Decizia nr. 2532/2023 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — recurs

Împotriva deciziei anterior menționate, a declarat recurs reclamanta A. S.A., solicitând, în principal, casarea deciziei recurate și a sentinței primei instanțe și trimiterea cauzei pentru continuarea judecății la Tribunalul Bihor; în subsidiar, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre continuarea judecății la Curtea de Apel Oradea. În motivarea recursului, reclamanta a formulat următoarele critici: 1.1. Încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, cu privire la soluționarea motivului de apel referitor la nemotivarea sentinței apelate - art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. În dezvoltarea acestui motiv de recurs, reclamanta a susținut că este contrar prevederilor art. 425 C. proc. civ. și art. 6 C.E.D.O. considerentul deciziei de apel potrivit căruia "prima instanță a arătat, pentru fiecare capăt al acțiunii, care este termenul de prescripție aplicabil, când a început să curgă și când s-a împlinit, arătându-se de ce nu este incident vreun caz de suspendare sau întrerupere a prescripției." În acest sens, recurenta a precizat că prima instanță nu a motivat concluzia că nu sunt incidente suspendarea sau întreruperea prescripției, nu a arătat motivele înlăturării efectelor hotărârii judecătorești prin care s-a constatat caracterul nelegal al rezilierii contractului și s-a anulat certificatul constatator negativ și s-a limitat să aplice regula prevăzută de art. 2523 C. civ., fără să verifice aplicarea celorlalte dispoziții privind prescripția, în contextul în care fiecare dintre cele patru capete de cerere necesita o analiză specifică. 1.

Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază - neanalizarea motivelor de apel invocate de reclamantă - art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Cu privire la primul capăt de cerere, recurenta a susținut că instanța de apel s-a limitat să invoce regula generală prevăzută de art. 2523 C. civ. și să calculeze termenul de prescripție de la data notificării de reziliere, fără să motiveze înlăturarea argumentelor privind necunoașterea "persoanei răspunzătoare" și "întinderii prejudiciului" și privind "întreruperea prescripției" prin introducerea unei cereri de chemare în judecată. Cu privire la al doilea capăt de cerere, recurenta a arătat că a invocat art. 2500 alin. (1) C. civ., respectiv lipsa pasivității, întrucât în perioada 15.10.2018-07.02.2020 a dispus de o hotărâre judecătorească definitivă privind obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente garanției de bună execuție, iar dobânzile solicitate sunt aferente perioadei 14.11.2014-09.03.2018, astfel că acțiunea introdusă la 07.12.2020 nu poate fi considerată în afara termenului de prescripție de 3 ani calculat regresiv de la momentul sesizării instanței. A susținut că instanța de apel nu a răspuns acestor argumente. Cu privire la al treilea capăt de cerere, recurenta a arătat că a fost în imposibilitate de a face dovada faptei ilicite până la data de 19.06.2020, când instanța a stabilit definitiv caracterul netemeinic al rezilierii și nulitatea certificatului constatator. A susținut că instanța de apel nu a răspuns acestor argumente decisive, limitându-se să indice "momentul publicării articolelor". Cu privire la al patrulea capăt de cerere, recurenta a arătat că dreptul la reparație pentru pierderea șansei de a participa la procedurile de achiziție publică nu s-a născut decât la momentul anulării certificatului constatator negativ și că despăgubirile solicitate se referă la efectul acestui certificat emis de pârâtă pentru a împiedica participarea reclamantei la alte proceduri de achiziție pe o perioadă de 3 ani, la finalul căreia a cunoscut valoarea prejudiciului. Mai mult, certificatul constatator reprezintă un act administrativ care se bucură de prezumția de validitate, ce nu putea fi răsturnată decât prin hotărârea judecătorească definitivă de anulare din 19.06.2020. Recurenta a susținut că instanța de apel nu a răspuns acestor argumente, indicând exclusiv că data emiterii certificatului constatator este momentul de început al cursului prescripției. Cu privire la motivul de apel privind cheltuielile de judecată, recurenta a arătat că a invocat faptul că durata procesului a fost prelungită de pârâtă, care a ales să formuleze cererea de chemare în garanție în prezentul proces, concomitent cu invocarea unor excepții dirimante față de cererea introductivă, asumându-și culpa procesuală privind această cerere. Totodată, cu privire la onorariul de avocat solicitat de chematele în garanție, recurenta a arătat că, în cererea de chemare în garanție, nu are nicio calitate procesuală, iar pretențiile pârâtei împotriva chematelor în garanție fac obiectul unui raport juridic în care reclamanta nu e parte. Recurenta a susținut că instanța de apel s-a limitat să constate că, chemarea în garanție a fost formulată în cadrul unui proces pornit de recurentă, fără legătură cu argumentele acesteia referitoare la culpa procesuală. 1.

