ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1169/2025

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată inițial pe rolul Tribunalului Specializat Cluj la 07 decembrie 2020, sub nr. x/2020, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta COMPANIA DE APĂ ORADEA S.A, obligarea pârâtei la plata următoarelor sume de bani: a. 468.072,26 RON (TVA inclusă), reprezentând despăgubiri egale cu valoarea profitului nerealizat ca urmare a rezilierii netemeinice a Acordului contractual nr. x/20.06.2012 de către pârâtă; b. 252.565 RON, reprezentând dobânzi aferente sumei constituite cu titlu de garanție de bună execuție, calculate de la 14.11.2014 - data rezilierii unilaterale nelegale a Acordului contractual nr. x/20.06.2012 - până la data de 15.10.2018; c. 500.000 RON, reprezentând despăgubiri pentru repararea prejudiciului moral cauzat prin încălcarea dreptului la reputație, imagine și prestigiu; d. 21.199.056,75 RON, reprezentând despăgubiri pentru repararea prejudiciului cauzat prin pierderea unei șanse de a obține un avantaj. Totodată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. Reclamanta a arătat că primul capăt de cerere este întemeiat pe dispozițiile art. 1349, art. 1531 și urm. C. civ., art. 430 și urm. C. proc. civ., iar în ce privește al doilea capăt de cerere, reclamanta a invocat sub-clauza 4.2 din condițiile speciale la acordul contractual, art. 89 alin. (1) și art. 92 alin. (2) din H.G. nr. 925/2006. Totodată, reclamanta a invocat în această privință și art. 3 alin. (2) 1 din O.G. nr. 13/2011, învederând că și pentru acest caz ar fi îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale. În ce privește al treilea capăt de cerere, reclamanta a arătat că este întemeiat pe dispozițiile art. 252, art. 253, art. 257, art. 1349, art. 1357 și art. 1381 C. civ., iar în ce privește al patrulea capăt de cerere- pe dispozițiile art. 1349 și art. 1532 C. civ., art. 430 și urm. C. proc. civ., făcând referire și la art. 181 alin. (1) lit. c) 1 din O.U.G. nr. 34/2006. Prin întâmpinarea înregistrată la 21 ianuarie 2021, pârâta Compania de Apă Oradea S.A. a solicitat: i) admiterea excepției necompetenței teritoriale a Tribunalului Specializat Cluj și declinarea cauzei în favoarea Tribunalului Bihor; ii) respingerea cererii de chemare în judecată, în principal ca urmare a excepțiilor invocate, iar în subsidiar ca neîntemeiată; iii) obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată generate de prezentul litigiu. Una dintre excepțiile invocate de pârâtă a fost excepția prescripției dreptului material la acțiune prin raportare la dispozițiile art. 11 din Legea nr. 554/2004 și, în subsidiar, prin raportare la dispozițiile dreptului comun. Totodată, pârâta Compania de Apă Oradea S.A. a formulat cerere de chemare în garanție a societăților B. S.R.L. și C. S.A. D., prin care a solicitat ca, în ipoteza admiterii capătului 4 din cererea de chemare în judecată, să fie obligate în solidar chematele în garanție la plata unei sume stabilite provizoriu la suma de 500.000 RON, cu cheltuieli de judecată. Prin sentința civilă nr. 338/18.02.2021, Tribunalul Specializat Cluj a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Bihor, secția a II-a civilă, unde a fost înregistrată sub același număr de dosar. Prin încheierea din 30.09.2021, Tribunalul Bihor a admis în principiu cererea de chemare în garanție formulată de pârâtă contra celor două societăți B. S.R.L. și C. S.A.; totodată, a respins excepția de netimbrare a cererii de chemare în garanție. Prin sentința civilă nr. 34/LP/2022 din 17.02.2022 pronunțată de Tribunalul Bihor, secția a II-a civilă s-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a fost respinsă, ca prescrisă, acțiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta Compania de Apă Oradea S.A. A fost respinsă, ca rămasă fără obiect, cererea de chemare în garanție formulată de Compania de Apă Oradea S.A. în contradictoriu cu chematele în garanție B. S.R.L. și C. S.A. D.. A fost obligată reclamanta A. S.A. la plata către pârâta Compania de Apă Oradea S.A. a sumei de 96.041,92 RON, reprezentând cheltuieli de judecată și către chemata în garanție C. S.A. D.