ÎCCJ, decizie (scj.ro #84909)
ÎCCJ, decizie (scj.ro #84909) (Înalta Curte de Casație și Justiție)
Constatarea caracterului discriminatoriu al
efectelor izvorâte din aplicarea unei dispoziții legale. Hotărâre
CNCD. Depășirea limitelor de competență.
Nelegalitate
.
Legea
nr
. 248/2005,
art
. 30
O.G.
nr
. 137/2000,
art
. 2 alin.(1)-(2)
Cuprins
pe materii: Drept administrativ
Index
alfabetic:
Hotărâre a CNCD
competență
discriminare
divorț
minor încredințat unuia dintre părinți
acordul celuilalt părinte pentru a părăsi țara.
poliție de frontieră.
Este nelegală hotărârea
nr
. 87/2006 a CNCD, prin care a fost constatat efectul
discriminatoriu al unei dispoziții dintr-o lege, respectiv a art.30 alin.
(1)
lit
. c din Legea
nr
.
248/2005, care permite părintelui căruia i-a fost încredințat
minorul, să plece în străinătate cu acesta fără
acordul celuilalt părinte, prin raportare la situația
părinților căsătoriți, când minorul poate
părăsi țara doar cu acordul ambilor părinți.
Prin această hotărâre, CNCD
și-a depășit limitele competenței legale
neobservând
că dispozițiile unei legi reclamate
ca având efect discriminatoriu, nu pot face prin ele însele obiectul unei
sesizări întemeiate pe O.G.
nr
. 137/2000, ci
doar al unei excepții de
neconstituționalitate
în a cărei soluționare Curtea Constituțională are
atribuții exclusive.
I.C.C.J.,
Secția de contencios administrativ și fiscal, decizia
nr
. 828 din 16 februarie 2008
Prin sentința civilă
nr
. 818 din 12
martie 208 a Curții de Apel București, Secția a VIII-a
contencios administrativ și fiscal, a fost respinsă ca
neîntemeiată acțiunea formulată de Ministerul Internelor și
Reformei Administrative (MIRA), în contradictoriu cu Consiliul Național
pentru Combaterea Discriminării (CNCD), având ca obiect anularea
Hotărârii
nr
. 87 din 14 martie 2006 emisă
de pârât.
A fost respinsă cererea de intervenție în interesul reclamantului,
formulată de Inspectoratul General al Poliției de Frontieră
(IGPF) și au fost admise cererile de intervenție în interesul
pârâtului, formulate de R.R. și D.A.
Instanța a reținut că CNCD desfășoară o
activitate specifică în materia
nediscriminării
,
întrucât - în temeiul
art
. 2 alin.(1)
lit
. d din H.G.
nr
. 1194/2001
și al
art
. 19
3
din O.G.
nr
. 137/2000, este responsabil de aplicarea și
controlul respectării legii în domeniul său de activitate, precum
și de armonizarea dispozițiilor din cuprinsul actelor normative sau
administrative care contravin principiului
nediscriminării
,
iar în calitatea sa poate primi sesizări privind situațiile de
discriminare existente. Activitatea CNCD, prin specificul ei, nu se suprapune
cu cea de control al constituționalității legilor – exercitat de
Curtea Constituțională – astfel încât, împrejurarea că acesta
din urmă a statuat, prin Decizia
nr
.
974/2007, că dispozițiile
art
. 17alin.(1)
lit
. a-b și ale
art
. 30
alin.(1)
lit
. c-d,
art
. 30
alin.(3)
lit
. b și
art
.
30 alin.(4) din Legea
nr
. 248/2005 sunt
constituționale, nu înseamnă că acele dispoziții nu au
caracter discriminatoriu
Dispozițiile
art
. 30 alin.(1)
lit
. c din Legea
nr
. 248/2005
creează o situație de discriminare, deoarece fac diferența între
statutul părinților minorului la momentul în care acesta
călătorește în străinătate câtă vreme, în
asemenea situație, nu se solicită consimțământul
părintelui căruia nu i-a fost încredințat copilul.
Dispozițiile
art
. 30 alin.(1)
lit
. c din Legea
nr
.
248/2005 sunt în contradicție cu dispozițiile
art
. 18 alin.(2) din Legea
nr
.
272/2004 privind protecția și promovarea dreptului copilului, precum
și cu cele ale art.3 alin.(3) și
art
.
97 din Codul Familiei, potrivit cărora părintele divorțat
căruia nu i s-a încredințat copilul păstrează dreptul de a
avea legături personale cu acesta; că aceste din urmă
dispoziții sunt în concordanță cu practica CEDO privind
noțiunea de „viață de familie” în sensul că, din
momentul nașterii copilului, între acesta și părinți
există o relație, indiferent dacă părinții
trăiesc sau nu împreună.