Aplicarea greșită a normelor de drept material referitoare la instituția prescripției dreptului material la acțiune (art. 2500 și urm. C. civ.) - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Cu privire la primul capăt de cerere, recurenta a precizat că textul art. 2528 alin. (1) C. civ. se referă nu la autorul faptei ilicite, ci la persoana care răspunde de paguba cauzată. Or, abia la 19.06.2020 s-a constatat definitiv netemeinicia rezilierii în mod unilateral de către pârâtă a acordului încheiat cu reclamanta, la această dată fiind cunoscută persoana răspunzătoare pentru paguba suferită constând în beneficiul nerealizat. În plus, dreptul la acțiune al reclamantei s-a născut abia la 19.06.2020, pentru că, anterior acestei date, contractul fiind reziliat, nu putea invoca o creanță împotriva pârâtei. A mai susținut recurenta că, potrivit art. 2523 C. civ., nu putea cunoaște nașterea dreptului la acțiune anterior datei de 19.06.2020, când s-a reținut că dreptul la reparație nu există în baza răspunderii contractuale, ci reclamanta este îndreptățită la reparație în temeiul răspunderii civile delictuale. Reclamantei nu i se poate reproșa pasivitatea în condițiile unui demers în justiție validat inițial de instanțe, însă infirmat la data de 19.06.2020. Cu privire la al doilea capăt de cerere, recurenta a invocat lipsa pasivității în valorificarea dreptului, arătând că în perioada 15.10.2018-07.02.2020 a dispus de o hotărâre judecătorească definitivă privind obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente garanției de bună execuție. În consecință, la data de 07.02.2020, a început să curgă un termen de prescripție de 3 ani cu privire la aceste dobânzi. În opinia recurentei, între data introducerii primei acțiuni și 07.02.2020, nu putea formula o nouă acțiune cu același obiect, fiind împiedicată de autoritatea de lucru judecat, astfel că nu este aplicabilă prescripția, nefiind îndeplinită condiția ca dreptul la acțiune să nu fi fost exercitat în termenul prevăzut de lege, potrivit art. 2500 C. civ. Întemeindu-se pe prevederile art. 2503 C. civ., recurenta a susținut că întreruperea termenului de prescripție privind dreptul principal produce efecte și în privința prescripției privind drepturile accesorii, astfel că formularea acțiunii de obligare a pârâtei la restituirea garanției de bună execuție a avut efect interuptiv și pentru obligația accesorie de plată a dobânzii legale aferente. De asemenea, invocând prevederile art. 550 alin. (3) C. civ., recurenta a arătat că la data nașterii dreptului principal, nu se născuse încă dreptul accesoriu, care curge zi cu zi. Referindu-se la situația prestațiilor succesive, pentru care dreptul la acțiune se stinge prin prescripții deosebite (art. 2503 alin. (2) C. civ.), recurenta a precizat că dobânzile solicitate sunt aferente perioadei 14.11.2014-09.03.2018, astfel că, cel puțin perioada 07.12.2017-07.12.2020, dreptul material la acțiune nu este prescris. Cu privire la al treilea capăt de cerere, recurenta a arătat că instanța de apel a reținut că dreptul material la acțiune s-a născut la data publicării articolelor de presă (06-07.12.2015), însă ar fi avut în vedere noțiunea de drept procesual la acțiune. Recurenta consideră că, la momentul indicat, nu dispunea de dreptul material la acțiune, neavând posibilitatea reală și efectivă de a face proba faptei ilicite și a celorlalte condiții ale răspunderii civile delictuale. În lipsa stabilirii de către instanță a caracterului netemeinic al rezilierii, recurenta nu putea dovedi caracterul necorespunzător adevărului al afirmațiilor publice ale pârâtei. Cu privire la al patrulea capăt de cerere, recurenta a arătat că fapta ilicită constă în anularea unui act juridic nelegal, iar conform art. 1246 C. civ., nulitatea acestui act nu reprezintă o problemă de fapt, care să fie cunoscută de parte, ci o problemă de drept, care trebuie dezlegată de instanță. Actul juridic nelegal este certificatul constatator negativ, care reprezintă un act administrativ ce nu poate fi revocat atunci când a intrat în circuitul civil și a produs efecte juridice, potrivit art. 1 alin. (6) din Legea nr. 554/2004. Prin urmare, părțile nu puteau declara nulitatea actului, fiind necesară pronunțarea unei hotărâri judecătorești în acest sens. Recurenta a mai susținut că dreptul la reparație nu s-a născut decât la momentul anulării certificatului constatator negativ, întrucât repararea prejudiciului cauzat prin pierderea unei șanse nu se putea realiza anterior acestui moment. Actele sau faptele de care legea leagă nașterea dreptului la acțiune nu sunt în legătură cu emiterea certificatului constatator, ci cu nulitatea acestuia. Nu în ultimul rând, capătul 4 de cerere vizează un prejudiciu aferent perioadei 09.03.2015-09.03.2018, astfel că, pentru perioada ulterioară datei de 07.12.2017, dreptul material la acțiune nu este prescris. 1.