- a sumei de 108.683 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței primei instanțe a formulat apel reclamanta A. S.A. Împotriva încheierii de ședință din 30.09.2021, a declarat apel chemata în garanție B. S.R.L., solicitând anularea încheierii, reținerea spre rejudecare a cererii de chemare în garanție, cu consecința respingerii acesteia ca inadmisibilă. Chemata în garanție B. S.R.L. a formulat și apel incident împotriva considerentelor sentinței nr. 34/LP din 17 februarie 2022, pronunțată de Tribunalul Bihor, solicitând înlăturarea considerentelor netemeinice și nelegale cuprinse în hotărârea apelată referitoare la termenul de prescripție aplicabil cauzei, solicitând ca instanța de apel să rețină că acesta este cel prevăzut de legislația specială, respectiv de art. 11 alin. (2) coroborat cu art. 19 din Legea 554/2004, cu menținerea soluției cuprinse în dispozitivul hotărârii apelate. Împotriva considerentelor sentinței, cât și a încheierii de admitere în principiu din 30.09.2021, a formulat apel incident și chemata în garanție C. S.A. D., solicitând anularea încheierii de admitere în principiu și, pe cale de consecință, respingerea cererii de chemare în garanție ca inadmisibilă în principiu și/sau completarea considerentelor sentinței apelate, cu menținerea dispozitivului acesteia, în sensul motivării suplimentare a temeiurilor pentru care s-a reținut, în privința prescripției extinctive, termenul general de trei ani, prevăzut de dispozițiile art. 2517 C. civ.. Totodată, în temeiul art. 452 C. proc. civ., a solicitat acordarea cheltuielilor de judecată pricinuite de formularea prezentului apel incident. Prin decizia civilă nr. 379/2022 - A din 20 decembrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă în dosarul nr. x/2020, au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de reclamanta A. S.A. și de chematele în garanție B. S.R.L. și C. S.A. D. împotriva sentinței nr. 34/LP din 17 februarie 2022, împotriva considerentelor acestei sentinței și împotriva încheierii de ședință din 30.09.2021, pronunțate de Tribunalul Bihor. A fost obligată apelanta reclamantă A. S.A. să achite intimatei pârâte Compania de Apă Oradea S.A. cheltuieli de judecată în cuantum de 46.703,04 RON, reprezentând onorariu avocațial în calea de atac. Au fost respinse, ca nefondate, cererile de acordare a cheltuielilor de judecată formulate de celelalte părți.

Împotriva deciziei anterior menționate, au declarat recurs principal reclamanta A. S.A., și recursuri incidente chemata în garanție B. S.R.L. și Compania de Apă Oradea S.A. Prin decizia nr. 2532 din 27 noiembrie 2023, pronunțată în dosarul nr. x/2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a respins, ca nefondat, recursul incident declarat de recurenta-pârâtă Compania de Apă Oradea S.A. împotriva deciziei nr. 379/2022 - A din 20 decembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă. A admis recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei nr. 379/2022 - A din 20 decembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, pe care a casat-o, în parte și a trimis, spre o nouă judecată, aceleiași instanțe, apelul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinței nr. 34/LP/2022 din 17.02.2022, pronunțată de Tribunalul Bihor, numai cu privire la soluțiile primei instanțe asupra capetelor 1 și 2 din cererea de chemare în judecată, precum și asupra cheltuielilor de judecată solicitate de chemata în garanție C. S.A. D.. A respins, ca nefondat, recursul incident declarat de recurenta-chemată în garanție B. S.R.L. împotriva aceleiași decizii. Au fost menținute celelalte dispoziții ale deciziei recurate care nu sunt contrare deciziei.