Raportat la situația părinților căsătoriți – când
minorul nu poate părăsi țara fără
consimțământul ambilor părinți – situația
părinților divorțați cărora nu li s-a încredințat
copilul – când acesta poate părăsi țara fără
consimțământul lor – reprezintă un tratament diferit și
discriminatoriu care încalcă și dispozițiile
art
.
5
lit
. b din Convenția de la
Haga
,
conform cărora „dreptul de vizitare” include dreptul de a duce copilul
(pentru o perioadă limitată) în alt loc decât cel al
reședinței sale obișnuite;
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamantul MIRA
și
intervenientul
IGPF.
Recurentul–reclamant MIRA susține că instanța de fond a
înlăturat pe temeiuri greșite argumentul privind depășirea
atribuțiilor legale de către CNCD, întrucât dispozițiile
art
. 2 alin. (1)
lit
. d din H.G.
nr
. 1194/2001 și
art
. 19
3
din O.G.
nr
. 137/2000 se referă la colaborarea
CNCD cu autoritățile publice competente, în vederea
armonizării legislației naționale cu normele
internaționale, pe baza unui dialog, și nicidecum la
modificarea unei legi.
Dispozițiile
art
. 2 alin.(1)
lit
.
g din H.G.
nr
. 1194/2001 se referă la
sesizări care privesc încălcarea unor norme, adică
acte și fapte ale unui anumit subiect de drept care vin în
contradicție cu obligațiile impuse de lege în
legătură cu
nediscriminarea
,
iar nu efectele discriminatorii ale unei legi.
Recurentul mai arată că instanța a interpretat eronat
dispozițiile
art
. 30 (1)
lit
.
c din Legea
nr
. 248/2005, întrucât există o
cauză justificată și obiectivă pentru ca părintele
căruia i s-a încredințat copilul după divorț să
se poată deplasa împreună cu acesta în străinătate,
pe baza hotărârii judecătorești de încredințare,
pe temeiul respectării și asigurării exercitării
drepturilor părintelui căruia i-a fost încredințat minorul.
Recurentul –
intervenient
IGPF invocă
excepția nulității Hotărârii
nr
.
87/2006, întrucât nu a fost semnată decât de 5 dintre cei 7 membrii ai
Colegiului director, fiind astfel încălcată condiția cvorumului,
în raport cu dispozițiilor H.G.
nr
. 1194/2001,
în vigoare la data emiterii actului.
Susține recurentul că hotărârea CNCD a fost emis cu
depășirea competenței sale și cu încălcarea
competenței Curții Constituționale, singura autoritate care
poate stabili dacă dispozițiile Legii
nr
.
248/2005 sunt sau nu discriminatorii.
În legătură cu acest aspect, se arată că, prin decizia
nr
. 974/2007, Curtea Constituțională s-a
pronunțat asupra constituționalității
dispozițiilor
art
. 30 alin.(1)
lit
. c din Legea
nr
. 248/2005,
iar instanța de fond a înlăturat în mod greșit
această decizie.
Recursurile se fondează pe dispozițiile
art
.
304
pct
. 9
C.proc.civ
.,
sentința urmând a fi modificată în tot, iar în fond admisă
acțiunea și anulată Hotărârea CNCD
nr
. 87/2006, pentru următoarele considerente:
În urma divorțului intimatului –
intervenient
R.R., minora rezultată din căsătoria soților a fost
încredințată spre creștere și educare mamei, prin
hotărâre judecătorească irevocabilă. Ulterior, mama
recăsătorită a plecat cu minora în străinătate, în
țara de reședință a soțului
ei-Statele
Unite ale
Americii
.
Tatăl minorei, intimatul
intervenient
, a
reclamat atitudinea autorității de frontieră pe motiv că a
permis ieșirea din țară a minorei fără acordul
său, ca tată, iar ulterior a formulat plângerea la CNCD
care face obiectul cauzei de față.
Petiția formulată la 22 decembrie 2005, a avut ca obiect
prevederile discriminatorii ale
art
. 30 alin.(1)
lit
. c din Legea
nr
. 248/2005
privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în
străinătate, pe care petentul le consideră astfel întrucât fac
diferența între statutul părinților minorului la momentul în
care acesta călătorește în străinătate,
nesolicitând
consimțământul părintelui care
nu beneficiază de încredințarea copilului.
CNCD, prin hotărârea
nr
. 87 din 14 martie 2006,
și-a însușit acest punct de vedere, reținând că „faptele
prezentate sunt fapte de discriminare” conform
art
.
2 alin.(1)-(2) din O.G.
nr
. 137/2000.
De asemenea, CNCD a recomandat Ministerului Administrației și
Internelor să ia toate măsurile necesare în vederea „eliminării
prevederilor discriminatorii din Legea
nr
. 248/2005”.
Împotriva acestei hotărâri, a formulat contestația din cauza de
față Ministerul Internelor și Reformei Administrative.