Aplicarea greșită a normelor de drept material referitoare la întreruperea termenului de prescripție a dreptului material la acțiune (art. 2539 alin. (2) C. civ.) - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Instanța de apel a reținut că nu este aplicabil cazul de întrerupere a prescripției prevăzut de art. 2539 alin. (2) teza finală C. civ., cele două cereri nefiind identice, având cauze diferite, apreciind că noua cerere "trebuie să fie identică cu cea respinsă anterior, iar motivul respingerii acesteia trebuie să fie unul formal". Recurenta a susținut că interpretarea corectă a prevederilor art. 2539 alin. (2) C. civ. este în sensul că, pentru a fi incidentă cauza de întrerupere a termenului de prescripție, nu trebuie ca "noua cerere" să fie identică cu prima. În sprijinul acestei interpretări, recurenta-reclamantă a invocat următoarele argumente: - textul nu face distincție între motivele respingerii primei cereri, fiind evident că se referă la toate cazurile de respingere a acțiunii; - textul prevede condiția ca noua cerere să fie admisă, ceea ce presupune ca, în opoziție cu soluția de respingere a cererii inițiale, noua cerere să fie diferită, întrucât identitatea dintre cele două cereri conduce la posibila contrazicere a soluției de respingere a primei cereri; - art. 2539 alin. (2) teza I C. civ. reglementează excepția lipsei efectului interuptiv al cererii care nu a fost admisă, indiferent de motiv; - în prezența autorității de lucru judecat a soluției de respingere a primei cereri, art. 2539 alin. (2) teza II-a C. civ. nu ar fi niciodată aplicabil dacă noua cerere ar fi fost identică cu prima; - "motivele formale" de respingere a primei cereri invocate de instanța de apel se referă la excepții de procedură și nu la excepții de fond, astfel că noua cerere poate fi identică atunci când respingerea primei cereri este cauzată de admiterea unei excepții procesuale, însă nu poate fi identică atunci când prin hotărârea definitivă de respingere se pune în discuție fondul dreptului; - în cauză, în dosarul anterior, instanța de recurs s-a pronunțat, în decizia civilă nr. 303/CA/19.06.2020, prin verificarea admisibilității formulării unei acțiuni în răspundere contractuală, astfel că formularea unei noi acțiuni întemeiate pe răspunderea delictuală, cu îndreptarea neregularității din acțiunea inițială, este în interiorul termenului de prescripție; - instanța de apel a făcut confuzie între cauza acțiunii și temeiul juridic invocat, or în ambele cereri, cauza juridică este aceeași, respectiv repararea prejudiciului suferit ca urmare a faptei ilicite constând în rezilierea nelegală a acordului contractual și emiterea certificatului constatator negativ. 1.

Aplicarea greșită a normelor de drept material referitoare la culpa procesuală necesară pentru admiterea cererii accesorii privind cheltuielile de judecată (art. 452 și urm. C. proc. civ.) - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Recurenta a arătat că majoritatea duratei procesului a fost cauzată de pârâtă, care nu a făcut demersurile procesuale în termen util, iar cauza a fost soluționată în baza primei excepții de fond invocate - excepția prescripției, astfel încât nu a fost necesară întreaga activitate pretinsă de pârâtă. Recurenta a invocat lipsa culpei procesuale pentru majoritatea cheltuielilor constând în onorariul avocatului pârâtei și lipsa caracterului necesar al acestor cheltuieli, raportat la soluția de admitere a excepției prescripției dreptului material la acțiune. A reluat afirmația că instanța de apel nu a răspuns acestor argumente, făcând referire exclusiv la argumentul privind caracterul disproporționat al cheltuielilor de judecată. Referitor la cererea de chemare în garanție, recurenta a arătat că pârâta și-a asumat culpa procesuală, alegând să formuleze această cerere pe cale incidentală, în loc să aștepte finalizarea procesului. În plus, între fapta pârâtei de a fi reziliat nelegal contractul cu reclamanta și faptele chematelor în garanție, care au acționat în baza contractului de servicii cu pârâta, nu există o relație de dependență și subordonare specifică raportului de drept procesual al chemării în garanție. În acest cadru, reclamanta nu are nicio culpă procesuală, nefiind parte în raportul juridic dintre pârâtă și chematele în garanție. 2. Împotriva deciziei nr. 379/2022 - A din 20 decembrie 2022, a declarat recurs incident pârâta Compania de Apă Oradea S.A., solicitând casarea în parte a deciziei, în sensul respingerii criticilor formulate în apel de către reclamanta A. S.A. cu privire la întreruperea prescripției extinctive, ca inadmisibile. În motivarea recursului, invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., pârâta a arătat că reclamanta nu a invocat în fața primei instanțe de fond vreo cauză de întrerupere a prescripției. Prin întâmpinarea depusă în apel, pârâta a invocat excepția inadmisibilității criticilor reclamantei în privința cauzei de întrerupere prevăzute de art. 2539 alin. (2) teza finală C. civ., în referire la capetele 1 și 2 de cerere. Deși a calificat această excepție ca o apărare de fond, instanța de apel a procedat direct la analiza temeiniciei susținerilor reclamantei privind întreruperea prescripției, fără a avea în vedere că aceste susțineri trebuia respinse ca inadmisibile, ca urmare a încălcării limitelor efectului devolutiv al apelului (art. 478 alin. (1)-(3) C. proc. civ.). Omisiunea instanței de a se pronunța cu privire la această excepție/apărare invocată de pârâtă în apel duce la încălcarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., soluția instanței de apel fiind nemotivată, deoarece nu s-a furnizat un răspuns apărărilor cu privire la inadmisibilitate. Pe de altă parte, soluția a fost pronunțată cu încălcarea normelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității, instanța de apel având obligația apriorică de a se pronunța cu privire la inadmisibilitatea invocării direct în apel a cauzei de întrerupere a prescripției. 