ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 54/2026

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 54/2026 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2026)

Ședința publică din data de 22 ianuarie 2026

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 16.03.2021, sub nr. x/2021, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtele B., Compania Apă Brașov S.A., C. Sucursala Cluj Napoca și D., în calitate de pârât solidar cu B.A.A.R., solicitând să se dispună:

- obligarea pârâților la plata daunelor morale și materiale pentru prejudiciul suferit de reclamant, după cum urmează:

i) daune morale în sumă de 100.000 de Euro, echivalent în RON la data plății efective, potrivit art. 1391 alin. (1) C. civ., după cum urmează:

• 50.000 euro astfel cum rezultă din sentința penală nr. 184/12.10.2018 pronunțată de Judecătoria Rupea, rămasă definitivă prin decizia nr: 439/29.05.2019 a Curții de Apel Brașov;

• 50.000 euro prejudiciu moral datorat de la pronunțarea definitivă a hotărârii penale, decizia nr. 439/29.05.2019 a Curții de Apel Brașov, și în continuare ca prejudiciu moral previzibil și viitor;

ii) cu titlu principal:

- daune materiale certe și actuale, potrivit art. 1376 alin. (1) și (2), teza a II-a, 1.385 alin. (1), (3) C. civ., în valoare totală de 387.600 Euro, ținând cont de salariul pe care l-ar fi obținut potrivit ofertei de muncă, cu următoarele componente:

• Pentru anul 2012, septembrie - decembrie suma de 15.200 Euro;

• Pentru anii 2013 - 2019 suma de 45.600 Euro pentru fiecare an, total suma de 319.200 Euro;

• Pentru anul 2020, ianuarie- decembrie suma de 41.800 Euro;

• Pentru anul 2021 ianuarie - februarie suma de 7.600 Euro.

- daune materiale constând în prejudiciul neîndoielnic și viitor, în temeiul art. 1376 alin. (1) și (2), art. 1385 alin. (1)-(4) C. civ., constând în plata în continuare, lunar, începând cu luna noiembrie 2020, a prestației periodice lunare în sumă de 3,800,00 Euro venituri nerealizate potrivit ofertei de muncă pe care a primit-o de la angajator.

iii) cu titlu subsidiar:

- daune materiale certe și actuale, potrivit art. 1376 alin. (1) și (2), teza a II-a, 1.385 alin. (1), (3) C. civ., în valoare totală de 68.900 Euro, după cum urmează:

a. 18.408 euro, reprezentând veniturile nerealizate în anul 2017 (constituie salariul minim pe economie în anul 2017 din Germania, unde se află domiciliul reclamantului, astfel cum sunt calculate oficial de Ministerul Muncii și Protecției Sociale din Germania - 8,84 euro/ora, 1534 euro/lună),

b. 14.961,20 euro, reprezentând veniturile nerealizate în anul 2018 (constituie salariul minim pe economie în anul 2018 din Germania, unde se află domiciliul reclamantului, astfel cum sunt calculate oficial de Ministerul Muncii și Protecției Sociale din Germania - 8,84 euro/ora, 1534 euro/lună), din care au fost scăzute ajutoarele sociale lunare,

c. 16.078,80 euro, reprezentând veniturile nerealizate în anul 2019 (constituie salariul minim pe economie în 2019 din Germania, unde se află domiciliul reclamantului, astfel cum sunt calculate oficial de Ministerul Muncii și Protecției Sociale din Germania - 9,19 euro/oră, 1593 euro lunar), din care au fost scăzute ajutoarele sociale lunare,

d. 19.452 euro, reprezentând veniturile nerealizate în anul 2020, până în luna decembrie inclusiv (constituie salariul minim pe economie în anul 2020 din Germania, unde se află domiciliul reclamantului, astfel cum sunt calculate oficial de Ministerul Muncii și Protecției Sociale din Germania - 9,35 euro/ora, 1.621/lunar) din care au fost scăzute ajutoarele sociale lunare;

- daune materiale constând în prejudiciul neîndoielnic și viitor potrivit 1376 alin. (1) și (2), art. 1.385 alin. (1)-(4) C. civ., începând:

• cu luna septembrie - decembrie 2020 pentru suma de 6.484 euro (9,35 euro/oră conform valorii salariului minim pe economie în anul 2020 comunicat oficial de Ministerul Muncii și Protecției Sociale din Germania);

• și în continuare, începând cu luna ianuarie 2021, în prestații periodice anuale, veniturile nerealizate reprezentate de valoarea salariului minim pe economie, astfel cum este comunicat oficial de Ministerul Muncii și Protecției Sociale din Germania;

iv) penalități de întârziere de 0,2% pe zi aplicate sumelor cuvenite reclamantului cu titlu de despăgubiri morale și materiale, calculate începând cu data de 21 octombrie 2020, adică data notificării cererii de despăgubiri către pârâți anterior formulării prezentei acțiuni introductive de instanță și până la data efectivă a plății;

v) cheltuielile de judecată suportate de reclamant, în cuantum de 1.000 RON, onorariu avocațial;

vi) cu cheltuieli de judecată în cauză, în conformitate cu dispozițiile art. 453 C. proc. civ.

La data de 17.09.2021, reclamantul a formulat cerere de modificare a cererii inițiale de chemare în judecată prin care a solicitat instanței să admită fie capătul de cerere principal referitor la daunele materiale - respectiv punctul (1) ii) - fie, în măsura în care se va respinge acest capăt să admită capătul de cerere subsidiar, astfel cum el a fost formulat prin cererea inițială - respectiv punctul (1) iii).

Prin încheierea din 5 decembrie 2022, instanța de fond a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtelor B., Compania Apă Brașov S.A. și C. Sucursala Cluj Napoca.

Prin sentința civilă nr. 1881 din data de 05 iulie 2024 Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins cererea de chemare în judecată modificată, formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul D., ca nefondată.

Împotriva sentințe civile nr. 1881 din 05.07.2024 și a încheierii din 05.12.2022 a declarat apel reclamantul A..

Prin decizia civilă nr. 502 din 24 martie 2025, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a admis apelul declarat de către apelantul-reclamant A. în contradictoriu cu intimatele-pârâte B., Compania Apă Brașov S.A., C. Sucursala Cluj Napoca și intimatul intervenient D. împotriva încheierii din 05.12.2022 și sentinței civile nr. 1881/05 iulie 2024 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2021. A anulat încheierea și sentința apelate și rejudecând, a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune ca neîntemeiată, a respins excepția lipsei de interes în invocarea excepției lipsei calității procesuale pasive, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtelor B., Compania Apă Brașov S.A., C. Sucursala Cluj Napoca, ca neîntemeiată. Totodată, a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâtele B., Compania Apă Brașov S.A., C. Sucursala Cluj Napoca, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei decizii civile a declarat recurs principal reclamantul A., iar pârâta B. a declarat recurs incident.

Recurentul reclamant A. a solicitat admiterea recursului formulat împotriva deciziei civile nr. 502/A/24.03.2025 pronunțată de Curtea de Apel București, casarea în parte a deciziei recurate și în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată, invocând, în drept, dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

Raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a arătat că înțelege să critice decizia atacată prin prisma faptului că nu au fost reținute în considerente apărările formulate și nu au fost analizate în sensul admiterii sau respingerii de către instanța de apel, susținerile acestuia, fiind astfel încălcate art. 425 pct. 1 lit. b) C. proc. civ.

Recurentul a susținut că instanța de apel a făcut o apreciere greșită asupra prejudiciului, în sensul inexistenței unui prejudiciu nou, dezvoltând în mod amplu argumente privind prejudiciul material și moral produs acestuia, ca urmare a vătămării corporale suferite în accidentul rutier din data de 21.09.2012.

Hotărârea instanței de apel a fost apreciată de către recurent ca fiind sumar motivată, fiind analizate superfluu apărările acestuia, materialul probator administrat în cauză, instanța nefăcând referire, în motivare, la toate capetele de cerere cu care a fost investită, fiind astfel încălcate și dispozițiile art. 22 alin. (6) C. proc. civ.

De asemenea, a susținut că a fost încălcat standardul de motivare al unei hotărâri judecătorești, motivarea fiind una generică și lapidară, constând într-o serie de considerații și aspecte pur teoretice, fără să se analizeze în concret materialul probator administrat în cauză.