Hotărârea CNCD se întemeiază pe dispozițiile
art
.
2 alin. (1)-(2) din O.G.
nr
. 137/2002, potrivit
cărora:
„(1)În
prezenta ordonanță, prin discriminare se înțelege orice
deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de
rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie
socială, convingeri, sex sau orientare sexuală,
apartenență la o categorie defavorizată sau orice alt criteriu
care are ca scop sau
efect restrângerea sau
înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în
condiții de egalitate, a drepturilor omului și a
libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în
domeniul
politic, economic, social și cultural sau în orice alte
domenii ale vieții publice.
(2) Orice
comportament activ sau pasiv care, prin efectele pe care le generează,
favorizează sau defavorizează nejustificat ori supune unui tratament
injust sau degradant o persoană, un grup de
persoane sau o comunitate, față de alte persoane, grupuri de
persoane sau comunități, atrage
răspunderea
contravențională conform prezentei ordonanțe, dacă nu
intră sub incidența legii penale”.
Așadar, alineatul 1 definește „discriminarea”, mai exact,
conținutul comportamentului discriminatoriu, în timp ce alineatul 2
instituie răspunderea contravențională pentru un asemenea comportament,
dar
niciunul
dintre texte nu se referă explicit
la subiectul acestui comportament.
În economia Ordonanței
nr
. 137/2000, însă,
dispozițiile articolului 2 sunt consecutive celor din articolul 1
alin.(3), care prevăd cine este subiectul obligației de a respecta
principiul egalității între cetățeni – garantat de
art
. 1 alin.(2) în exercitarea drepturilor
constituționale ale cetățenilor: „Orice persoană
juridică sau fizică are obligația să respecte
principiile egalității și
nediscriminării
”.
În fine, din coroborarea acelorași texte (
art
.
1-2) rezultă obiectul discriminării: titularii drepturilor
constituționale enumerate în special în
art
. 1
alin. (2), îngrădiți ori împiedicați în exercițiul
lor.
Așadar, în limitele atribuțiilor sale legale, CNCD este obligat
să soluționeze orice plângere întemeiată pe dispozițiile
art
. 2 din O.G.
nr
. 137/2000 prin
stabilirea existenței celor trei elemente susmenționate.
În speță, petiționarul R.R. a invocat vătămarea
dreptului său de părinte prin efectul discriminatoriu al unei
dispoziții dintr-o lege:
art
. 30 alin.
(1)
lit
. c din Legea
nr
.
248/2005, care permite părintelui căruia i-a fost încredințat
minorul să plece în străinătate cu acesta fără
acordul celuilalt părinte.
Subsecvent, petiționarul a reclamant Ministerul Internelor și
Reformei Administrative în calitatea sa de autoritate ierarhic
superioară Inspectoratului General al Poliție de Frontieră,
considerând că vătămarea dreptului său și discriminarea
produsă sunt efect al conduitei discriminatorii a acestei din urmă
autorități.
În raport cu această situație, Curtea constată că
niciunul
dintre elemente necesare constatării
existenței unei situații discriminatorii nu este îndeplinit în
speță.
Nu există o încălcare de către o autoritate a unui drept
prevăzut de lege în favoarea petiționarului, ci o lege care, în forma
în care este
edictată
, nu dă celuilalt
părinte nici un drept de a condiționa, restrânge sau interzice
părintelui căruia i s-a încredințat minorul să plece
cu acesta în străinătate. Ca urmare, permițând accesul mamei cu
minora peste graniță, poliția de frontieră nu a
făcut decât să aplice legea astfel cum era în vigoare și să
dea eficiență unei hotărâri judecătorești irevocabile
care dădea mamei dreptul să plece cu minora.
Așa fiind, atât CNCD , cât și prima instanță au făcut
o greșită aplicare a legii,
neobservând
că dispozițiile unei legi, reclamate ca având efect
discriminatoriu, nu pot face, prin ele însele, obiectul unei
sesizări întemeiate pe O.G.
nr
. 137/2000, ci
doar al unei excepții de
neconstituționalitate
în a cărei soluționare Curtea Constituțională are
atribuții exclusive, conform
art
. 146
lit
. d din Constituția României.
CNCD și-a depășit limitele competenței stabilite de O.G.
nr
. 137/2000, realizând atât un control de
constituționalitate a
art
. 30 din Legea
nr
. 248/2005, cât și o analiză a
concordanței și coerenței dispozițiilor acesteia în raport
cu ansamblul normelor care reglementează raporturile dintre
părinți și copii și drepturile părintești.
Ca urmare,
nelegalitatea
hotărârii CNCD,
pronunțată cu depășirea atribuțiilor sale, face
inutilă analiza argumentelor recurentei privind netemeinicia acesteia, ca
și cea a sentinței atacate.