3. Împotriva deciziei nr. 379/2022 - A din 20 decembrie 2022, a declarat recurs incident chemata în garanție B. S.R.L., solicitând casarea în parte a deciziei, cu consecința admiterii apelului incident formulat de aceeași parte împotriva considerentelor sentinței civile nr. 34 din 17.02.2022, pronunțate de Tribunalul Bihor. În motivarea recursului incident, chemata în garanție a susținut că acordul contractual nr. x/20.06.2012 este un act administrativ asimilat, iar certificatul constatator nr. x/09.03.2015 reprezintă un act administrativ individual emis în regim de putere publică, în aplicarea prevederilor art. 97 1 din H.G. nr. 925/2006. Având în vedere caracterul de drept public al celor două acte, realizarea pretențiilor reclamantei este supusă prevederilor Legii nr. 554/2004, fiind aplicabil în cauză termenul special de prescripție prevăzut de art. 11 coroborat cu art. 19 din Legea nr. 554/2004. Invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., chemata în garanție a susținut că instanța de apel a aplicat greșit legea, înlăturând în mod nelegal prevederile art. 1 alin. (1), art. 11 și art. 19 din Legea nr. 554/2004. Plecând de la afirmația reclamantei potrivit căreia pretenția ce face obiectul capătului 4 de cerere se întemeiază pe emiterea unui act administrativ ce a vătămat-o, recurenta-chemată în garanție a susținut că repararea unei asemenea pagube se face numai cu respectarea termenului special de prescripție prevăzut de art. 11 din Legea nr. 554/2004. Motivarea pentru care instanța de apel a respins apelul incident este apreciată ca nelegală de recurentă, care arată că acțiunea în contencios administrativ poate avea ca obiect și repararea unei pagube produse prin actul administrativ, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. Răspunderea delictuală nu este incompatibilă cu aplicarea Legii nr. 554/2004, care este atrasă de natura raportului juridic dedus judecății. Recurenta apreciază ca nerelevant faptul că reclamanta și-a întemeiat pretențiile pe dispozițiile art. 1349 C. civ., câtă vreme pentru repararea prejudiciului cauzat de un act administrativ nu pot curge două termene de prescripție, unul de drept administrativ și unul de drept civil. În fine, recurenta a mai arătat că aplicarea normelor speciale ale Legii nr. 554/2004 nu ar fi atras o altă competență de soluționare a cauzei, față de prevederile art. 53 alin. (1) 1 din Legea nr. 101/2016. Analiza motivelor de casare Examinând, în condițiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, Înalta Curte reține următoarele: 4. Recursul incident declarat de pârâta Compania de Apă Oradea S.A. vizează respingerea ca inadmisibile a criticilor formulate în apel de către reclamanta A. S.A. cu privire la întreruperea prescripției extinctive. Ca urmare a precizărilor făcute de avocatul recurentei-pârâte în ședința publică de la 31 octombrie 2023, Înalta Curte a calificat recursul incident formulat de Compania de Apă Oradea S.A. ca un recurs la considerente, întemeiat pe dispozițiile art. 494 raportat la art. 461 alin. (2) C. proc. civ., întrucât vizează numai considerentele deciziei, în sensul înlocuirii acestora cu cele invocate în cuprinsul cererii de recurs. Analizând cu prioritate acest recurs, întrucât conține critici de natură procedurală privind limitele efectului devolutiv al apelului și analiza unor apărări invocate în apel, Înalta Curte constată că este nefondat. Prin cererea de apel, reclamanta a invocat, în privința capetelor 1 și 2 de cerere, întreruperea prescripției în temeiul art. 2539 alin. (2) C. civ., cu referire la acțiunea soluționată în dosarul nr. x/2015. Potrivit art. 478 alin. (2) C. proc. civ., părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât cele invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare. Invocarea unui caz de întrerupere a prescripției extinctive constituie o apărare față de excepția invocată de pârât. Indiferent că a fost invocată de reclamant la prima instanță sau în motivarea apelului, această apărare trebuie analizată de instanța de apel, întrucât nu este schimbat cadrul procesual stabilit în fața primei instanțe și nu s-a formulat o cerere nouă. Ca urmare, în mod greșit susține recurenta-pârâtă că s-au încălcat dispozițiile art. 478 alin. (1)-(3) C. proc. civ. referitoare la limitele efectului devolutiv al apelului determinate de ceea ce s-a supus judecății la prima instanță ("tantum devolutum quantum iudicatum"). Omisiunea instanței de apel de a răspunde în mod explicit susținerii pârâtei privind inadmisibilitatea invocării direct în apel a cauzei de întrerupere a prescripției extinctive nu poate atrage nici casarea deciziei, în condițiile în care, procedând la analiza efectivă a acestui motiv de apel, instanța l-a considerat în mod implicit admisibil, iar această calificare a fost confirmată în recurs, cu arătarea argumentelor anterior menționate. Ca urmare, pârâta nu justifică în prezent o vătămare procesuală care să impună desființarea actului de procedură. Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) și art. 499 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul incident formulat de pârâtă, ca nefondat. 5. Recursul principal declarat de reclamanta A. S.A. este fondat, însă în limitele și pentru următoarele considerente: 5.1. Instanța de apel a examinat criticile apelantei reclamante privind pretinsa nemotivare a sentinței și a reținut că prima instanță a analizat susținerile și apărările părților cu privire la excepția prescripției extinctive, cu respectarea art. 425 C. proc. civ. și art. 6 din CEDO. În acest sens, în mod corect a reținut instanța de apel că prima instanță a arătat, pentru fiecare capăt al acțiunii, care este termenul de prescripție aplicabil și când a început să curgă. În ceea ce privește eventuale cauze de suspendare sau întrerupere a cursului prescripției, prima instanță s-a limitat la aprecierea că nu poate reține vreo asemenea cauză. Această concluzie lipsită de dezvoltarea unor argumente care să o susțină nu este contrară standardelor de calitate a motivării hotărârii judecătorești, în condițiile în care reclamanta s-a apărat pe excepția prescripției doar cu susțineri referitoare la termenul de prescripție aplicabil și la momentul de început al curgerii acestui termen, fără a invoca expres la prima instanță cauzele de întrerupere a prescripției pe care le-a arătat în motivarea apelului. În consecință, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. este neîntemeiat. 5.2. Al doilea motiv de recurs se referă la lipsa analizării motivelor de apel invocate de reclamantă. Criticile recurentei-reclamante sunt întemeiate în parte, doar în privința capătului 2 de cerere și a cheltuielilor de judecată acordate prin sentință chematei în garanție C. S.A. D.. Astfel, prin capătul 2 de cerere, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 252.565 RON, reprezentând dobânzi aferente sumei constituite cu titlu de garanție de bună execuție, calculate de la 14.11.2014 până la 15.10.2018. Prin cererea de apel, reclamanta a susținut că, în perioada 15.10.2018-07.02.2020, a dispus de o hotărâre judecătorească definitivă privind obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente garanției de bună execuție, ceea ce înseamnă că nu a rămas în pasivitate cu privire la valorificarea dreptului de creanță și că prescripția a fost întreruptă în temeiul art. 2537 pct. 2 C. civ.. De asemenea, reclamanta a mai susținut că sunt aplicabile dispozițiile art. 2539 alin. (2) C. civ., apreciind că poate fi reținută ipoteza respingerii unei cereri sau a anulării pentru lipsa formei. Totodată, reclamanta a arătat că dobânzile solicitate sunt aferente perioadei 14.11.2014-15.10.2018, astfel încât prezenta acțiune introdusă la 07.12.2020 nu poate fi considerată în afara termenului de prescripție. Instanța de apel a reținut că nu poate avea efect interuptiv de prescripție, întrucât nu se încadrează în cazurile prevăzute de art. 2537 C. civ., situația în care s-au acordat reclamantei dobânzi care nu au fost solicitate prin cererea de chemare în judecată, iar sentința respectivă a fost ulterior desființată, după admiterea unei contestații în anulare. Această succintă argumentare a instanței de apel nu răspunde motivelor de apel invocate de reclamantă, care a avansat o interpretare sistematică și teleologică a cazului de întrerupere a prescripției, prin raportare la scopul și natura juridică a prescripției extinctive. Astfel, în primul rând, interpretând literal prevederile art. 2537 pct. 2 C. civ., instanța de apel nu analizează susținerea reclamantei că, începând cu momentul pronunțării sentinței nr. 1366/CA/15.10.2018, prin care au fost acordate dobânzile aferente garanției de bună execuție, nu i se putea reproșa rămânerea în pasivitate și că, până la admiterea contestației în anulare (prin decizia nr. 90/07.02.2020), reclamanta a beneficiat de o hotărâre definitivă și executorie, supusă unui termen de prescripție a dreptului de a obține executarea silită, iar nu termenului de prescripție a dreptului material la acțiune. Ca urmare, se impunea ca instanța de apel să expună raționamentul prin care a ajuns la concluzia unei interpretări restrictive și lit. a) cazului de întrerupere a prescripției dreptului material la acțiune, precum și argumentele pentru care a înlăturat modul de interpretare susținut de reclamantă, cu referire la incidența, pe o perioadă limitată de timp, a prescripției dreptului de a obține executarea silită. În al doilea rând, instanța de apel nu a făcut nicio analiză cu privire la eventuala incidență a cazului de întrerupere a prescripției prevăzut de art. 2539 alin. (2) teza finală C. civ., prin raportare la dispozitivul deciziei nr. 303/CA/19.06.2020, prin care instanța de