Respingerea nemotivată a susținerilor părților echivalează și cu încălcarea dreptului la apărare al acestora și încalcă totodată art. 6 paragraful 1 din CEDO, obligativitatea motivării hotărârilor judecătorești constituind o condiție a unui proces echitabil.

Cu referire la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susținut că în mod greșit Curtea de Apel București a reținut statuările sentinței penale nr. 184/12.10.2018 pronunțate de Judecătoria Rupea ca având efect pozitiv al puterii de lucru judecat în raport cu litigiul de față, în speță nefiind îndeplinite condițiile art. 431 C. proc. civ.

Recurentul a reiterat situația de fapt și soluția dispusă în cauza penală, cu privire la vinovăția intimatelor Compania de Apă Brașov și C. Sucursala Cluj Napoca, arătând că sunt îndeplinite toate condițiile răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 1349 și următoarele, precum și ale art. 1473 C. civ.

În ceea ce privește recurenta pârâtă B. a arătat că răspunderea acesteia este antrenată în temeiul contractului de asigurare încheiat cu celelalte două intimate, respectiv polița de asigurare nr. CM x. A indicat recurentul dispozițiile art. 2199 alin. (1) C. civ. și Legea nr. 132/1995 susținând că nu poate fi reținut efectul puterii de lucru judecat și exonerate, în acest fel, pârâtele de răspunderile civile ce le incumbă potrivit legii.

Recurenta pârâtă B., prin recursul incident declarat a solicitat casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

În motivare, recurenta B. a invocat încălcarea art. 36 C. proc. civ., raportat la art. 1373 C. civ., motiv de recurs subsumat dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 sau pct. 8 C. proc. civ.

A susținut recurenta pârâtă că instanța de apel a respins excepția lipsei calității procesuale pasive, fără a efectua o verificare efectivă a identității dintre subiectul pasiv al raportului juridic litigios și persoanele chemate în judecată în calitate de pârâți, în conformitate cu dispozițiile art. 36 C. proc. civ.

Pentru a dispune respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a persoanelor chemate în judecată în calitate de pârâți, Compania de Apă Brașov, C. - Sucursala Cluj Napoca și B., instanța de apel a reținut că răspunderea civilă delictuală nu permitea stabilirea calității procesuale decât prin analiza fondului, cererea introductivă fiind actul care conferă părților legitimitate procesuală activă/pasivă.

Recurenta a subliniat că instanța de apel nu putea reține, exclusiv prin prisma afirmațiilor reclamantului, calitatea procesuală pasivă a părților, fiind obligatorie verificarea premisei existenței raportului de prepușenie dintre persoana care a săvârșit fapta și societățile despre care se afirmă că ar fi exercitat direct supravegherea și controlul activității acesteia.

Pornind de la imperativul verificării legitimării procesuale pasive a celor chemați în judecată și specificul răspunderii civile delictuale pentru fapta altuia, se impunea, în opinia recurentei B., ca instanța să verifice, prioritar, dacă între numitul D. și pârâții Compania de Apă Brașov, respectiv C. Sucursala Cluj Napoca, exista un act sau dispoziție legală care să fundamenteze premisa răspunderii comitentului pentru fapta prepusului.

Astfel, verificarea prealabilă ar fi relevat că instanța penală a stabilit cu putere de lucru judecat că singura persoană responsabilă de producerea accidentului a fost D. și că nu există o dispoziție legală sau contractuală care să stabilească o răspundere solidară a societăților care au contractat execuția lucrărilor; contractul de subantrepriză nr. x din 17.08.2021 a fost încheiat cu alte societăți decât cele chemate în judecată, pârâtele din prezenta cauză nefiind parte în acel contract, deci neputând avea angajată răspunderea în baza acestuia. De asemenea, între numitul D. și Compania de Apă Brașov, respectiv C. nu exista niciun fel de contract, deci nu s-ar putea reține că acestea ar fi avut un temei în baza căruia să exercite direcția, supravegherea și controlul asupra activității desfășurate de D..

În temeiul art. 36 C. proc. civ., instanța de apel ar fi trebuit să procedeze la efectuarea acestei minime analize a contextului juridic și raporturilor juridice dintre părți, considerentul potrivit căruia verificarea presupune analiza fondului cauzei reprezentând o greșită aplicare a regulilor de procedură privind calitatea procesuală pasivă.