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, la data de 15 octombrie 2024, sub nr. x/2020*. Procedând la rejudecarea apelului în limitele trasate prin decizia nr. 2532/27.11.2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 501 alin. (3) C. proc. civ., instanța de apel a reținut că obiectul rejudecării îl constituie soluțiile pronunțate asupra capetelor 1 și 2 de cerere, precum și obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată avansate de chemata în garanție C. S.A. D., restul aspectelor soluționate intrând sub autoritatea de lucru judecat. Prin decizia nr. 287/2024 - A din 12 decembrie 2024 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă a fost admis apelul reclamantei și anulată în parte sentința nr. 34/LP/17.02.2022, pronunțată de Tribunalul Bihor, în sensul că: A fost respinsă excepția prescripției dreptului la acțiune cu privire la capetele 1 și 2 din cererea de chemare în judecată și, evocând fondul: S-au respins, ca nefondate, capetele 1 și 2 din cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta Compania de Apă Oradea S.A.. A fost obligată reclamanta să plătească chematei în garanție C. S.A. D. suma de 100.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată. S-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței. A fost obligată apelanta-reclamantă să plătească în favoarea intimatei-pârâte Compania de Apă Oradea S.A. suma de 47.078,82 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată și în favoarea chematei în garanție C. S.A. D., suma de 75.982,33 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale.

Împotriva deciziei nr. 287/2024 - A din 12 decembrie 2024 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, la data de 17 februarie 2025 reclamanta A. S.A. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 7 și pct. 8 C. proc. civ. și solicitând casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel. În privința primului capăt de cerere, o primă critică, subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., a avut în vedere încălcarea de către prima instanță a dispozițiilor art. 1385 alin. (3) din C. civ. referitoare la întinderea reparației. Invocând cele reținute în sentința nr. 1366/15.10.2018 în sensul că nu a fost în culpă pentru îndeplinirea obligațiilor contractuale asumate, recurenta a arătat că acele condiții obișnuite în care urma să obțină beneficiul nerealizat sunt cele în care pârâta și-ar fi executat corespunzător obligațiile, iar reclamanta ar fi menținut ritmul corespunzător în execuția lucrărilor. Or, în opinia sa, cu încălcarea art. 1385 alin. (3) din C. civ., instanța de apel s-a raportat la condițiile neobișnuite, generate de nepredarea amplasamentelor și neobținerea autorizațiilor necesare de către pârâtă, care au condus, evident, la scurtarea termenelor de execuție. Totodată, cu încălcarea aceluiași text de lege, instanța de apel s-a raportat la determinarea unui prejudiciu realizat efectiv în urma executării integrale a contractului de achiziție publică, deși obiectul cererii în reparație este prejudiciul nerealizat. Prin cea de-a doua critică, subsumată tot motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a invocat încălcarea art. 1371 alin. (1) din C. proc. civ., arătând că instanța de apel s-a raportat la o pretinsă vinovăție concurentă a sa în producerea sau majorarea prejudiciului, deși aceasta nu a existat și nu a fost reținută. Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ. a privit încălcarea autorității de lucru judecat a sentinței nr. 1366/15.10.2018, instanța de apel reținând valoarea probatorie a unor considerente în care se invocă concluzii ale expertizelor efectuate în cauză, în contra dezlegării finale a instanței, care a stabilit expres valoarea lucrărilor neexecutate și valoarea profitului nerealizat de reclamantă. Recurenta a invocat și motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., arătând că au fost încălcate art. 270 alin. (1) și (2) și art. 434 din C. proc. civ. întrucât valoarea lucrărilor rămase de executat a fost reținută în considerentele sentinței nr. 1366/15.10.2018, care nu a fost casată pentru motive legate de aceasta, ci în raport de temeiul de drept al solicitării de reparare a prejudiciului O altă critică de nelegalitate întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. civ. a privit încălcarea prevederilor art. 3 lit. q) din O.U.G. nr. 34/2006, instanța de apel soluționând cauza fără a avea în vedere valoarea probatorie și obligatorie a ofertei în procedura de achiziție, care a condus la formarea prețului contractului, cu includerea profitului recurentei, de 5%. Prin recurs au fost invocate și dispozițiile art. 