recurs a respins ca neîntemeiată inclusiv "cererea reclamantei de obligare a pârâtei […] la plata dobânzii aferente sumei de 649.942,01 RON reprezentând garanția de bună execuție". Considerentele deciziei referitoare la cazul de întrerupere a prescripției prevăzut de art. 2539 alin. (2) teza finală C. civ. se limitează la capătul 1 de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la plata sumei de 468.072,26 RON, reprezentând despăgubiri egale cu valoarea profitului nerealizat ca urmare a rezilierii netemeinice a acordului contractual. Pe de altă parte, instanța de apel nu a prezentat niciun argument referitor la susținerea reclamantei, potrivit căreia dobânzile solicitate prin capătul 2 de cerere constituie "prestații succesive" în sensul art. 2503 alin. (2) C. civ., astfel încât dreptul la acțiune se stinge printr-o prescripție deosebită, ce curge pe fiecare zi. În acest sens, instanța de apel nu a motivat de ce pentru dobânzile solicitate pe o perioadă de 3 ani anteriori cererii de chemare în judecată (introduse la 07.12.2020) prescripția ar fi împlinită. În ceea ce privește cheltuielile de judecată acordate prin sentință chematei în garanție C. S.A. D., reclamanta a formulat în apel critici prin care a arătat că pârâta a ales să formuleze cererea de chemare în garanție, că în această cerere incidentală nu are nicio calitate procesuală, că nu a căzut în pretenții față de chematele în garanție și nu are vreo culpă procesuală în raportul dintre pârâtă și chemata în garanție. Instanța de apel s-a limitat să rețină culpa procesuală a reclamantei, căreia i s-a respins acțiunea ca prescrisă, arătând că o cerere incidentală formulată de pârâtă nu ar fi existat în absența acțiunii reclamantei. Instanța nu a răspuns însă criticilor referitoare la raportul procesual specific chemării în garanție și nu a explicat în ce măsură cheltuielile de judecată efectuate de chemata în garanție constând în onorariul de avocat pot fi puse direct în sarcina reclamantei, care nu a formulat chemarea în garanție. Pentru aceste considerente, este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Restul criticilor recurentei-reclamante, subsumate aceluiași motiv de nelegalitate, nu pot fi primite. În privința primului capăt de cerere, instanța de apel a arătat că, la momentul emiterii notificării de reziliere - 14.11.2014, "apelanta reclamantă cunoștea toate elementele necesare formulării unei acțiuni în pretenții împotriva intimatei pârâte". În privința capătului 3 de cerere, instanța de apel a arătat că "la momentul publicării articolelor, reclamanta cunoștea atât persoana care a făcut respectivele afirmații, cât și faptul că acestea ar fi putut să-i producă anumite prejudicii". În privința capătului 4 de cerere, instanța de apel a reținut că "hotărârile pronunțate în dosarul anterior, x/2015, nu afectează nașterea dreptului la acțiune […], deoarece respectivele fapte și autorul acestora erau cunoscute de către reclamantă încă de la momentul la care aceste evenimente au avut loc". Curtea a mai constatat că "Certificatul constatator și-a produs efectele timp de numai 2 ani de la data rezilierii contractului, după cum prevedea art. 181 alin. (1) lit. c) 1 din O.U.G. nr. 34/2006, astfel că, cel mai târziu, la data de 14.11.2016, reclamanta trebuia să aibă reprezentarea exactă a întinderii prejudiciului cauzat, în sensul Deciziei ICCJ RIL 22/2019, invocată de apelantă". Cu privire la motivul de apel privind cheltuielile de judecată efectuate de pârâtă, instanța de apel a înlăturat criticile reclamantei, cu motivarea că, în condițiile respingerii acțiunii ca prescrise, culpa procesuală aparține reclamantei care a declanșat litigiul, inclusiv cu privire la taxa de timbru aferentă cererii de chemare în garanție. Cheltuielile de judecată constând în onorariul de avocat suportat de pârâtă au fost verificate și sub aspectul caracterului proporțional, rezonabil și necesar, prin raportare la munca prestată de avocați și la valoarea litigiului. 5.3. Printr-un alt motiv de recurs, reclamanta a susținut că fost aplicate greșit normele de drept material referitoare la începutul și întreruperea prescripției extinctive. Cu privire la capătul 1 din cererea de chemare în judecată, nu poate fi identificată o aplicare greșită a prevederilor art. 2523 și 2528 C. civ. privind începutul cursului prescripției extinctive. Instanța de apel a aplicat corect aceste norme de drept material, fără a se referi doar la autorul faptei ilicite, iar nu și la cel care răspunde de paguba cauzată. Astfel, s-a arătat în decizie că relevant pentru calculul termenului de prescripție este momentul la care apelanta-reclamantă avea posibilitatea de a introduce o acțiune prin care să solicite pretențiile ce fac obiectul prezentului dosar, ceea ce demonstrează că instanța a avut în vedere conținutul corect al normei legale în privința cunoașterii de către creditor a persoanei răspunzătoare de prejudiciu, iar nu numai a autorului faptei ilicite. În plus, identificarea în concret a momentului subiectiv sau obiectiv al începutului prescripției extinctive este rezultatul examinării în concret a probelor administrate, constituind o chestiune de temeinicie, care nu este supusă cenzurii instanței de recurs. Cu toate