Un al doilea motiv de recurs invocat de recurenta-pârâtă B. se referă la încălcarea art. 2528 C. civ., hotărârea fiind totodată fundamentată pe considerente contradictorii, motiv de recurs apreciat a se încadra dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 și pct. 6 C. proc. civ.

A susținut recurenta nelegalitatea hotărârii față de faptul că instanța de apel a dispus respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune fără a stabili momentul de la care începe să curgă termenul stabilit ca fiind incident în cauză, în conformitate cu art. 2528 C. civ.

De asemenea, a apreciat hotărârea ca fiind nelegală și pentru că motivarea respingerii excepției cuprinde un raționament fundamentat pe considerente contradictorii.

În speță, cu ocazia soluționării excepției invocate de pârâta B., Curtea de Apel București a stabilit că termenul de prescripție incident în cauză este de 5 ani, că nu a intervenit întreruperea prescripției, iar prejudiciul reclamat este unul aflat în legătură de cauzalitate cu fapta penală.

Cu toate acestea, în cuprinsul hotărârii atacate nu se regăsește o analiză a momentului de la care a început să curgă termenul de prescripție, motiv pentru care a apreciat raționamentul instanței de apel ca fiind incomplet, întrucât incertitudinea momentului scadenței obligației de reparare a prejudiciului conduce la imposibilitatea aplicării dispozițiilor legale privind prescripția.

Prin urmare, analiza momentului de la care începe să curgă prescripția nu poate fi eludată prin invocarea noutății prejudiciului, instanța fiind ținută, ori de câte ori pârâtul invocă dispozițiile art. 2528 C. civ., să analizeze toate aspectele necesare soluționării și să verifice dacă susținerile reclamantului au sau nu corespondent în realitatea juridică dedusă judecății.

Concluzionând, a solicitat să se constate că instanța de apel a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 2528 C. civ., iar hotărârea recurată cuprinde o motivare contradictorie a soluției de respingere a excepției prescripției dreptului material la acțiune, situație care impune casarea deciziei atacate din perspectiva soluției pronunțate asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune.

Recurenta pârâtă B., prin întâmpinarea formulată a solicitat, pe cale de excepție, anularea recursului în ceea ce privește criticile subsumate motivului de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., iar pe fondul cererii, respingerea recursului ca neîntemeiat.

Intimata Compania de Apă Brașov, prin întâmpinarea formulată, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, și menținerea deciziei civile nr. 502/2025 pronunțată de Curtea de Apel București, ca fiind legală și temeinică.

Recurentul reclamant A., prin întâmpinarea formulată la recursul incident declarat de B. a invocat, pe cale de excepție, nulitatea recursului, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ. și a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă la data de 22.05.2025 și a fost repartizat aleatoriu Completului nr. 3, astfel cum reiese din fișa Ecris.

În cauză, a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluția din data de 20.10.2025, s-a fixat termen de judecată la data de 22.01.2026, în ședință publică, cu citarea părților.

La termenul din 22.01.2026, după dezbateri contradictorii, instanța a respins excepțiile de nulitate ale recursului și a reținut cauza în pronunțare asupra recursurilor declarate.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul principal declarat de recurentul reclamant A. și recursul incident declarat de recurenta pârâtă B. sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

Criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu pot fi primite. Astfel, recurentul-reclamant susține, în esență, că instanța de apel nu i-a examinat toate argumentele pe care le-a formulat și că nu există un raționament logico-juridic care să justifice respingerea fiecărui capăt de cerere în parte. Potrivit autorului căii de atac, motivarea deciziei atacate este generică și lapidară, constând în considerente pur ipotetice, fără o analiză concretă a probatoriului administrat, ceea ce contravine prevederilor art. 13 alin. (3) și art. 22 C. proc. civ., precum și dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.. Din acest motiv, reia toate argumentele formulate în etapele procesuale anterioare, referitoare la existența și întinderea prejudiciului material și moral ce i-a fost cauzat prin vătămare corporală în accidentul rutier din 21 februarie 2012, precum și relative la caracterul de noutate al acestuia, în sensul neacoperirii pagubei prin constituirea de parte civilă în cadrul procesului penal.

