ÎCCJ, decizie (scj.ro #81680)

Acțiune în constatarea nulității unei dispoziții de restituire în natură emisă în temeiul Legii nr. 10/2001, formulată de un terț întemeiată pe dispozițiilor dreptului comun. Obligația instanței de a verifica respectarea normelor din Legea nr. 10/2001 pretins încălcate.

Cuprins pe materii :

Drept procesual civil. Părțile. Calitate procesuală activă.

Index alfabetic :

dispoziție de restituire în natură

-

acțiune în anulare

-

terț

Legea nr. 10/2001, art. 26

Codul civil de la 1864, art. 966

Constatarea nulității unei dispoziții de restituire emise în temeiul Legii nr. 10/2001 poate fi solicitată de o persoană ce are calitatea de terț atât în raport cu emitentul cât și cu beneficiarul dispoziției pe calea unei acțiuni în anulare de drept comun, procedura prevăzută de art.

26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, fiind pusă exclusiv la dispoziția persoanelor

îndreptățite în sensul acestui act normativ.  Cum însă Legea nr. 10/2001 nu conține

numai norme de drept procedural, stabilind căile și persoanele care

pot ataca în justiție actele emise în temeiul său, ci și norme de drept substanțial, care privesc condițiile de validitate ale acestor acte, soluția instanței de a nu examina actul atacat prin prisma respectării Legii nr. 10/2001 este nelegală, câtă vreme acțiunea a fost întemeiată pe art. 966 Cod civil, situație în care se impunea examinarea cauzei actului, respectiv frauda la lege.

Secția I civilă, decizia nr. 4675

din 22 octombrie 2013

Prin cererea înregistrată la Tribunalul București

la 5 decembrie 2007, reclamanta SC DGN D.S. SA

a chemat în judecată pe pârâții N.E.D. și

Municipiul București prin Primarul General, solicitând să se constate nulitatea absolută a

dispoziției Primarului General din 30 septembrie 2002 și a

procesului verbal din 25 noiembrie 2002 de punere în

posesie cu privire la imobilul din București, prin

care s-a dispus restituirea a două parcele de teren către numita N.

M., autoarea pârâtului N.E.D., acte emise cu încălcarea

dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

În motivarea cererii, întemeiată în drept pe dispozițiile Legii nr.

10/2001 și ale art. 948, 949, 950 și 966 C.civ., reclamanta a arătat

că la momentul punerii în posesie a autoarei N.M., cele două

parcele de teren erau afectate de rețele de distribuție a gazelor naturale, legal executate

, ce deservesc în mod efectiv patru blocuri din

zonă, permițând distribuția de gaze naturale și spre zonele limitrofe.

S-a susținut că, până la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001,

legislația în domeniul gazelor naturale nu reglementa în mod expres

situația juridică a terenurilor afectate de utilități, acestea fiind, de

regulă, proprietate de stat sau domeniu public.

S-a arătat că Legea nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun,

ca lege specială cu rol reparator, a reglementat situația juridică a

terenurilor afectate de utilități, dispunând în art. 10 pct. 2 și 11 că, în

cazul în care pe terenurile pe care s-au aflat construcții preluate în mod

abuziv s-au edificat noi construcții autorizate,

persoana îndreptățită

va obține

restituirea în natură a părții de teren rămase libere, iar pentru suprafața

ocupată de construcții noi, cea afectată servituților legale și altor

amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale, măsurile

reparatorii se vor stabili în echivalent.

Reclamanta a invocat că, raportat la dispozițiile legale menționate,

punerea în posesie prin procesul verbal menționat, a persoanei îndreptățite

N.M., s-a făcut în mod abuziv, cu încălcarea dispozițiilor Legii

nr. 10/2001.

S-a precizat că, după intrarea în posesia suprafețelor de teren, în exercitarea drepturilor ce au decurs din calitatea de proprietar, N.E.D.., în calitate de moștenitor al autoarei a acționat în instanță

SC DGN D.S. SA și Primăria Municipiului București pentru

plata lipsei de folosință a terenului restituit, pentru perioada de timp scursă între data punerii în posesie și intrarea în vigoare a Legii gazelor nr. 351/2004, care atribuie dreptul de servitute asupra

terenurilor cu titlu gratuit pe toată durata existenței acestor capacități,

invocând lipsa unor proceduri exprese în legislația gazelor cu privire la folosirea (cu titlu gratuit) a terenurilor afectat de utilități, omițând faptul că atribuirea și punerea în posesie a terenului s-a făcut în mod abuziv și cu încălcarea flagrantă a dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

Instanțele de judecată au admis acțiunea reclamantului, fără să observe nulitatea actului în baza cărui s-a solicitat acest drept și au obligat SC DGN D.S. SA la plata integrală a sumei cerute prin acțiune.

