ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 828/2009

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 828/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 818 din 12 martie 208 a

Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a

fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea formulată de M.I.R.A., în contradictoriu

cu C.N.C.D., și având ca obiect anularea Hotărârii nr. 87 din 14 martie 2006

emisă de pârât.

În consecință, a fost

respinsă cererea de intervenție în interes alăturat reclamantului, formulată de

I.G.P.F. și au fost admise cererile de intervenție în interes alăturat

pârâtului, formulate de numiții R.R. și D.A.

Pentru a hotărî astfel,

instanța a reținut, în fapt: că C.N.C.D., prin hotărârea pronunțată, a admis

petiția numitului Rada Răzvan și a constatat caracterul discriminatoriu al

efectelor pe care aplicarea dispozițiilor art. 30 alin. 1 lit. c) din Legea nr.

248/2005 le produce, în privința drepturilor părintelui divorțat și căruia nu

i-a fost încredințat copilul minor.

În drept, instanța a

reținut:

- că susținerea

reclamantului și a intervenientului accesoriu, în sensul că C.N.C.D. și-a

încălcat atribuțiile prin hotărârea pronunțată cu privire la o situație de

discriminare creată de prevederile unei legi, trebuie înlăturată, întrucât

pârâtul a acționat conform O.G. nr. 137/2000;

- că C.N.C.D. desfășoară o

activitate specifică în materia nediscriminării, întrucât - în temeiul art. 2 alin.

1 lit. d) din H.G. nr. 1194/2001 și al art. 19

3

din O.G. nr. 137/2000

– este responsabil de aplicarea și controlul respectării legii în domeniul său

de activitate, precum și de armonizarea dispozițiilor din cuprinsul actelor

normative sau administrative care contravin principiului nediscriminării, iar

în calitatea sa poate primi sesizări privind situațiile de discriminare

existente;

- că activitatea C.N.C.D.,

prin specificul ei, nu se suprapune cu cea de control al constituționalității

legilor – exercitat de Curtea Constituțională – astfel încât, împrejurarea că

acesta din urmă a statuat, prin Decizia nr. 974 din 6 noiembrie 2007, că

dispozițiile art. 17 alin. (1) lit. a) și b) și ale art. 30 alin. (1) lit. c)

și d), art. 30 alin. (3) lit. b) și art. 30 alin. (4) din Legea nr. 248/2005

privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate sunt

constituționale nu înseamnă că acele dispoziții nu au caracter discriminatoriu;

- că aprecierea ca

discriminatorii a dispozițiilor art. 30 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 248/2005

se bazează pe analiza lor în raport cu: dispozițiile art. 2 din O.G. nr. 147/2000,

Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Convenția de la Haga asupra

aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii;

- că dispozițiile art. 30

alin. (1) lit. c) din Legea nr. 248/2005 creează o situație de discriminare,

deoarece fac diferența între statutul părinților minorului la momentul în care

acesta călătorește în străinătate câtă vreme, în asemenea situație, nu se

solicită consimțământul părintelui căruia nu i-a fost încredințat copilul;

- că aprecierea C.N.C.D. este

legală, întrucât, deși textul de lege încriminat are scopul de a simplifica

anumite proceduri, metodele de atingere a lui nu sunt adecvate și conduc la

discriminare;

- că dispozițiile art. 30

alin. (1) lit. c) din Legea nr. 248/2005 sunt în contradicție cu dispozițiile art.

18 alin. (2) din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea dreptului

copilului, precum și cu cele ale art. 3 alin. (3) și art. 97 C. fam., potrivit

cărora părintele divorțat căruia nu i s-a încredințat copilul păstrează dreptul

de a avea legături personale cu acesta; că aceste din urmă dispoziții sunt în

concordanță cu practica C.E.D.O. privind noțiunea de „viață de familie” în

sensul că, din momentul nașterii copilului, între acesta și părinți există o

relație, indiferent dacă părinții trăiesc sau nu împreună;

- că, raportat la situația

părinților căsătoriți – când minorul nu poate părăsi țara fără consimțământul

ambilor părinți – situația părinților divorțați cărora nu li s-a încredințat

copilul – când acesta poate părăsi țara fără consimțământul lor – reprezintă un

tratament diferit și discriminatoriu care încalcă și dispozițiile art. 5 lit. b)

din Convenția de la Haga, conform cărora „dreptul de vizitare” include dreptul

de a duce copilul (pentru o perioadă limitată) în alt loc decât cel al

reședinței sale obișnuite;

Împotriva acestei sentințe

au declarat recurs, separat, reclamantul M.I.R.A. și intervenientul I.G.P.F.

