ÎCCJ, decizie (scj.ro #84909)

Constatarea caracterului discriminatoriu al efectelor izvorâte din aplicarea unei dispoziții legale. Hotărâre CNCD. Depășirea limitelor de competență. Nelegalitate . Legea nr . 248/2005, art . 30 O.G. nr . 137/2000, art . 2 alin.(1)-(2) Cuprins pe materii: Drept administrativ Index alfabetic: Hotărâre a CNCD competență discriminare divorț minor încredințat unuia dintre părinți acordul celuilalt părinte pentru a părăsi țara. poliție de frontieră. Este nelegală hotărârea nr . 87/2006 a CNCD, prin care a fost constatat efectul discriminatoriu al unei dispoziții dintr-o lege, respectiv a art.30 alin. (1) lit . c din Legea nr . 248/2005, care permite părintelui căruia i-a fost încredințat minorul, să plece în străinătate cu acesta fără acordul celuilalt părinte, prin raportare la situația părinților căsătoriți, când minorul poate părăsi țara doar cu acordul ambilor părinți.

Prin această hotărâre, CNCD și-a depășit limitele competenței legale neobservând că dispozițiile unei legi reclamate ca având efect discriminatoriu, nu pot face prin ele însele obiectul unei sesizări întemeiate pe O.G. nr . 137/2000, ci doar al unei excepții de neconstituționalitate în a cărei soluționare Curtea Constituțională are atribuții exclusive. I.C.C.J., Secția de contencios administrativ și fiscal, decizia nr . 828 din 16 februarie 2008 Prin sentința civilă nr . 818 din 12 martie 208 a Curții de Apel București, Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea formulată de Ministerul Internelor și Reformei Administrative (MIRA), în contradictoriu cu Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării (CNCD), având ca obiect anularea Hotărârii nr . 87 din 14 martie 2006 emisă de pârât.

A fost respinsă cererea de intervenție în interesul reclamantului, formulată de Inspectoratul General al Poliției de Frontieră (IGPF) și au fost admise cererile de intervenție în interesul pârâtului, formulate de R.R. și D.A. Instanța a reținut că CNCD desfășoară o activitate specifică în materia nediscriminării , întrucât - în temeiul art . 2 alin.(1) lit . d din H.G. nr . 1194/2001 și al art . 19 3 din O.G. nr . 137/2000, este responsabil de aplicarea și controlul respectării legii în domeniul său de activitate, precum și de armonizarea dispozițiilor din cuprinsul actelor normative sau administrative care contravin principiului nediscriminării , iar în calitatea sa poate primi sesizări privind situațiile de discriminare existente.

Activitatea CNCD, prin specificul ei, nu se suprapune cu cea de control al constituționalității legilor – exercitat de Curtea Constituțională – astfel încât, împrejurarea că acesta din urmă a statuat, prin Decizia nr . 974/2007, că dispozițiile art . 17alin.(1) lit . a-b și ale art . 30 alin.(1) lit . c-d, art . 30 alin.(3) lit . b și art . 30 alin.(4) din Legea nr . 248/2005 sunt constituționale, nu înseamnă că acele dispoziții nu au caracter discriminatoriu Dispozițiile art . 30 alin.(1) lit . c din Legea nr . 248/2005 creează o situație de discriminare, deoarece fac diferența între statutul părinților minorului la momentul în care acesta călătorește în străinătate câtă vreme, în asemenea situație, nu se solicită consimțământul părintelui căruia nu i-a fost încredințat copilul.

Dispozițiile art . 30 alin.(1) lit . c din Legea nr . 248/2005 sunt în contradicție cu dispozițiile art . 18 alin.(2) din Legea nr . 272/2004 privind protecția și promovarea dreptului copilului, precum și cu cele ale art.3 alin.(3) și art . 97 din Codul Familiei, potrivit cărora părintele divorțat căruia nu i s-a încredințat copilul păstrează dreptul de a avea legături personale cu acesta; că aceste din urmă dispoziții sunt în concordanță cu practica CEDO privind noțiunea de „viață de familie” în sensul că, din momentul nașterii copilului, între acesta și părinți există o relație, indiferent dacă părinții trăiesc sau nu împreună.

