îl reprezintă

furnizarea și prestarea serviciului de alimentare cu apă potabilă și de

canalizare, stabilind totodată că, relația dintre operator și utilizator la

limita de competență și responsabilitate a operatorului, este constituită de

contorul de branșament pentru sistemul de alimentare cu apă, respectiv căminul

de racord pentru sistemul de canalizare.

Așa fiind, drepturile și obligațiile părților stabilite în Cap.

IV și V din contract se circumscriu obiectului contractului și relației dintre

operator și utilizator astfel cum a fost delimitat explicit în art. 2 din

contract.

În același sens, Curtea notează că obligația înscrisă la art.

9.9 și 9.11 din contract, pe care recurenta își fundamentează construcția

juridică, respectiv obligația de a remedia într-un anumit termen defecțiunile

la instalațiile sale și de a evacua apele pătrunse în curți, subsoluri și case,

asigură, în mod direct realizarea obiectului contractului respectiv prestarea

serviciului la care s-a obligat operatorul față de utilizator.

Or, în cauză fapta ilicită imputată pârâtei a vizat o defecțiune

la rețeaua publică de apă și canal, pe strada unde se  află amplasat imobilul

proprietatea reclamantei, care nu a fost remediată corespunzător, consecința

fiind deteriorarea imobilului urmare infiltrațiilor masive de apă din conducta

avariată.

Prin urmare, în această ipoteză, obligația operatorului de plată

a despăgubirilor  pentru prejudiciul produs din culpa sa nu rezultă din

contractul de furnizare încheiat, fiind atașată sferei răspunderii delictuale

respectiv obligației generale de  a repara prejudiciul produs din culpa sa.

În sprijinul acestei concluzii  sunt și dispozițiile cuprinse în

Legea nr. 51/2006 (art. 36) care stabilesc cadrul juridic și instituțional

unitar prestării reglementate a serviciilor comunitare de utilitate publică și

care impun în sarcina operatorilor de servicii publice obligația de a

despăgubi  persoanele fizice și juridice pentru prejudiciile provocate din

culpă, conform prevederilor legale.

Or, această răspundere obiectivă, aparține domeniului

răspunderii delictuale, iar transpunerea acestei răspunderi în contractul de

prestări servicii nu o transformă într-o obligație contractuală ci apare ca o

condiție necesară aplicării unui statut legal.

Altfel spus, în măsura în care fapta ilicită cauzatoare de

prejudiciu nu se circumscrie obiectului contractului de furnizare și

responsabilității operatorului astfel cum este delimitat expres în art. 2 din

contract, răspunderea operatorului este antrenată în temeiul principiului

general înscris în art. 998 C. civ., o obligație care incumbă fiecăruia de a nu

păgubi (

neminem

laedere

).

Curtea notează totodată că susținerile recurentei referitoare la

inadmisibilitatea  cumulului sau a dreptului de opțiune între cele două

răspunderi – contractuală sau delictuală -, corecte până la un punct, sunt

irelevante pentru cauză, deoarece faptul ilicit cauzator de prejudiciu, în mod

evident nu poate fi atașat obiectului contractului de furnizare și relației

dintre utilizator și operator astfel cum a fost delimitată expres, și în egală

măsură nu se situează la limita obligațiilor contractuale pentru a face dificilă

diferențierea între cele două forme de răspundere.

În alte cuvinte, operatorul nu s-a obligat contractual să repare

„orice prejudiciu produs  de apă” utilizatorului, ci numai acele prejudicii

rezultate din executarea necorespunzătoare a obiectului contractului astfel cum

a fost delimitat.

Astfel, clauzele de la art. 9.9 și 9.11 din contractul de

furnizare reglementează răspunderea operatorului pentru executarea

necorespunzătoare a obligațiilor sale pe relația contractuală cu utilizatorul,

pentru celelalte prejudicii urmând a fi antrenată răspunderea obiectivă a

operatorului ,,în condițiile legii” a obligației generale de a nu prejudicia.

Așa fiind, Înalta Curte constată că soluția adoptată de prima

instanță și menținută de  instanța de apel nu este susceptibilă de critică pe

aspectul aplicării greșite a legii (art.304 pct.9 C. proc. civ.).

Cu privire la celelalte două motive de nelegalitate invocate –

art. 304 pct. 7 și pct. 8 C. proc. civ. – subsumate excepției inadmisibilității

acțiunii, autorul recursului de limitează în a reproduce ipoteza textului de

lege fără o argumentare pertinentă, iar din motivarea instanței de apel rezultă

cu claritate rațiunile de fapt și de drept care au stat la baza soluției

pronunțate,  astfel că și sub acest aspect recursul se vădește nefondat.

În sfârșit, prin critica formulată în subsidiar vizând fondul

pretențiilor reclamantei, recurenta pune în discuție caracterul ilegal al

construcției proprietatea societății reclamante precum și faptul că procedura

de remediere nu a fost completă din culpa reprezentantului reclamantei care s-a

opus la compactarea pământului care a astupat canalul, aspecte care țin de

situația de fapt și de probatoriile administrate de instanțele devolutive și

care scapă controlului de legalitate pe calea recursului, în condițiile în care

atât prima instanță cât și  instanța de apel au statuat motivat asupra acestor

circumstanțe de fapt și a inexistenței vreunei cauze exoneratoare de răspundere

a operatorului.

Pentru rațiunile mai sus înfățișate, Înalta Curte, în temeiul

art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a respins recursul ca nefondat și a obligat

recurenta, ca parte căzută în pretenții, potrivit art. 274 C. proc. civ. la plata către intimată a sumei de 3.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată

ocazionate de această fază procesuală.