Reclamanta a solicitat să se constate că dispoziția și procesul verbal menționate sunt lovite de nulitate absolută pentru că a fost nesocotită o dispoziție imperativă și prohibitivă a legii.

Pârâtul N.E.D. a invocat prin întâmpinare excepția autorității de lucru judecat și excepția lipsei de interes a reclamantei în promovarea acțiunii.

Excepția necompetenței materiale a tribunalului în soluționarea

cauzei în primă instanță a fost rezolvată de Curtea de Apel București,

prin sentința civilă nr. 37/2008 în cadrul regulatorului de competență,

instanța de apel stabilind că revine tribunalului competența rezolvării

cauzei în primă instanță, astfel că nu a mai fost analizată de instanța de

fond.

Prin sentința civilă nr. 890 din 22 iunie 2010, Tribunalul București, Secția a V-a civilă a respins excepțiile lipsei de interes și lipsei calității procesuale active invocate de pârâtul N.E.D.

S-a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta SC

DGF S.E. SA (fostă SC D.S. SA).

Instanța de fond a reținut că reclamanta a fost persoană juridică obligată la despăgubiri către pârât

atunci când a promovat acțiunea în pretenții întemeiată pe actul juridic

atacat, pe care l-a folosit drept titlu de proprietate, astfel că aceasta are

un interes legitim, personal și actual, precum și calitatea procesuală

activă să promoveze acțiunea în constatarea nulității absolute a actului

juridic de care se prevalează pârâtul, ca titlu de proprietate.

Pe fondul cauzei, tribunalul nu a constatat încălcări ale Legii nr. 10/2001, în măsură să atragă sancțiunea nulității absolute a actelor juridice, respectiv a dispoziției Primarului General al Municipiului București din 30 septembrie 2002 și a procesului verbal din 25 noiembrie 2002 de punere în posesie asupra imobilului din str. H., prin care s-a dispus restituirea celor două parcele de teren către autoarea N.M., mama pârâtului N.E.D., actele juridice atacate fiind emise cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001, astfel că nu se impune constatarea nulității acestora și nici a actelor subsecvente.

Împotriva sentinței menționate a declarat apel reclamanta, criticând-o pentru încălcarea dispozițiilor art. 10 pct. 2 și 11 din Legea nr. 10/2001.

Intimatul pârât a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității de reprezentant a semnatarului apelului, excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei apelante și excepția lipsei de interes, solicitând respingerea apelului.

Curtea a calificat

aceste excepții ca fiind apărări formulate de intimatul pârât în calea de

atac a părții adverse, iar nu excepții care să vizeze calea de atac.

Prin decizia civilă nr. 833 A din 1 noiembrie 2011 pronunțată de

Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă s-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă.

Împotriva deciziei menționate a declarat recurs reclamanta SC GDF S.E. SA.

Prin decizia civilă nr. 6691 din 1 noiembrie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție s-a admis recursul declarat de reclamantă împotriva deciziei nr. 833/A din 1 noiembrie 2011 a Curții de Apel București, s-a casat decizia recurată și s-a trimis cauza spre rejudecarea apelului aceleiași curți de apel.

Pentru a pronunța această decizie, Înalta Curte a reținut că, în cauză, cadrul procesual nu a fost clar stabilit. Pornind de la fundamentarea cererii de chemare în judecată atât pe norme de drept comun, art. 948 - 950 și art. 966 C.civ., cât și pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, instanțele de judecată au aplicat atât prevederi de drept comun, cât și norme cu caracter special în domenii în care acestea se suprapuneau.

Astfel, în soluționarea excepției lipsei calității procesuale active

a reclamantei, instanțele, deși au reținut că actele contestate sunt emise

în procedura Legii nr. 10/2001, nu s-au mai raportat la acest act

normativ în a aprecia calitatea de terț a reclamantei față de aceste acte,

cu consecințele ce decurg de aici sub aspectul excepției analizate, ci au avut în vedere dispozițiile dreptului comun, respingând excepția lipsei calității procesuale active (ca și pe cea a lipsei de interes, printr-o motivare comună).