I. Recurentul - reclamant M.I.R.A.

susține, în legătură cu nelegalitatea sentinței, că instanța de fond a

înlăturat pe temeiuri greșite argumentul său privind depășirea atribuțiilor

legale de către CNCD, întrucât dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. d) din H.G. nr.

1194/2001 și art. 19

3

din O.G. nr. 137/2000 se referă la colaborarea

C.N.C.D. cu autoritățile publice competente, în vederea armonizării legislației

naționale cu normele internaționale, pe baza unui dialog, și nicidecum la

modificarea unei legi.

Arată recurentul că

dispozițiile art. 2(1) lit. g) din H.G. nr. 1194/2001 se referă la sesizări

care privesc încălcarea unor norme, adică acte și fapte ale unui anumit subiect

de drept care vin în contradicție cu obligațiile impuse de lege în legătură cu nediscriminarea,

iar nu efectele discriminatorii ale unei legi.

În ceea ce privește

netemeinicia sentinței, recurentul – reclamant arată că instanța a interpretat

eronat dispozițiile art. 30 (1) lit. c) din Legea nr. 248/2005, întrucât există

o cauză justificată și obiectivă pentru ca părintele căruia i s-a încredințat

copilul după divorț să se poată deplasa împreună cu acesta în străinătate, pe

baza hotărârii judecătorești de încredințare, pe temeiul principiilor

respectării hotărârilor judecătorești irevocabile (certitudinea juridică) și

respectării și asigurării exercitării drepturilor părintelui căruia i-a fost

încredințat minorul.

Consideră recurentul că

interpretarea normelor juridice trebuie să țină seama de realitățile sociale și

că, în prezent, în contextul în care călătoriile în străinătate se realizează

în mod curent, iar nu ca acte excepționale, „avizul” perpetuu al unui părinte

la plecarea minorului din țară ar reprezenta o limitare care ar aduce atingere

chiar scopului pentru care copilul a fost încredințat celuilalt părinte.

Arată recurentul că, în măsura

în care părintele căruia i-a fost încredințat minorul și-ar exercita abuziv

drepturile, în raport cu celălalt părinte, există calea judiciară deschisă

acestuia, iar nu sesizarea la C.N.C.D.

În fine, citează recurentul

jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului care a subliniat

că, dacă dispozițiile art. 14 din C.E.D.O. oferă o protecție împotriva oricărei

discriminări în exercițiul drepturilor și libertăților pe care Convenția le

garantează, nu oricare diferență de tratament are, în mod automat, semnificația

încălcării acesteia.

II. În motivarea sa,

recurentul – intervenient IGPF invocă excepția nulității Hotărârii C.N.C.D. nr.

87/2006, întrucât nu a fost semnată decât de 5 dintre cei 7 membrii ai

Colegiului director, fiind astfel încălcată condiția cvorumului, în raport cu

dispozițiilor H.G. nr. 1194/2001, în vigoare la data emiterii actului.

Susține recurentul și

nelegalitatea sentinței, care a menținut hotărârea C.N.C.D., întrucât acest din

urmă act a fost emis cu depășirea competenței C.N.C.D. și cu încălcarea

competenței Curții Constituționale, singura autoritate care poate stabili dacă dispozițiile

Legii nr. 248/2005 sunt sau nu discriminatorii.

În legătură cu acest aspect,

arată recurentul că, prin decizia nr. 974 din 6 noiembrie 2007, Curtea

Constituțională s-a pronunțat asupra constituționalității dispozițiilor art. 30

alin. (1) lit. c) din Legea nr. 248/2005, iar instanța de fond a înlăturat în

mod greșit această decizie.

În fine, asupra

netemeiniciei sentinței, recurentul – intervenient invocă aceleași argumente ca

și recurentul – reclamant.

Recursurile se fondează pe

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., sentința urmând a fi modificată în

tot, iar în fond admisă acțiunea și anulată Hotărârea C.N.C.D. nr. 87/2006,

pentru următoarele considerente:

În fapt

În urma divorțului

intimatului – intervenient R.R., minora rezultată din căsătoria soților a fost

încredințată spre creștere și educare mamei, prin hotărâre judecătorească

irevocabilă. Ulterior, mama recăsătorită a plecat cu minora în străinătate, în

țara de reședință a soțului ei - Statele Unite ale Americii.

Tatăl minorei, intimatul

intervenient de față, a reclamat atitudinea autorității de frontieră pe motiv

că a permis ieșirea din țară a minorei fără acordul său, ca tată, iar ulterior

a formulat plângerea la C.N.C.D. care face obiectul cauzei de față.