488 alin. (5) din C. proc. civ., recurenta arătând că a fost încălcat art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. întrucât instanța a respins în totalitate cererea, deși a reținut că recurenta nu este îndreptățită la suma reprezentând 19% din totalul sumei solicitate. În ceea ce privește al doilea capăt de cerere, au fost invocate motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 7 și 8 din C. proc. civ.. Astfel, pe de o parte, recurenta a arătat că în decizia nr. 303/19.06.2020 s-a stabilit că neîndeplinirea ipotezei juridice din clauza contractuală conduce la înlăturarea răspunderii civile contractuale, iar prin sentința nr. 1366/15.10.2019 s-a reținut că măsura restituirii garanției de bună execuție s-a dispus nu în temeiul clauzei 4.2. din acordul contractual și prevederile art. 92 alin. (4) lit. a) și b) din H.G. nr. 925/2006, ci în temeiul rezilierii nelegale a acordului contractual. Pe de altă parte, reținând că restituirea garanției de bună execuție ar fi fost dispusă în temeiul răspunderii contractuale, deși clauza contractuală reglementează o altă ipoteză juridică, instanța de apel ar fi încălcat dispozițiile art. 1350 din C. civ. În privința cheltuielilor de judecată, invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a apreciat că au fost încălcate dispozițiile art. 501 alin. (1) și ale art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., cele ale art. 1349 din C. civ. În susținerea acestor critici, s-a arătat, în esență, că instanța de apel nu a răspuns argumentelor sale, că între reclamantă și chemata în garanție nu există un raport juridic, că cererea de chemare în garanție a fost respinsă ca rămasă fără obiect, așa încât reclamanta nu a fost în culpă procesuală și că recursul său a fost admis în parte, așa încât nu putea fi obligată la plata tuturor cheltuielilor de judecată. Și Compania de Apă Oradea S.A. a declarat la data de 23.04.2025 recurs incident împotriva deciziei nr. 287/2024 - A din 12 decembrie 2024 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, solicitând casarea în parte a acesteia în sensul respingerii capătului 1 al cererii de chemare în judecată ca inadmisibil. În esență, au fost invocate motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ., arătându-se că au fost încălcate dispozițiile art. 1350 alin. (3) din C. civ. potrivit cărora niciuna din părți nu poate înlătura aplicarea regulilor răspunderii contractuale pentru a opta în favoarea altor reguli care i-ar fi mai favorabile. Astfel, recurenta-pârâtă a invocat inadmisibilitatea cererii de angajare a răspunderii civile delictuale, în condițiile în care între părți a fost încheiat un contract, guvernat de regulile răspunderii civile contractuale. Prin raportare la dispozițiile art. 430 alin. (1) C. civ. au fost criticate și considerentele potrivit cărora decizia civilă nr. 303/19.06.2020 pronunțată de Curtea de Apel Oradea în dosarul nr. x/2020 s-ar bucura de putere de lucru judecat în ceea ce privește reținerea unui pretins drept al recurentei-reclamante de a solicita obligarea la daune interese constând în profitul nerealizat în temeiul răspunderii civile delictuale. Analizând criticile aduse deciziei recurate, în limitele motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte observă, în prealabil, că în cel de-al doilea ciclu procesual, ca urmare a deciziei de casare nr. 2532/27.11.2023, rejudecarea a privit capetele 1 și 2 din cererea de chemare în judecată și obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată avansate de chemata în garanție C. S.A. D.. 1. Primul capăt de cerere a avut ca obiect obligarea pârâtei la plata sumei de 468.072,26 RON reprezentând despăgubiri egale cu valoarea profitului nerealizat ca urmare a rezilierii de către pârâtă a acordului contractual nr. x/20.06.2012, cauza juridică invocată fiind răspunderea civilă delictuală. Prin recursul incident recurenta-pârâtă Compania de Apă Oradea S.A. a criticat decizia pronunțată de instanța de apel sub aspectul inadmisibilității cererii de angajare a răspunderii civile delictuale, în condițiile în care între părți a fost încheiat un contract, guvernat de regulile răspunderii civile