Raportat la situația părinților căsătoriți – când minorul nu poate părăsi țara fără consimțământul ambilor părinți – situația părinților divorțați cărora nu li s-a încredințat copilul – când acesta poate părăsi țara fără consimțământul lor – reprezintă un tratament diferit și discriminatoriu care încalcă și dispozițiile art . 5 lit . b din Convenția de la Haga , conform cărora „dreptul de vizitare” include dreptul de a duce copilul (pentru o perioadă limitată) în alt loc decât cel al reședinței sale obișnuite; Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamantul MIRA și intervenientul IGPF. Recurentul–reclamant MIRA susține că instanța de fond a înlăturat pe temeiuri greșite argumentul privind depășirea atribuțiilor legale de către CNCD, întrucât dispozițiile art . 2 alin. (1) lit . d din H.G.

nr . 1194/2001 și art . 19 3 din O.G. nr . 137/2000 se referă la colaborarea CNCD cu autoritățile publice competente, în vederea armonizării legislației naționale cu normele internaționale, pe baza unui dialog, și nicidecum la modificarea unei legi. Dispozițiile art . 2 alin.(1) lit . g din H.G. nr . 1194/2001 se referă la sesizări care privesc încălcarea unor norme, adică acte și fapte ale unui anumit subiect de drept care vin în contradicție cu obligațiile impuse de lege în legătură cu nediscriminarea , iar nu efectele discriminatorii ale unei legi.

Recurentul mai arată că instanța a interpretat eronat dispozițiile art . 30 (1) lit . c din Legea nr . 248/2005, întrucât există o cauză justificată și obiectivă pentru ca părintele căruia i s-a încredințat copilul după divorț să se poată deplasa împreună cu acesta în străinătate, pe baza hotărârii judecătorești de încredințare, pe temeiul respectării și asigurării exercitării drepturilor părintelui căruia i-a fost încredințat minorul. Recurentul – intervenient IGPF invocă excepția nulității Hotărârii nr . 87/2006, întrucât nu a fost semnată decât de 5 dintre cei 7 membrii ai Colegiului director, fiind astfel încălcată condiția cvorumului, în raport cu dispozițiilor H.G. nr . 1194/2001, în vigoare la data emiterii actului.

Susține recurentul că hotărârea CNCD a fost emis cu depășirea competenței sale și cu încălcarea competenței Curții Constituționale, singura autoritate care poate stabili dacă dispozițiile Legii nr . 248/2005 sunt sau nu discriminatorii. În legătură cu acest aspect, se arată că, prin decizia nr . 974/2007, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra constituționalității dispozițiilor art . 30 alin.(1) lit . c din Legea nr . 248/2005, iar instanța de fond a înlăturat în mod greșit această decizie. Recursurile se fondează pe dispozițiile art . 304 pct . 9 C.proc.civ ., sentința urmând a fi modificată în tot, iar în fond admisă acțiunea și anulată Hotărârea CNCD nr . 87/2006, pentru următoarele considerente: În urma divorțului intimatului – intervenient R.R., minora rezultată din căsătoria soților a fost încredințată spre creștere și educare mamei, prin hotărâre judecătorească irevocabilă.

Ulterior, mama recăsătorită a plecat cu minora în străinătate, în țara de reședință a soțului ei-Statele Unite ale Americii . Tatăl minorei, intimatul intervenient , a reclamat atitudinea autorității de frontieră pe motiv că a permis ieșirea din țară a minorei fără acordul său, ca tată, iar ulterior a formulat plângerea la CNCD care face obiectul cauzei de față. Petiția formulată la 22 decembrie 2005, a avut ca obiect prevederile discriminatorii ale art . 30 alin.(1) lit . c din Legea nr . 248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate, pe care petentul le consideră astfel întrucât fac diferența între statutul părinților minorului la momentul în care acesta călătorește în străinătate, nesolicitând consimțământul părintelui care nu beneficiază de încredințarea copilului.

CNCD, prin hotărârea nr . 87 din 14 martie 2006, și-a însușit acest punct de vedere, reținând că „faptele prezentate sunt fapte de discriminare” conform art . 2 alin.(1)-(2) din O.G. nr . 137/2000. De asemenea, CNCD a recomandat Ministerului Administrației și Internelor să ia toate măsurile necesare în vederea „eliminării prevederilor discriminatorii din Legea nr . 248/2005”. Împotriva acestei hotărâri, a formulat contestația din cauza de față Ministerul Internelor și Reformei Administrative. Hotărârea CNCD se întemeiază pe dispozițiile art . 2 alin. (1)-(2) din O.G.

nr . 137/2002, potrivit cărora: „(1)În prezenta ordonanță, prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex sau orientare sexuală, apartenență la o categorie defavorizată sau orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea sau înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice.