acestea, instanța de apel a interpretat greșit și a lăsat neaplicate normele de drept material prevăzute de art. 2539 alin. (2) teza finală C. civ. privind întreruperea prescripției extinctive. Astfel, tributară opiniei potrivit căreia acest caz de întrerupere a prescripției este aplicabil doar în situația în care există tripla identitate de părți, obiect și cauză între cele două cereri, iar prima cerere este respinsă pentru motive formale, instanța de apel a constatat că prima cerere (ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2015) a fost întemeiată pe răspunderea civilă contractuală, iar în prezentul dosar se invocă răspunderea civilă delictuală, astfel încât cele două cereri au cauze diferite. Edificatoare pentru corecta interpretare a normei legale anterior menționate sunt considerentele 62-63 din Decizia nr. 1/2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, conform cărora se reține că: - în cuprinsul dispozițiilor art. 2.539 alin. (2) teza a II-a din C. civ., atunci când se face referire la o "nouă cerere", legiuitorul nu face nicio distincție, astfel că nici interpretul nu trebuie să facă vreo distincție, conform principiului "ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus"; - în cazul în care nu există tripla identitate (de părți, obiect și cauză), instanța va aprecia, în raport cu particularitățile fiecărei cauze, dacă există sau nu legătură cu cauza anterioară, în condițiile în care art. 2.539 alin. (2) din C. civ. nu indică niciun criteriu după care să se realizeze o atare evaluare; - determinant în analiza acestei probleme de drept este ca, prin ambele cereri, să se tindă la o recunoaștere, chiar indirectă, a dreptului supus prescripției extinctive. Aplicând aceste criterii în speță, Înalta Curte constată că, deși cele două cereri au cauze diferite, prin ambele reclamanta urmărește repararea prejudiciului constând în profitul nerealizat ca urmare a rezilierii netemeinice a acordului contractual, cererile având același obiect. Așadar, plecând de la rațiunea reglementării prescripției ca instituție a dreptului civil, respectiv sancționarea creditorului neglijent care manifestă pasivitate cu privire la exercitarea dreptului la acțiune, se impune a se concluziona că, prin introducerea celei de-a doua cereri de chemare în judecată, întemeiate pe răspunderea civilă delictuală, creditorul a ieșit din starea de pasivitate și că efectul întreruptiv al prescripției extinctive ar trebui să opereze chiar dacă, în situația reglementată de art. 2.539 alin. (2) din C. civ., nu există tripla identitate de părți, obiect și cauză. Prin urmare, cu privire la capătul 1 din cererea de chemare în judecată, întrucât prima cerere a fost respinsă definitiv la data de 19.06.2020, iar a doua cerere a fost introdusă la 07.12.2020, înăuntrul termenului de 6 luni, se impunea ca instanța de apel să dea eficiență dispozițiilor art. 2.539 alin. (2) teza finală din C. civ., în sensul de a analiza pe fond pretenția formulată. Pentru considerentele anterioare, este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Cu privire la capătul 2 de cerere, criticile recurentei privind încălcarea normelor de drept material devin inutil a fi analizate, în condițiile reținerii ca întemeiat a cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Restul criticilor recurentei-reclamante, subsumate aceluiași caz de nelegalitate, nu pot fi primite. În privința capătului 3 de cerere, recurenta apelează la distincția teoretică între drept material la acțiune și drept procesual la acțiune, care nu este însă relevantă în stabilirea momentului de la care curge prescripția extinctivă. Recurenta pune sub semnul egalității dreptul material la acțiune cu posibilitatea dovedirii pretențiilor afirmate, însă exigențele probatorii nu pot fi confundate cu dreptul creditorului de a constrânge pe debitor, prin apelarea la forța coercitivă a statului, de a executa o anumită prestație. Cu alte cuvinte, dificultatea probării pretențiilor nu împiedică nici începerea curgerii prescripției extinctive și nu constituie nici o cauză de suspendare/întrerupere a termenului de prescripție. Cu privire la capătul 4 de cerere, recurenta a susținut că actele sau faptele de care legea leagă nașterea dreptului la acțiune nu sunt în legătură cu emiterea certificatului constatator, ci cu nulitatea acestuia. În această perspectivă, recurenta tinde la schimbarea cauzei cererii de chemare în judecată, îndepărtându-se de natura răspunderii civile delictuale și de faptul că a susținut că fapta ilicită constă în emiterea certificatului constatator din 09.03.2015, care a pus-o în imposibilitate de a participa la alte licitații, fiind lipsită de șansa de a obține profit. Schimbând fundamentul acțiunii prin recurgerea la efectele nulității certificatului constatator, recurenta tinde la schimbarea cadrului procesual stabilit în fața instanței de fond, cu încălcarea dispozițiilor art. 494 raportat la art. 478 alin. (1) și (3) C. proc. civ. În plus, instanța de apel a reținut că certificatul constatator și-a produs efectele până la data de 14.11.2016, timp de 2 ani de la data rezilierii contractului, conform art. 181 alin. (1) lit. c) 1 din O.U.G. nr. 34/2006, moment până la care reclamanta trebuia să aibă reprezentarea exactă a pagubei constând în pierderea unei șanse. Reclamanta nu a criticat prin recurs acest considerent, astfel încât chestiunea litigioasă dezlegată a intrat în autoritatea de lucru judecat (art. 430 alin. (2) C. proc. civ.). Pe cale de consecință, în stabilirea împlinirii termenului de prescripție, nu puteau fi luate în considerare pretinse prejudicii ulterioare datei de 07.12.2017. Și în privința capetelor 3 și 4 de cerere sunt valabile considerentele potrivit cărora identificarea în concret a momentului subiectiv sau obiectiv al începutului prescripției extinctive este rezultatul examinării în concret a probelor administrate, constituind o chestiune de temeinicie, care nu este supusă cenzurii instanței de recurs. 