ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 828/2009

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 818 din 12 martie 208 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea formulată de M.I.R.A., în contradictoriu cu C.N.C.D., și având ca obiect anularea Hotărârii nr. 87 din 14 martie 2006 emisă de pârât. În consecință, a fost respinsă cererea de intervenție în interes alăturat reclamantului, formulată de I.G.P.F. și au fost admise cererile de intervenție în interes alăturat pârâtului, formulate de numiții R.R. și D.A. Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut, în fapt: că C.N.C.D., prin hotărârea pronunțată, a admis petiția numitului Rada Răzvan și a constatat caracterul discriminatoriu al efectelor pe care aplicarea dispozițiilor art. 30 alin. 1 lit. c) din Legea nr. 248/2005 le produce, în privința drepturilor părintelui divorțat și căruia nu i-a fost încredințat copilul minor.

În drept, instanța a reținut: - că susținerea reclamantului și a intervenientului accesoriu, în sensul că C.N.C.D. și-a încălcat atribuțiile prin hotărârea pronunțată cu privire la o situație de discriminare creată de prevederile unei legi, trebuie înlăturată, întrucât pârâtul a acționat conform O.G. nr. 137/2000; - că C.N.C.D. desfășoară o activitate specifică în materia nediscriminării, întrucât - în temeiul art. 2 alin. 1 lit. d) din H.G. nr. 1194/2001 și al art. 19 3 din O.G.

nr. 137/2000 – este responsabil de aplicarea și controlul respectării legii în domeniul său de activitate, precum și de armonizarea dispozițiilor din cuprinsul actelor normative sau administrative care contravin principiului nediscriminării, iar în calitatea sa poate primi sesizări privind situațiile de discriminare existente; - că activitatea C.N.C.D., prin specificul ei, nu se suprapune cu cea de control al constituționalității legilor – exercitat de Curtea Constituțională – astfel încât, împrejurarea că acesta din urmă a statuat, prin Decizia nr. 974 din 6 noiembrie 2007, că dispozițiile art. 17 alin. (1) lit. a) și b) și ale art. 30 alin. (1) lit. c) și d), art. 30 alin. (3) lit. b) și art. 30 alin. (4) din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate sunt constituționale nu înseamnă că acele dispoziții nu au caracter discriminatoriu; - că aprecierea ca discriminatorii a dispozițiilor art. 30 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 248/2005 se bazează pe analiza lor în raport cu: dispozițiile art. 2 din O.G.

nr. 147/2000, Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Convenția de la Haga asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii; - că dispozițiile art. 30 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 248/2005 creează o situație de discriminare, deoarece fac diferența între statutul părinților minorului la momentul în care acesta călătorește în străinătate câtă vreme, în asemenea situație, nu se solicită consimțământul părintelui căruia nu i-a fost încredințat copilul; - că aprecierea C.N.C.D.

este legală, întrucât, deși textul de lege încriminat are scopul de a simplifica anumite proceduri, metodele de atingere a lui nu sunt adecvate și conduc la discriminare; - că dispozițiile art. 30 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 248/2005 sunt în contradicție cu dispozițiile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea dreptului copilului, precum și cu cele ale art. 3 alin. (3) și art. 97 C. fam., potrivit cărora părintele divorțat căruia nu i s-a încredințat copilul păstrează dreptul de a avea legături personale cu acesta; că aceste din urmă dispoziții sunt în concordanță cu practica C.E.D.O.

privind noțiunea de „viață de familie” în sensul că, din momentul nașterii copilului, între acesta și părinți există o relație, indiferent dacă părinții trăiesc sau nu împreună; - că, raportat la situația părinților căsătoriți – când minorul nu poate părăsi țara fără consimțământul ambilor părinți – situația părinților divorțați cărora nu li s-a încredințat copilul – când acesta poate părăsi țara fără consimțământul lor – reprezintă un tratament diferit și discriminatoriu care încalcă și dispozițiile art. 5 lit. b) din Convenția de la Haga, conform cărora „dreptul de vizitare” include dreptul de a duce copilul (pentru o perioadă limitată) în alt loc decât cel al reședinței sale obișnuite; Împotriva acestei sentințe au declarat recurs, separat, reclamantul M.I.R.A.

și intervenientul I.G.P.F. I. Recurentul - reclamant M.I.R.A. susține, în legătură cu nelegalitatea sentinței, că instanța de fond a înlăturat pe temeiuri greșite argumentul său privind depășirea atribuțiilor legale de către CNCD, întrucât dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. d) din H.G. nr. 1194/2001 și art. 19 3 din O.G. nr. 137/2000 se referă la colaborarea C.N.C.D. cu autoritățile publice competente, în vederea armonizării legislației naționale cu normele internaționale, pe baza unui dialog, și nicidecum la modificarea unei legi. Arată recurentul că dispozițiile art. 2(1) lit. g) din H.G. nr. 1194/2001 se referă la sesizări care privesc încălcarea unor norme, adică acte și fapte ale unui anumit subiect de drept care vin în contradicție cu obligațiile impuse de lege în legătură cu nediscriminarea, iar nu efectele discriminatorii ale unei legi.