Instanța de recurs constată că decizia atacată nu încalcă standardul de motivare al hotărârilor judecătorești, întrucât cuprinde motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția pronunțată în cauză, arătându-se motivele pentru care pretențiile reclamantului-apelant trebuie înlăturate.

Instanța de prim control judiciar nu era chemată să analizeze întinderea prejudiciului cauzat reclamantului și caracterul nerecuperat al acestuia prin admiterea acțiunii civile în cadrul procesului penal, câtă vreme a reținut că pârâtele din prezenta cauză nu sunt persoane obligate să repare paguba cauzată prin fapta altuia.

Corect a reținut instanța de apel că numitul D. a fost condamnat prin sentința penală nr. 184/2018 a Judecătoriei Rupea, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 439/2019 a Curții de Apel Brașov, pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală din culpă, constând în nesemnalizarea corespunzătoare a lucrărilor efectuate pe carosabil. Prin această hotărâre penală s-a admis acțiunea civilă împotriva inculpatului, acesta fiind obligat să repere prejudiciul moral cauzat reclamantului din prezenta cauză.

Prin cererea ce face obiectul prezentului dosar, reclamantul a solicitat extinderea răspunderii civile delictuale împotriva beneficiarului lucrărilor nesemnalizate corespunzător (Compania Apă Brașov S.A.), a antreprenorului general al lucrărilor de achiziție publică (C., lider al asocierii care a câștigat licitația) și împotriva asigurătorului de răspundere civilă al constructorului, respectiv pârâta B.. Cauza juridică a acțiunii a constat în răspunderea comitenților pentru prepuși, prevăzute de art. 1373 alin. (1) și (2) C. civ.

În acest context, instanțele devolutive au fost chemate să verifice dacă, într-adevăr, pârâtele beneficiar al lucrărilor și antreprenorul general al acestora au raporturi de prepușenie cu intervenientul forțat D.. Altfel spus, ceea ce trebuia stabilit, cu prioritate, era faptul că pârâtele, în virtutea unui contract sau în temeiul legii, au exercitat direcția, supravegherea și controlul asupra intervenientului, care, la rândul său, a îndeplinit anumite funcții sau însărcinări în interesul acestor comitenți.

Statuând că persoana condamnată penal nu a acționat sub autoritatea și în interesul comitenților și cu mijloacele furnizate de ei, că aceștia din urmă nu au exercitat direcția, supravegherea sau controlul prepusului, instanța de apel nu avea obligația să mai verifice dacă prejudiciile de natură materială și morală descrise de reclamant își au originea în accidentul rutier din data de 21 septembrie 2012 sau caracterul continuu și nerecuperat încă al acestor prejudicii.

Altfel spus, nu poate fi criticată decizia instanței de apel sub aspectul nemotivării, în sensul că nu a analizat toate aspectele relevante invocate de reclamant, relative la existența și întinderea prejudiciului prin raportare la fiecare capăt de cerere, câtă vreme acestea erau aspecte subsidiare. În condițiile în care s-a stabilit că nu poate fi atrasă răspunderea primelor două pârâte, acestea neavând calitatea de comitenți în raport cu intervenientul forțat, era vădit inutilă verificarea existenței prejudiciului și eventuala cuantificare a daunelor pretinse pentru acoperirea acestuia.

Așadar, decizia atacată cuprinde raționamentul logico-juridic care fundamentează soluția și corespunde standardului de motivare al hotărârilor judecătorești, ce rezultă din prevederile art. 425 alin. (1) pct. b) C. proc. civ., precum și din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, dezvoltată în conturarea noțiunii de proces echitabil, conform art. 6 din Convenție.

În consecință, constată că sunt nefondate criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Instanța reține că nici criticile încadrate de recurentul-reclamant în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material) nu pot fi primite.

Sub un prim aspect, s-a susținut că, în mod eronat, instanța de apel a reținut efectul pozitiv al puterii de lucru judecat al aspectelor statuate prin sentința penală nr. 184 din 12 octombrie 2018 a Judecătoriei Rupea, întrucât în cauză nu erau incidente prevederile art. 431 C. proc. civ.. S-a relevat că, chiar și în ipoteza în care s-a stabilit vinovăția penală pentru nesemnalizarea lucrărilor, ce a condus în mod direct la accidentul rutier în sarcina intervenientului forțat, acest fapt nu excludea răspunderea civilă a celor două intimate (antreprenor general și beneficiar al lucrărilor) pentru nesupravegherea lucrărilor.