(2) Orice comportament activ sau pasiv care, prin efectele pe care le generează, favorizează sau defavorizează nejustificat ori supune unui tratament injust sau degradant o persoană, un grup de persoane sau o comunitate, față de alte persoane, grupuri de persoane sau comunități, atrage răspunderea contravențională conform prezentei ordonanțe, dacă nu intră sub incidența legii penale”. Așadar, alineatul 1 definește „discriminarea”, mai exact, conținutul comportamentului discriminatoriu, în timp ce alineatul 2 instituie răspunderea contravențională pentru un asemenea comportament, dar niciunul dintre texte nu se referă explicit la subiectul acestui comportament.

În economia Ordonanței nr . 137/2000, însă, dispozițiile articolului 2 sunt consecutive celor din articolul 1 alin.(3), care prevăd cine este subiectul obligației de a respecta principiul egalității între cetățeni – garantat de art . 1 alin.(2) în exercitarea drepturilor constituționale ale cetățenilor: „Orice persoană juridică sau fizică are obligația să respecte principiile egalității și nediscriminării ”. În fine, din coroborarea acelorași texte ( art . 1-2) rezultă obiectul discriminării: titularii drepturilor constituționale enumerate în special în art . 1 alin. (2), îngrădiți ori împiedicați în exercițiul lor. Așadar, în limitele atribuțiilor sale legale, CNCD este obligat să soluționeze orice plângere întemeiată pe dispozițiile art . 2 din O.G.

nr . 137/2000 prin stabilirea existenței celor trei elemente susmenționate. În speță, petiționarul R.R. a invocat vătămarea dreptului său de părinte prin efectul discriminatoriu al unei dispoziții dintr-o lege: art . 30 alin. (1) lit . c din Legea nr . 248/2005, care permite părintelui căruia i-a fost încredințat minorul să plece în străinătate cu acesta fără acordul celuilalt părinte. Subsecvent, petiționarul a reclamant Ministerul Internelor și Reformei Administrative în calitatea sa de autoritate ierarhic superioară Inspectoratului General al Poliție de Frontieră, considerând că vătămarea dreptului său și discriminarea produsă sunt efect al conduitei discriminatorii a acestei din urmă autorități.

În raport cu această situație, Curtea constată că niciunul dintre elemente necesare constatării existenței unei situații discriminatorii nu este îndeplinit în speță. Nu există o încălcare de către o autoritate a unui drept prevăzut de lege în favoarea petiționarului, ci o lege care, în forma în care este edictată , nu dă celuilalt părinte nici un drept de a condiționa, restrânge sau interzice părintelui căruia i s-a încredințat minorul să plece cu acesta în străinătate. Ca urmare, permițând accesul mamei cu minora peste graniță, poliția de frontieră nu a făcut decât să aplice legea astfel cum era în vigoare și să dea eficiență unei hotărâri judecătorești irevocabile care dădea mamei dreptul să plece cu minora.

Așa fiind, atât CNCD , cât și prima instanță au făcut o greșită aplicare a legii, neobservând că dispozițiile unei legi, reclamate ca având efect discriminatoriu, nu pot face, prin ele însele, obiectul unei sesizări întemeiate pe O.G. nr . 137/2000, ci doar al unei excepții de neconstituționalitate în a cărei soluționare Curtea Constituțională are atribuții exclusive, conform art . 146 lit . d din Constituția României. CNCD și-a depășit limitele competenței stabilite de O.G. nr . 137/2000, realizând atât un control de constituționalitate a art . 30 din Legea nr . 248/2005, cât și o analiză a concordanței și coerenței dispozițiilor acesteia în raport cu ansamblul normelor care reglementează raporturile dintre părinți și copii și drepturile părintești.

Ca urmare, nelegalitatea hotărârii CNCD, pronunțată cu depășirea atribuțiilor sale, face inutilă analiza argumentelor recurentei privind netemeinicia acesteia, ca și cea a sentinței atacate.