5.4. În fine, printr-un ultim motiv de recurs, reclamanta a invocat aplicarea greșită a normelor de drept material referitoare la culpa procesuală necesară pentru admiterea cererii accesorii privind cheltuielile de judecată (art. 452 și urm. C. proc. civ.). Cu privire la cheltuielile de judecată acordate pârâtei, instanța de apel a reținut culpa procesuală a reclamantei, ca urmare a respingerii acțiunii ca prescrise. Criticile formulate de recurentă, subsumate lipsei/diminuării culpei procesuale sau caracterului necesar al cheltuielilor de judecată efectuate de pârâtă, nu constituie critici de nelegalitate, ci aspecte de temeinicie, care nu pot fi analizate de instanța de recurs, întrucât presupun evaluarea în concret a conduitei procesuale a pârâtei, a caracterului proporțional și rezonabil al acestor cheltuieli, prin raportare la soluția pronunțată, la durata și miza procesului. Înalta Curte mai remarcă faptul că, în privința pretențiilor formulate prin capetele 3 și 4 de cerere, soluția instanței de fond de admitere a excepției prescripției este la adăpost de orice critică de nelegalitate, astfel încât cel mai mare cuantum al pretențiilor formulate au rămas respinse. 5.5. Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (2), art. 497 și art. 499 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul principal declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei nr. 379/2022 - A din 20 decembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, va casa, în parte, decizia atacată și va trimite, spre o nouă judecată, aceleiași instanțe, apelul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinței nr. 34/LP/2022 din 17.02.2022, pronunțată de Tribunalul Bihor, numai cu privire la soluțiile primei instanțe asupra capetelor 1 și 2 din cererea de chemare în judecată, precum și asupra cheltuielilor de judecată solicitate de chemata în garanție C. S.A. D..

Recursul incident declarat de chemata în garanție B. S.R.L. vizează reținerea incidenței termenului special de prescripție prevăzut de art. 11 coroborat cu art. 19 din Legea nr. 554/2004. Criticile recurentei chemate în garanție sunt nefondate, iar soluția instanței de apel de respingere a apelului incident declarat de aceeași parte este corectă. Prin sentința de declinare a competenței, nr. 338/18.02.2021, Tribunalul Specializat Cluj a reținut că toate capetele de cerere formulate de reclamantă sunt întemeiate pe răspunderea delictuală, iar nu pe răspunderea contractuală, respectiv litigiul nu decurge din executarea contractului de achiziții publice și că în cauză nu sunt incidente prevederile art. 53 alin. (1) 1 din Legea nr. 101/2016. Așadar, tribunalul a reținut că pentru soluționarea litigiului este competentă instanța de drept comun. După învestirea Tribunalului Bihor prin sentința de declinare a competenței, reclamanta a invocat excepția necompetenței teritoriale, susținând că instanța competentă trebuie determinată prin aplicarea art. 53 alin. (1) 1 din Legea nr. 101/2016. Prin încheierea de ședință din 13.05.2021, Tribunalul Bihor, secția a II-a Civilă a respins excepția necompetenței teritoriale, reținând că, din analiza temeiului juridic al capetelor de cerere formulate de reclamantă, nu sunt incidente prevederile art. 53 alin. (1) 1 din Legea nr. 101/2016. Această încheiere nu a fost atacată de părți, astfel că a rămas definitiv stabilit că pretențiile formulate, inclusiv la capătul 4 de cerere, nu se întemeiază pe emiterea unui act administrativ, că nu sunt aplicabile normele speciale prevăzute de art. 53 alin. (1) 1 din Legea nr. 101/2016 sau legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, ci cauza cererii este reprezentată de răspunderea civilă delictuală prevăzută de dreptul comun (C. civ.). În aceste condiții, ca urmare a necontestării de către părți a calificării juridice a naturii acțiunii, de care depindea și competența materială procesuală a instanței, calificarea ca acțiune de drept comun în răspundere civilă delictuală s-a consolidat, astfel că nu se mai poate pretinde în recurs că ar fi fost aplicabile normele speciale privind soluționarea proceselor și cererilor care decurg din executarea contractului administrativ de achiziție publică. Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) și art. 499 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul incident formulat de chemata în garanție, ca nefondat.

Având în vedere soluția pronunțată, de casare în parte și trimitere a cauzei spre o nouă judecată la instanța de