contractuale. Au fost criticate și considerentele potrivit cărora decizia civilă nr. 303/19.06.2020 pronunțată de Curtea de Apel Oradea în dosarul nr. x/2020 s-ar bucura de putere de lucru judecat în ceea ce privește reținerea unui pretins drept al recurentei-reclamante de a solicita obligarea la daune interese constând în profitul nerealizat în temeiul răspunderii civile delictuale. Răspunzând acestor critici, Înalta Curte observă că în primul ciclu procesual, prin decizia din apel s-a reținut că reclamanta și-a fundamentat greșit în drept cererea de chemare în judecată, invocând răspunderea civilă contractuală în dosarul nr. x/2015, în timp ce în prezenta cauză acțiunea este întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, în raport de care s-a analizat prescripția. Temeiul juridic al cererii de chemare în judecată astfel stabilit nu a făcut obiectul recursului declarat împotriva acestei decizii, iar instanța de recurs din primul ciclu procesual a analizat prescripția dreptului la acțiune prin raportare la răspunderea civilă delictuală și a trimis cauza spre rejudecare pe fond, pentru analizarea condițiilor de angajare a acesteia în privința primului capăt de cerere. În acest context, în mod legal, în rejudecare instanța de apel a soluționat cauza prin raportare la răspunderea civilă delictuală, inadmisibilitatea acesteia nemaiputând fi repusă în discuție. Așa fiind, recursul incident declarat de recurenta Compania de Apă Oradea S.A. este nefondat. În recursul declarat de recurenta-reclamantă, primele două critici aduse modului de soluționare a capătului de cerere întemeiat pe răspunderea civilă delictuală au avut în vedere încălcarea art. 1385 alin. (3) și a art. 1371 alin. (1) din C. civ., recurenta invocând, în esență, că în mod nelegal instanța de apel nu a analizat prejudiciul prin raportare la condiții obișnuite în care ar fi putut fi realizat și că a avut în vedere o pretinsă vinovăție concurentă a reclamantei, deși aceasta nu a fost reținută. Înalta Curte găsește vădit nefondate aceste critici, din lectura deciziei recurate rezultând în mod limpede că motivul pentru care a fost apreciat ca neîntemeiat acest capăt de cerere a fost lipsa probatoriului din care să rezulte caracterul cert și efectiv al prejudiciului. Contrar susținerilor recurentei, instanța de apel a făcut o analiză a câștigului ce ar fi putut fi obținut de aceasta în condiții obișnuite, determinate de modalitatea concretă de derulare a raportului contractual, și nu a unei ipoteze ideale, prefigurată de părți în perioada precontractuală. Tocmai pentru a determina condițiile în care contractul s-ar fi executat dacă nu ar fi intervenit notificarea de reziliere, instanța de apel a apreciat necesar un probatoriu concret, ce ar fi facilitat și evaluarea prejudiciului pretins a fi fost produs recurentei-reclamante. Cât privește susținerea referitoare la încălcarea art. 1371 alin. (1) din C. civ., Înalta Curte constată că acesta este un motiv străin de considerentele și raționamentul instanței de apel, care nu a motivat nici în fapt, nici în drept, soluția asupra primului capăt de cerere prin raportare la acest text de lege sau la vinovăția comună, ca o cauză de exonerare parțială de răspunderea civilă. Analiza instanței a avut în vedere exclusiv condițiile pe care trebuie să le îndeplinească prejudiciul invocat, printre care și pe aceea de a fi cert și determinat prin raportare la probatoriul administrat. Alte două critici ale deciziei din apel au privit forța probantă a sentinței nr. 1366/CA/2018 pronunțată de Tribunalul Bihor în dosarul nr. x/2015 prin care au fost soluționate aceleași pretenții, dar prin raportare la răspunderea civilă contractuală, recurenta invocând ca motive de casare încălcarea art. 430 alin. (1), a art. 270 alin. (1) și (2) și a art. 434 din C. proc. civ. Înalta Curte notează că, urmare a admiterii contestației în anulare prin decizia nr. 90/07.02.2020 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a fost pronunțată decizia nr. 303/19.06.2020 în dosarul nr. x/2019 prin care Curtea de Apel Oradea a admis recursul declarat împotriva sentinței nr. 1366/CA/2018 pronunțată de Tribunalul