În ceea ce privește netemeinicia sentinței, recurentul – reclamant arată că instanța a interpretat eronat dispozițiile art. 30 (1) lit. c) din Legea nr. 248/2005, întrucât există o cauză justificată și obiectivă pentru ca părintele căruia i s-a încredințat copilul după divorț să se poată deplasa împreună cu acesta în străinătate, pe baza hotărârii judecătorești de încredințare, pe temeiul principiilor respectării hotărârilor judecătorești irevocabile (certitudinea juridică) și respectării și asigurării exercitării drepturilor părintelui căruia i-a fost încredințat minorul.

Consideră recurentul că interpretarea normelor juridice trebuie să țină seama de realitățile sociale și că, în prezent, în contextul în care călătoriile în străinătate se realizează în mod curent, iar nu ca acte excepționale, „avizul” perpetuu al unui părinte la plecarea minorului din țară ar reprezenta o limitare care ar aduce atingere chiar scopului pentru care copilul a fost încredințat celuilalt părinte. Arată recurentul că, în măsura în care părintele căruia i-a fost încredințat minorul și-ar exercita abuziv drepturile, în raport cu celălalt părinte, există calea judiciară deschisă acestuia, iar nu sesizarea la C.N.C.D. În fine, citează recurentul jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului care a subliniat că, dacă dispozițiile art. 14 din C.E.D.O.

oferă o protecție împotriva oricărei discriminări în exercițiul drepturilor și libertăților pe care Convenția le garantează, nu oricare diferență de tratament are, în mod automat, semnificația încălcării acesteia. II. În motivarea sa, recurentul – intervenient IGPF invocă excepția nulității Hotărârii C.N.C.D. nr. 87/2006, întrucât nu a fost semnată decât de 5 dintre cei 7 membrii ai Colegiului director, fiind astfel încălcată condiția cvorumului, în raport cu dispozițiilor H.G. nr. 1194/2001, în vigoare la data emiterii actului. Susține recurentul și nelegalitatea sentinței, care a menținut hotărârea C.N.C.D., întrucât acest din urmă act a fost emis cu depășirea competenței C.N.C.D. și cu încălcarea competenței Curții Constituționale, singura autoritate care poate stabili dacă dispozițiile Legii nr. 248/2005 sunt sau nu discriminatorii.

În legătură cu acest aspect, arată recurentul că, prin decizia nr. 974 din 6 noiembrie 2007, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra constituționalității dispozițiilor art. 30 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 248/2005, iar instanța de fond a înlăturat în mod greșit această decizie. În fine, asupra netemeiniciei sentinței, recurentul – intervenient invocă aceleași argumente ca și recurentul – reclamant. Recursurile se fondează pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., sentința urmând a fi modificată în tot, iar în fond admisă acțiunea și anulată Hotărârea C.N.C.D. nr. 87/2006, pentru următoarele considerente: În fapt În urma divorțului intimatului – intervenient R.R., minora rezultată din căsătoria soților a fost încredințată spre creștere și educare mamei, prin hotărâre judecătorească irevocabilă.

Ulterior, mama recăsătorită a plecat cu minora în străinătate, în țara de reședință a soțului ei - Statele Unite ale Americii. Tatăl minorei, intimatul intervenient de față, a reclamat atitudinea autorității de frontieră pe motiv că a permis ieșirea din țară a minorei fără acordul său, ca tată, iar ulterior a formulat plângerea la C.N.C.D. care face obiectul cauzei de față. Petiția intimatului – intervenient de față, formulată la 22 decembrie 2005, a avut ca obiect: prevederile discriminatorii ale art. 30 alin. 1 lit. c) din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate, pe care petentul le consideră astfel întrucât fac diferența între statutul părinților minorului la momentul în care acesta călătorește în străinătate, nesolicitând consimțământul părintelui care nu beneficiază de încredințarea copilului.

CNCD, prin hotărârea nr. 87/14 martie 2006, și-a însușit acest punct de vedere, reținând că „faptele prezentate sunt fapte de discriminare” conform art. 2 alin. (1) și alin. (2) din O.G. nr. 137/2000. De asemenea, C.N.C.D. a recomandat M.A.I. să ia toate măsurile necesare în vederea „eliminării prevederilor discriminatorii din Legea nr. 248/2005”. Împotriva acestei hotărâri, a formulat contestația din cauza de față M.I.R.A., la 13 iunie 2006. În drept Hotărârea C.N.C.D. se întemeiază pe dispozițiile art. 2 alin. (1) și alin. (2) din O.G.

nr. 137/2002, potrivit cărora: „(1) Î n prezenta ordonanță, prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex sau orientare sexuală, apartenență la o categorie defavorizată sau orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea sau înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice.