În consecință, apreciază recurentul că au fost greșit aplicate prevederile art. 1349 și următoarele C. civ., precum și ale art. 1473 C. civ., nereținându-se îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale a comitenților pentru prepus. Totodată, în privința pârâtei asigurator, a susținut că au fost încălcate prevederile art. 2199 C. civ. și ale art. 9 din Legea nr. 136/1995.

Reține că, potrivit art. 1365 C. civ., instanța civilă nu este legată de dispozițiile legii penale și nici de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite.

În speță, însă, există o hotărâre de condamnare a intervenientului forțat pentru fapta infracțională săvârșită de acesta, ce a avut drept consecință producerea unui prejudiciu reclamantului, acoperit prin admiterea acțiunii civile alăturate procesului penal. Or, potrivit art. 27 alin. (1) C. proc. pen., hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă cu privire la existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia.

De altfel, prin cererea de față nu se neagă existența răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie a intervenientului forțat, ci se invocă existența unui raport de prepușenie între persoana condamnată penal și primele două intimate-pârâte (beneficiar al lucrărilor și antreprenor general). În principiu, instanța civilă ar fi putut să analizeze răspunderea comitenților, angajată independent de culpabilitatea lor, dacă victima ar fi dovedit existența unui prejudiciu cauzat de prepus, în legătură cu funcțiile ce i-au fost încredințate, cu condiția ca acest raport de prepușenie să nu fi făcut obiectul analizei instanței penale.

Soluționând acțiunea civilă în cadrul dosarului penal, instanța a reținut, cu putere de lucru judecat, că nu au calitatea de părți responsabile civilmente S.C. E., S.C. F. S.R.L., S.C. G. S.R.L.. Trebuie precizat că această din urmă societate era cea care a încheiat contractul de subantrepriză cu unul din membrii asocierii - antreprenor general, respectiv cu E.. Contrar celor susținute prin motivele de recurs, cele statuate de instanța penală, referitor la inexistența vreunei convenții sau temei legal care să atragă răspunderea solidară între inculpat și pretinșii comitenți au putere de lucru judecat în raport cu prezenta cauză.

În condițiile în care s-a statuat că nu există vreun raport de prepușenie între autorul faptei ilicite cauzatoare de prejudiciu și societatea al cărei administrator era la data efectuării lucrărilor (G. S.R.L.) și nici între această societate și cea cu care a încheiat contractul de subantrepriză (S.C. E. - membră a asocierii care a câștigat licitația, dar societate distinctă de liderul asocierii, chemat în judecată în prezenta cauză), acest aspect nu poate fi ignorat de instanța civilă învestită în cauza de față.

În esență, între persoana condamnată penal, în sarcina căreia s-a reținut săvârșirea faptei ilicite cauzatoare de prejudiciu și intimatele-pârâte, nu există nici un raport contractual. De asemenea, reclamantul nu a indicat nicio normă legală care să atragă răspunderea beneficiarului unei lucrări sau a antreprenorului general pentru prejudiciul cauzat de administratorul unei societăți (subantreprenor), respectiv care să stabilească că își desfășoară activitatea sub direcția, îndrumarea și controlul pretinșilor comitenți. Avem în vedere că raportul de prepușenie este stabilit în virtutea unui contract sau în temeiul legii, că activitatea comitentului trebuie să constea în exercitarea direcției, supravegherii și controlului prepusului în îndeplinirea de către acesta din urmă a funcțiilor și însărcinărilor, în interesul său sau al altora.

De altfel, criticile recurentului nici nu relevă modalitatea în care au fost încălcate normele legale indicate, cu titlu generic, în motivele de recurs, ci s-au limitat la a indica existența unor contracte încheiate între pârâtele din prezenta cauză (de antrepriză generală) și între societatea administrată de intervenientul forțat și o terță societate, neatrasă în prezentul proces (de subantrepriză), contracte în care pretinsul prepus nu are calitatea de parte.