Bihor în dosarul nr. x/2015, a casat-o în parte și, în rejudecare, a respins ca neîntemeiată cererea reclamantei de obligare a pârâtei Compania de Apă Oradea S.A. la plata sumei de 468.072,26 RON cu titlu de daune interese egale cu valoarea profitului nerealizat ca urmare a rezilierii contractului de către pârâtă, precum și la plata sumei de 649.942,01 RON reprezentând garanția de bună execuție. Potrivit art. 500 alin. (1) din C. proc. civ., hotărârea casată nu are nicio putere. Prin urmare, în mod legal instanța de apel nu a avut în vedere considerentele sentinței nr. 1366/2018 în privința capătului de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la plata sumei de 468.072,26 RON, criticile recurentei privind autoritatea de lucru judecat a sentinței și valoarea probatorie a considerentelor acesteia fiind nefondate. În privința soluției date primului capăt de cerere recurenta a mai invocat și încălcarea art. 3 lit. q) din O.U.G. nr. 34/2006 în sensul că instanța de apel nu a avut în vedere valoarea probatorie și obligatorie a ofertei sale în procedura de achiziție, care a condus la formarea prețului contractului, cu includerea profitului de 5%. Înalta Curte observă că instanța de apel a motivat soluția de netemeinicie a primului capăt de cerere prin lipsa dovezii privind caracterul cert al prejudiciului, apreciind că un procent declarat în faza prealabilă încheierii acordului contractual dintre părți nu poate fi avut în vedere ca prejudiciu concret. În acord cu aceasta, instanța de recurs apreciază că estimarea unui profit la momentul ofertei pentru angajarea într-un contract de achiziție publică nu este suficientă pentru probarea prejudiciului, de vreme ce pe parcursul derulării relațiilor contractuale pot interveni ajustări generate de modalitatea de îndeplinire a obligațiilor asumate de părți. Se impune, așadar, probarea prejudiciului concret ce ar fi putut fi obținut, oferta depusă la momentul înscrierii în procedura de achiziție publică fiind lipsită de valoare probatorie pentru determinarea întinderii concrete a prejudiciului în condițiile art. 1385 din C. civ. Recurenta a mai invocat încălcarea art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., arătând, în esență, că instanța a respins în tot cererea în privința taxei pe valoarea adăugată în cuantum de 19%, deși soluția asupra cererii de despăgubiri ar fi putut fi de admitere în parte. Lecturând decizia din apel, Înalta Curte constată că instanța s-a pronunțat cu prioritate asupra solicitării de obligare la plata taxei pe valoarea adăugată calculată la cuantumul despăgubirii, apreciind că aceasta nu este datorată întrucât profitul nerealizat este solicitat cu titlu de daune interese și nu rezultă dintr-o tranzacție economică între părți, ci dintr-un mecanism de despăgubire. Prin urmare, soluția de respingere a acestor pretenții a fost justificată de motive independente de cele care au susținut netemeinicia cererii de obligare la prejudiciul nerealizat, așa încât argumentele recurentei în susținerea acestui motiv de casare sunt nefondate. 2. Prin cel de-al doilea capăt de cerere s-a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 252.565 RON reprezentând dobânzi aferente sumei constituite cu titlu de garanție de bună execuție, calculate de la data rezilierii unilaterale de către pârâtă a acordului contractual - 14.11.2014 și până la 15.10.2018. Dreptul recurentei-reclamante la restituirea garanției de bună execuție a fost recunoscut, cu autoritate de lucru judecat, prin sentința nr. 1366/15.10.2018 pronunțată de Tribunalul Bihor în dosarul nr. x/2015, rămasă definitivă prin respingerea apelului prin decizia nr. 760/07.10.2019 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal. În considerentele sentinței, prima instanță a reținut că în conformitate cu prevederile clauzei 4.2 din acordul contractual, așa cum a fost individualizată prin Anexa la oferta C1-8, beneficiarul va elibera/restitui garanția de bună execuție conform prevederilor art. 92 alin. (4) lit. a) și b) din H.G. nr. 925/2006 și că pretenția de restituire a garanției de bună execuție este fundamentată și pe dispozițiile exprese ale sub-clauzei 15.5 din