Prin urmare, constatând că, în cauză, nu a existat o delimitare clară a cadrului procesual în care se desfășoară prezentul litigiu, în măsură să permită instanței de control judiciar să analizeze pretinsele încălcări ale normelor juridice incidente, Înalta Curte a apreciat că se impune casarea deciziei recurate, cu îndrumarea pentru instanța de trimitere de a stabili, cu ocazia rejudecării pricinii, cu respectarea prevederilor art. 129 C.proc.civ. și a principiului disponibilității, dacă litigiul este circumscris dispozițiilor Legii nr. 10/2001. S-a statuat că, în caz afirmativ, urmează a se avea în vedere faptul că actul normativ cuprinde norme speciale în ceea ce privește

cauzele de nulitate a actelor emise în temeiul său, persoanele care pot

contesta aceste acte, termenele în care o pot face și instanța competentă să le soluționeze cererea.

Rejudecând cauza, Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă, prin decizia civilă nr. 57 A din 19 februarie 2013, a respins ca nefondate excepțiile tardivității, lipsei calității procesuale active a apelantei și a lipsei interesului ca nefondate.

S-a respins ca nefondat apelul reclamantei SC GDF S.E.

SA împotriva sentinței civile nr.

890 din 22 iunie 2010 pronunțată de Tribunalul București.

Prin considerentele deciziei menționate, instanța de apel a reținut

că acțiunea în anulare a fost promovată de reclamantă, terț, atât în raport cu emitentul, cât și cu beneficiarul dispoziției de restituire în natură, acesta pretinzând că ar fi suferit o vătămare a drepturilor sau intereselor sale legitime prin actul emis de primar.

Reținând că decizia, sau, după caz, dispoziția de aprobare a restituirii în natură a imobilului face dovada proprietății persoanei îndreptățite asupra acesteia, având forța probantă a unui înscris

autentic, conform art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, instanța de apel a apreciat că actele juridice atacate, emise în baza dispozițiilor Legii nr.

10/2001, trebuie analizate nu prin prisma respectării prevederilor acestui act normativ, ci a normelor de drept comun.

În ceea ce privește excepția lipsei de interes și a lipsei calității procesuale active a reclamantei în promovarea acțiunii, instanța de apel a constatat că, prin sentința civilă nr. 1467 din 30 octombrie 2006 a Tribunalului București, definitivă și irevocabilă prin decizia civilă nr. 1928 din 15 noiembrie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București, reclamanta a fost obligată la despăgubiri către intimatul pârât N.E.D., reprezentând plata lipsei de folosință pentru terenul restituit acestuia prin actele juridice contestate, astfel că acesta are un interes legitim, personal și actual, precum și calitatea procesuală

activă să promoveze acțiunea în constatarea nulității absolute a actului

folosit de pârât drept titlu de proprietate.

În ceea ce privește excepția tardivității, s-a reținut că tribunalul a

apreciat în mod corect că termenul de 30 de zile la care face referire art. 26 din Legea nr. 10/2001 este aplicabil numai în cazul atacării dispozițiilor de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură, formulate de persoana care se pretinde îndreptățită. Cum

reclamanta este terț față de dispoziția emisă în baza Legii nr. 10/2001,

termenul prevăzut de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu îi este aplicabil.

Pe fondul cauzei, Curtea de Apel București a reținut că nulitatea

unui act juridic este sancțiunea de drept civil care lipsește actul de efectele contrare normelor juridice edictat pentru încheierea sa valabilă și că, în cauză, nu a fost invocată și nici dovedită vreo împrejurare care să atragă incidența art. 948, 949, 950 și 966 C.civ., care privesc condițiile esențiale ale validității convențiilor, capacitatea părților contractante și cauza convențiilor.

Împotriva deciziei menționate a declarat recurs reclamanta, criticând-o ca nelegală pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 5 și 9 C.

proc.civ. și solicitând, în principal, trimiterea cauzei spre

rejudecare Curții de Apel București, iar în subsidiar, admiterea

apelului și schimbarea sentinței în sensul admiterii cererii de chemare

în judecată astfel cum a fost formulată.

Dezvoltând motivele de recurs, reclamanta a susținut că hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 129 alin. (6) C.proc.civ., astfel că este incident cazul de casare prevăzut de art.

304 pct. 5 C.proc.civ., întrucât se impunea necesitatea

verificării condițiilor de valabilitate ale actelor contestate prin prisma condițiilor existente în legea ce reglementează emiterea acestor acte

.