Este inutil a mai analiza pretinsa greșită aplicare a prevederilor art. 2199 alin. (1) C. civ. sau a art. 9 din Legea nr. 136/1995, câtă vreme asiguratorul de răspundere civilă răspunde numai în măsura în care poate fi atrasă răspunderea civilă a asiguratului. Or, așa cum s-a mai arătat, nu sunt întrunite condițiile prevăzute de lege pentru atragerea răspunderii comitentului pentru fapta prepusului.

Pentru considerentele reținute potrivit art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul principal declarat de reclamant, ca nefondat.

Cât privește recursul incident declarat de pârâta B., constată că și acesta este nefondat, pentru motivele ce succed.

Pârâta a invocat că, soluționând excepția prescripției dreptului material la acțiune, instanța de apel a încălcat prevederile art. 2528 C. civ. și a fundamentat soluția dată excepției pe considerente contradictorii. Și-a subscris aceste critici motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 și pct. 6 C. proc. civ.

În ce privește pretinsa încălcare a prevederilor art. 2528 alin. (1) C. civ., potrivit cărora dreptul material la acțiune în repararea prejudiciului cauzat prin săvârșirea unei fapte ilicite curge de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea, recurenta a susținut, în esență, că instanța de apel nu a stabilit momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție. Pentru a analiza acest element esențial, instanța de prim control judiciar ar fi trebuit, în opinia autoarei căii de atac, să pună în vedere reclamantului să indice aspectele care să conducă la stabilirea noutății prejudiciului ce se cere a fi reparat și să verifice susținerile acestuia.

Din dezvoltarea acestor critici formulate de pârâtă, instanța de recurs reține că, în realitate, nu se arată în ce a constat greșita aplicare a normei de drept material invocate, ci se susține insuficienta motivare a soluției date excepției prescripției dreptului material la acțiune. Ca atare, aceste aspecte vor fi analizate din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În consecință, reține că decizia atacată cuprinde raționamentul logico-juridic care a condus la respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune, excepție invocată prin întâmpinare de pârâta B., în fața instanței de fond. Potrivit autoarei excepției, termenul de prescripție este de 3 ani și a început să curgă din anul 2016 (data constituirii de parte civilă a reclamantului în procesul penal, când ar fi trebuit să cunoască paguba și pe cel care răspunde de producerea acesteia).

Răspunzând acestor argumente ale pârâtei, în etapa apelului, întrucât, în fața primei instanțe, excepția rămăsese nesoluționată, ca urmare a admiterii, cu prioritate, a unei alte excepții, instanța a statuat asupra principalelor repere care conduc la respingerea acestui mijloc de apărare.

Astfel, a stabilit că dreptului la acțiunea în răspundere civilă i se aplică termenul de prescripție a răspunderii penale, în condițiile art. 1394 C. civ., întrucât despăgubirea derivă dintr-un fapt supus de legea penală unei prescripții mai lungi decât cea civilă, anume de 5 ani. De asemenea, a apreciat că prejudiciul pretins neacoperit are caracter de continuitate, în sensul prevederilor art. 1386 alin. (3) C. civ., astfel că despăgubirea inițial acordată va putea fi sporită, în măsura în care prejudiciul s-a mărit.

Prin urmare, în aplicarea prevederilor art. 2528 alin. (1) C. civ., în mod corect a statuat instanța de apel că, în cazul în care fapta ilicită dă naștere mai multor pagube succesive, atunci termenul de prescripție începe să curgă de la data când victima a cunoscut efectiv sau trebuia să cunoască realizarea fiecărei eventualități. Față de natura despăgubirilor solicitate, respectiv pentru pierderea sau nerealizarea câștigului din muncă, este excesiv ca recurenta să pretindă instanței de apel să indice data când începe să curgă termenul de prescripție pentru fiecare despăgubire periodică, anume lunar, cu atât mai mult cu cât prescripția dreptului la acțiune cu privire la repararea prejudiciului a fost suspendată periodic, prin stabilirea în favoarea reclamantului a unor ajutoare, în cadrul asigurărilor sociale din sistemul german, în condițiile art. 1395 C. civ.. În mod asemănător, și prejudiciul moral ce se pretinde a fi reparat are, în opinia reclamantului, caracter de continuitate, chiar dacă se solicită indemnizarea lui sub forma unei despăgubiri globale.