(2) Orice comportament activ sau pasiv care, prin efectele pe care le generează, favorizează sau defavorizează nejustificat ori supune unui tratament injust sau degradant o persoană, un grup de persoane sau o comunitate, față de alte persoane, grupuri de persoane sau comunități, atrage răspunderea contravențională conform prezentei ordonanțe, dacă nu intră sub incidența legii penale”. Așadar, alin. (1) definește „discriminarea”, mai exact, conținutul comportamentului discriminatoriu, în timp ce alin. (2) instituie răspunderea contravențională pentru un asemenea comportament, dar nici unul dintre texte nu se referă explicit la subiectul acestui comportament.

În economia Ordonanței nr. 137/2000, însă, dispozițiile art. 2 sunt consecutive celor din articolul 1 alin. 3 care prevăd cine este subiectul obligației de a respecta principiul egalității între cetățeni – garantat de art. 1 alin. (2) în exercitarea drepturilor constituționale ale cetățenilor: „Orice persoană juridică sau fizică are obligația să respecte principiile egalității și nediscriminării”. În fine, din coroborarea acelorași texte (art. 1 și 2) rezultă obiectul discriminării: titularii drepturilor constituționale enumerate în special în art. 1 alin. (2), îngrădiți ori împiedicați în exercițiul lor. Așadar, în limitele atribuțiilor sale legale, C.N.C.D. este obligat să soluționeze orice plângere întemeiată pe dispozițiile art. 2 din O.G.

nr. 137/2000 prin stabilirea existenței celor trei elemente susmenționate. În speță, petiționarul Rada Răzvan a invocat vătămarea dreptului său de părinte prin efectul discriminatoriu al unei dispoziții dintr-o lege: art. 30 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 248/2005, care permite părintelui căruia i-a fost încredințat minorul să plece în străinătate cu acesta fără acordul celuilalt părinte. Subsecvent, petiționarul a reclamant M.I.R.A. în calitatea sa de autoritate ierarhic superioară I.G.P.F., considerând că vătămarea dreptului său și discriminarea produsă sunt efect al conduitei discriminatorii a acestei din urmă autorități. În raport cu această situație, Curtea de față constată că nici unul dintre elemente necesare constatării existenței unei situații discriminatorii nu este îndeplinit în speță.

Nu există o încălcare de către o autoritate a unui drept prevăzut de lege în favoarea petiționarului, ci o lege care, în forma în care este edictată, nu dă celuilalt părinte nici un drept de a condiționa, restrânge sau interzice părintelui căruia i s-a încredințat minorul să plece cu acesta în străinătate. Ca urmare, permițând accesul mamei cu minora peste graniță, poliția de frontieră nu a făcut decât să aplice legea astfel cum era în vigoare și să dea eficiență unei hotărâri judecătorești irevocabile care dădea mamei dreptul să plece cu minora. Așa fiind, atât C.N.C.D., cât și prima instanță au făcut o greșită aplicare a legii, neobservând că dispozițiile unei legi, reclamate ca având efect discriminatoriu, nu pot face, prin ele însele, obiectul unei sesizări întemeiate pe O.G.

nr. 137/2000, ci doar al unei excepții de neconstituționalitate în a cărei soluționare Curtea Constituțională are atribuții exclusive, conform art. 146 lit. d) din Constituția României. În speță, C.N.C.D. și-a depășit limitele competenței stabilite de O.G. nr. 137/2000, realizând atât un control de constituționalitate a art. 30 din Legea nr. 248/2005, cât și o analiză a concordanței și coerenței dispozițiilor acesteia în raport cu ansamblul normelor care reglementează raporturile dintre părinți și copii și drepturile părintești. Ca urmare, nelegalitatea hotărârii C.N.C.D., pronunțată cu depășirea atribuțiilor sale, face inutilă analiza argumentelor recurentei privind netemeinicia acesteia, ca și cea a sentinței atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de M.I.R.A. și I.G.P.F. împotriva sentinței civile nr. 818 din 12 martie 2008 a Curții de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ și fiscal. Modifică în tot sentința atacată și în fond, admite acțiunea și cererea de intervenție în interesul reclamantului formulată de I.G.P.F. Anulează Hotărârea nr. 87 din 14 martie 2006 emisă de C.N.C.D. – Colegiul Director. Respinge ca nefondate cererile de intervenție în interes alăturat pârâtului formulate de numiții R.R. și D.A., ca nefondate. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 februarie 2009.