S-a invocat, totodată, nelegala soluționare a cauzei cu excluderea

prevederilor de drept substanțial ale Legii nr. 10/2001, act normativ

care conține atât norme de drept procedural, cât și norme de drept substanțial, care privesc condițiile de validitate ale actelor emise în

temeiul acestei legi.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, s-a susținut că instanța de apel nu a analizat în niciun fel aplicabilitatea dispozițiilor art. 10 din Legea nr. 10/2001 și, respectiv, ale Legii nr. 33/1994 și ale OUG nr.

60/2000, care stabilesc în mod expres că restituirea în natură a

imobilelor preluate abuziv se face numai în situația în care terenul

solicitat este liber, nefiind ocupat de construcții autorizate, supraterane

sau subterane.

În acest context, s-a învederat că legiuitorul a avut în vedere, la

momentul edictării dispozițiilor art. 10 din Legea nr. 10/2001, inclusiv

construcțiile subterane, astfel cum o dovedește chiar interpretarea

legală, furnizată ulterior, prin Legea nr. 247/2005, prin care s-a

clarificat înțelesul prevederilor alin. (2) al art. 10, în sensul indicării în

mod expres a sensului expresiei „suprafață ocupată", respectiv suprafață afectată de amenajări de utilitate publică.

Critica formulată prin cel de-al doilea motiv de recurs întemeiată

pe art. 309 pct. 9 a vizat încălcarea prevederilor Legii nr. 33/1994 și ale OUG nr. 60/2000, despre care s-a arătat de către recurentă, că

operează o cauză

legală de expropriere, fiind evident faptul că rețelele

de gaze ce afectează terenul restituit pârâtului prin dispoziția atacată

sunt rețele de utilitate publică, al căror regim decurge și din specificul

activității de furnizare a gazelor naturale, care este o activitate de

interes național.

Examinând criticile invocate de recurenta reclamantă, raportat la

motivul prevăzut de art. 304 pct. 5 Cod procedură civilă, Curtea a constatat că recursul este fondat pentru considerentele ce succed:

Instanța de apel a reținut corect calitatea reclamantei de terț în raport cu emitentul, cât și cu beneficiarul dispoziției de restituire în natură și al procesului verbal de punere în posesie. Pe cale de consecință, s-a reținut corect posibilitatea reclamantei de a solicita pe calea unei acțiuni în anulare de drept comun constatarea nulității respectivelor acte, emise în temeiul Legii nr. 10/2001.

Într-adevăr, reclamanta nu are deschisă calea prevăzută de art.

26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, pusă exclusiv la dispoziția persoanelor

îndreptățite în sensul acestui act normativ și, prin urmare, nu sunt aplicabile nici normele de competență care reglementează această contestație.

În prezenta cauză, soluția pronunțată cu privire la competență a rămasă irevocabilă prin nerecurarea deciziei pronunțate de Curtea de Apel București în cadrul regulatorului de competență.

Această soluție dată cu privire la competență nu poate avea, însă,

niciun fel de consecințe cu privire la caracterul acțiunii formulate de reclamanta recurentă, acțiune în anulare de drept comun.

Curtea a reținut, în acest context, că Legea nr. 10/2001 conține

nu numai norme de drept procedural, stabilind căile și persoanele care

pot ataca în justiție actele emise în temeiul său, ci și norme de drept substanțial, care privesc condițiile de validitate ale acestor acte.

Astfel, chiar dacă acțiunea reclamantei nu este formulată în temeiul dispozițiilor procedurale speciale ale Legii nr. 10/2001, aceasta nu înseamnă că actul emis în temeiul acestei legi nu trebuie verificat sub aspectul conformității sale cu condițiile de emitere și validitate.

Astfel, soluția instanței de apel de a nu examina actele atacate prin prisma respectării Legii nr. 10/2001 este nelegală, câtă vreme acțiunea a fost întemeiată pe art. 966 C.civ., context în care se impunea examinarea cauzei actului, respectiv frauda la lege.

Soluția instanței de apel, în sensul că dispozițiile de restituire pot fi verificate în cadrul acțiunii în anulare promovate de un terț doar prin prisma condițiilor generale de validitate ale actului juridic

, lipsește de

conținut dispozițiile Legii nr. 10/2001, prin refuzul verificării încălcării normelor imperative în discuție.

În consecință, Curtea a

constatat că se impune trimiterea cauzei spre rejudecare pentru a se verifica legalitatea actelor atacate nu numai

din perspectiva condițiilor generale de validitate ale actului juridic, ci și prin prisma respectării normelor imperative ale Legii nr. 10/2001,

pretins încălcate.

În temeiul art. 312 alin. (3) și (5) C.proc.civ.,

s-a admis recursul reclamantei și s-a casat decizia recurată, cu

trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.