contract. La rândul său, instanța de recurs a reținut că în mod corect instanța a obligat pârâta și la restituirea către reclamantă a sumei de 649.942,01 RON reprezentând garanția de bună execuție și dobânda aferentă, coroborând prevederile clauzei 4.2 din acordul contractual, individualizată prin Anexa la oferta CL-8 și prevederile art. 92 alin. (4) lit. a) și b) din H.G. nr. 925/2006, chiar dacă a intervenit rezilierea unilaterală a contractului. Prin decizia nr. 90/07.02.2020 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2019, fiind admisă contestația în anulare împotriva deciziei nr. 760/07.10.2019, s-a reținut că instanța de recurs nu a răspuns criticii potrivit căreia reclamanta nu a solicitat și obligarea pârâtei la dobânzile aferente garanției de bună execuție, consecința fiind rejudecarea recursului în această privință. Prin decizia nr. 303/19.06.2020 Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, rejudecând recursul, a respins cererea de obligare la plata dobânzii aferente sumei de 649.942,01 RON reprezentând garanția de bună execuție, reținând că nu a fost formulat un astfel de petit. În acest context, Înalta Curte constată că restituirea garanției de bună execuție s-a dispus în temeiul răspunderii civile contractuale, prin activarea clauzelor care îndreptățeau reclamanta la eliberarea garanției și în situația rezilierii unilaterale a contractului. Contrar susținerilor recurentei, faptul că Tribunalul Bihor a constatat imposibilitatea încheierii procesului-verbal de recepție ca urmare a rezilierii, dispozițiile art. 92 alin. (4) lit. a) și b) din H.G. nr. 925/2006 neputând fi respectate întocmai, nu pot conduce la concluzia că restituirea garanției s-a dispus în temeiul răspunderii civile delictuale. Dimpotrivă, faptul că cererea de chemare în judecată ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2015 a fost întemeiată pe răspunderea civilă contractuală și că Tribunalul Bihor a reținut în considerente sub-clauza 15.5 din contract care prevedea că garanția se restituie și în situația rezilierii, sunt elemente care conduc la concluzia că cererea a fost soluționată prin raportare la răspunderea civilă contractuală. Trimiterea pe care recurenta a făcut-o la considerentul din decizia nr. 303/2020 potrivit căruia instanța de fond a apreciat în mod greșit că poate acorda daune interese în temeiul clauzei 16.4 din contract, care reglementează o altă ipoteză juridică și care, pentru acest motiv nu este aplicabilă în speță, nu poate fi avută în vedere, de vreme ce acesta privea soluția dată capătului de cerere având ca obiect obligarea la plata profitului nerealizat, și nu a garanției de bună execuție. Așa fiind, Înalta Curte găsește nefondate și criticile aduse modului de soluționare a celui de-al doilea capăt de cerere, constatând că nu au fost încălcate de către instanța de apel dispozițiile art. 430 alin. (2) din C. proc. civ. și cele ale art. 1350 din C. civ. 3. Analizând și criticile formulate de recurentă cu privire la cheltuielile de judecată la care a fost obligată în prezenta cauză, Înalta Curte reține următoarele: Prin decizia de casare din primul ciclu procesual s-a imputat instanței de apel faptul că nu a răspuns criticilor referitoare la raportul procesual specific chemării în garanție și nu a explicat în ce măsură cheltuielile de judecată efectuate de chemata în garanție pot fi puse direct în sarcina reclamantei, care nu a formulat cererea de chemare în garanție. În rejudecarea apelului, interpretând prevederile art. 453 din C. proc. civ. prin raportare la definiția culpei procesuale, la principiul independenței procesuale a fiecărei părți, la caracterul incidental al cererii de chemare în garanție față de cererea principală, instanța de apel a concluzionat că faptul că între reclamantă și chemata în garanție nu există vreun raport juridic nu constituie un impediment pentru obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată avansate de chemata în garanție, întrucât culpa procesuală îi incumbă reclamantei care, prin declanșarea procedurii judiciare împotriva pârâtei a determinat-o pe aceasta din urmă să formuleze, la rândul ei, pentru apărarea