Așa fiind, reține că instanța de apel și-a întemeiat soluția de respingere a excepției prescripției dreptului material la acțiune pe un silogism logico-juridic care răspunde exigențelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., astfel că nu pot fi primite criticile relative la motivarea insuficientă a soluției.

În egală măsură, soluția nu se întemeiază nici pe considerente contradictorii, în sensul că nu există o fractură de logică în argumentele instanței de apel, potrivit cărora, pe de o parte, prescripția dreptului material la acțiune nu a fost întreruptă prin cererea de introducere în cauza penală a antreprenorului sau asiguratorului acestuia, iar, pe de altă parte, respinge excepția prescripției. Aceasta întrucât nu s-a reținut că termenul de prescripție a început să curgă de la data pronunțării hotărârii definitive a instanței penale, ci de la data la care reclamantul a cunoscut efectiv fiecare pagubă succesivă.

Față de cele de mai sus reținute, constată că nu pot fi primite criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Cât privește încălcarea, de către instanța de apel, a prevederilor art. 36 C. proc. civ. în pronunțarea soluției de respingere a excepției lipsei calității procesuale, invocată de pârâta-recurentă, critică subscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., reține următoarele:

În adevăr, considerentele reținute de instanța de apel, potrivit cărora, atunci când cauza cererii de chemare în judecată este reprezentată de răspunderea civilă delictuală, stabilirea calității de parte în raportul juridic dedus judecății presupune analiza fondului, sunt eronate.

Un atare argument putea să fundamenteze doar o soluție de unire a excepției lipsei calității procesuale pasive cu fondul cauzei, în condițiile art. 248 alin. (4) C. proc. civ.. Într-adevăr, excepțiile vor putea fi unite cu administrarea probelor, respectiv cu fondul cauzei, numai dacă pentru judecarea lor este necesar să se administreze aceleași dovezi ca și pentru soluționarea fondului.

Însă, în condițiile în care, urmare administrării probatoriului relevant, la data pronunțării asupra căii de atac a apelului, instanța a constatat că pârâtele nu sunt părți în raportul juridic dedus judecății, în sensul inexistenței raportului de prepușenie între pârâte și persoana ce a săvârșit fapta ilicită, aceasta era obligată să admită excepția lipsei calității procesuale pasive, nu să soluționeze fondul cauzei. Din această perspectivă, au fost încălcate prevederile art. 36 C. proc. civ.

Instanța reține că pârâta a declarat un recurs incident, în condițiile art. 491 alin. (1) raportat la art. 472 alin. (1) C. proc. civ.. Obiectivul acestei instituții procesuale, a recursului incident, este acela de a împiedica introducerea căilor de atac în scop de șicană, oferindu-i și intimatului posibilitatea de a solicita reformarea hotărârii atacate. Însă, în cazul recursului incident, există o relație de dependență față de recursul principal. Altfel spus, titulara recursului incident ar fi justificat interesul reformării deciziei atacate, în sensul respingerii acțiunii principale ca urmare a constatării că pârâta-recurentă nu este parte în raportul juridic dedus judecății, numai în situația în care recursul principal ar fi putut fi admis.

Însă, în condițiile în care s-a reținut că recursul principal, declarat de reclamant, nu este întemeiat, astfel că această parte va pierde definitiv procesul, recurenta-intimată nu mai justifică vreun folos practic în reformarea unei hotărâri pronunțate pe fond.

Față de considerentele ce preced, potrivit art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge și recursul incident declarat de intimata-pârâtă B.

Având în vedere că ambele căi de atac, respectiv recursul principal și recursul incident, au fost respinse, astfel că, în această etapă procesuală, niciunul din titularii recursurilor nu se subscrie noțiunii de parte care a câștigat procesul, prevăzut de art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va dispune ca fiecare să suporte cheltuielile pe care le-a efectuat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursul principal declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 502/A din 24 martie 2025, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă și recursul incident declarat de recurenta-pârâtă B. împotriva aceleiași decizii.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică astăzi, 22 ianuarie 2026.