drepturilor sale, cererea de chemare în garanție. În decizia pronunțată în apel în primul ciclu procesual instanța reținuse doar că nu sunt întemeiate criticile referitoare la suportarea cheltuielilor de judecată ale chematelor în garanție, în condițiile în care aceste cereri incidentale nu ar fi fost formulate în absența acțiunii reclamantei, acțiune care a fost respinsă ca prescrisă, culpa procesuală aparținându-i tot apelantei reclamante, care a declanșat prezentul litigiu. Înalta Curte constată, așadar, că instanța de apel din cel de-al doilea ciclu procesual a respectat dispozițiile deciziei de casare, analizând și explicând de ce cheltuielile de judecată pot fi puse direct în sarcina reclamantei, care nu a formulat cererea de chemare în garanție. Argumentele recurentei potrivit cărora chematele în garanție nu au nicio competență în privința rezilierii contractului și nici nu ar putea răspunde în cazul în care cererea de chemare în judecată este întemeiată pe răspunderea civilă delictuală nu pot fi avute în vedere pentru respingerea cererii de obligare la cheltuieli de judecată. Astfel, prin decizia din apel din primul ciclu procesual s-a reținut cu autoritate de lucru judecat legătura de cauzalitate dintre rezilierea contractului și răspunderea chematelor în garanție, așa încât recurenta nu mai putea repune în discuție acest aspect. Astfel cum în mod legal s-a reținut prin decizia recurată, art. 453 din C. proc. civ. reprezintă o transpunere a normelor generale din materia răspunderii civile delictuale, așa încât aplicarea sa nu este condiționată de preexistența unui raport juridic între reclamantă și chemata în garanție. Dependența soluțiilor pronunțate în privința celor două cereri permite analiza culpei procesuale și în raportul dintre reclamant și chematul în garanție, respingerea cererii de chemare în garanție ca rămasă fără obiect fiind o consecință a pierderii procesului de către reclamant. Prin urmare, susținerile recurentei în sensul că soluția de respingere ca rămasă fără obiect a cererii de chemare în garanție nu a fost apelată/recurată, așa încât nu se poate considera că a pierdut procesul sunt vădit nefondate. Cât privește argumentul instanței de apel potrivit căruia chiar și în ipoteza în care s-ar reține că nu reclamanta, ci pârâta ar trebui obligată la plata cheltuielilor de judecată către chemata în garanție, în final acestea ar ajunge să fie puse tot în sarcina reclamantei, Înalta Curte constată că acesta este unul subsidiar, de natură să convingă că, și în situația analizării distincte a celor două raporturi juridice, nu există impedimente pentru obligarea reclamantei la cheltuieli către chematul în garanție. Nici critica potrivit căreia instanța de apel a aplicat greșit art. 453 alin. (1) și alin. (2) din C. proc. civ. reținând culpa sa procesuală integral, deși recursul său a fost admis, nu este întemeiată. Astfel, culpa procesuală se apreciază prin raportare la soluția finală dată cererii de chemare în judecată, și nu prin raportare la etapele intermediare ale procesului. Acesta este motivul pentru care asupra cheltuielilor de judecată aferente soluționării căilor de atac prin care se dispune rejudecarea, a celor aferente cererilor de strămutare sau de suspendare a executării hotărârilor pronunțate în etapele procesuale ale litigiului, instanța se pronunță la momentul soluționării acestuia. Același raționament conduce și la respingerea criticii potrivit căreia instanța de apel avea obligația să stabilească măsura în care recurenta-reclamantă putea fi obligată la cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă, în condițiile în care recursul principal a fost admis cu privire la capetele doi și patru de cerere. Pentru toate aceste considerente, constatând legalitatea deciziei recurate prin raportare la criticile aduse prin recursurile declarate în cauză, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondate recursurile. În temeiul art. 453 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă A. S.A. va fi obligată să plătească intimatei-chemată în garanție C. D.- SUCURSALA BUCUREȘTI suma de 16.468,58 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.