Petiția intimatului –

intervenient de față, formulată la 22 decembrie 2005, a avut ca obiect: prevederile

discriminatorii ale art. 30 alin. 1 lit. c) din Legea nr. 248/2005 privind

regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate, pe care

petentul le consideră astfel întrucât fac diferența între statutul părinților

minorului la momentul în care acesta călătorește în străinătate, nesolicitând

consimțământul părintelui care nu beneficiază de încredințarea copilului.

CNCD, prin hotărârea nr. 87/14

martie 2006, și-a însușit acest punct de vedere, reținând că „faptele

prezentate sunt fapte de discriminare” conform art. 2 alin. (1) și alin. (2)

din O.G. nr. 137/2000.

De asemenea, C.N.C.D. a

recomandat M.A.I. să ia toate măsurile necesare în vederea „eliminării

prevederilor discriminatorii din Legea nr. 248/2005”.

Împotriva acestei hotărâri,

a formulat contestația din cauza de față M.I.R.A., la 13 iunie 2006.

În drept

Hotărârea C.N.C.D. se

întemeiază pe dispozițiile art. 2 alin. (1) și alin. (2) din O.G. nr. 137/2002,

potrivit cărora:

„(1) Î

n prezenta ordonanță, prin

discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință,

pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială,

convingeri, sex sau orientare sexuală, apartenență la o categorie defavorizată

sau orice alt criteriu care are ca scop sau

efect

restrângerea sau înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în

condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau

a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul

politic, economic, social

și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice.

(2) Orice comportament activ

sau pasiv care, prin efectele pe care le generează, favorizează sau

defavorizează nejustificat ori supune unui tratament injust sau degradant o

persoană, un grup de

persoane sau o comunitate,

față de alte persoane, grupuri de persoane sau comunități, atrage

răspunderea

contravențională conform prezentei ordonanțe, dacă nu intră sub incidența legii

penale”.

Așadar, alin. (1) definește

„discriminarea”, mai exact, conținutul comportamentului discriminatoriu, în

timp ce alin. (2) instituie răspunderea contravențională pentru un asemenea

comportament, dar nici unul dintre texte nu se referă explicit la subiectul

acestui comportament.

În economia Ordonanței nr. 137/2000,

însă, dispozițiile art. 2 sunt consecutive celor din articolul 1 alin. 3 care

prevăd cine este subiectul obligației de a respecta principiul egalității între

cetățeni – garantat de art. 1 alin. (2) în exercitarea drepturilor

constituționale ale cetățenilor: „Orice persoană juridică sau fizică are

obligația să respecte principiile egalității și nediscriminării”.

În fine, din coroborarea

acelorași texte (art. 1 și 2) rezultă obiectul discriminării: titularii

drepturilor constituționale enumerate în special în art. 1 alin. (2), îngrădiți

ori împiedicați în exercițiul lor.

Așadar, în limitele

atribuțiilor sale legale, C.N.C.D. este obligat să soluționeze orice plângere

întemeiată pe dispozițiile art. 2 din O.G. nr. 137/2000 prin stabilirea

existenței celor trei elemente susmenționate.

În speță, petiționarul Rada

Răzvan a invocat vătămarea dreptului său de părinte prin efectul

discriminatoriu al unei dispoziții dintr-o lege: art. 30 alin. (1) lit. c) din

Legea nr. 248/2005, care permite părintelui căruia i-a fost încredințat minorul

să plece în străinătate cu acesta fără acordul celuilalt părinte.

Subsecvent, petiționarul a

reclamant M.I.R.A. în calitatea sa de autoritate ierarhic superioară I.G.P.F.,

considerând că vătămarea dreptului său și discriminarea produsă sunt efect al conduitei

discriminatorii a acestei din urmă autorități.

În raport cu această

situație, Curtea de față constată că nici unul dintre elemente necesare

constatării existenței unei situații discriminatorii nu este îndeplinit în

speță.

Nu există o încălcare de

către o autoritate a unui drept prevăzut de lege în favoarea petiționarului, ci

o lege care, în forma în care este edictată, nu dă celuilalt părinte nici un

drept de a condiționa, restrânge sau interzice părintelui căruia i s-a încredințat

minorul să plece cu acesta în străinătate. Ca urmare, permițând accesul mamei

cu minora peste graniță, poliția de frontieră nu a făcut decât să aplice legea

astfel cum era în vigoare și să dea eficiență unei hotărâri judecătorești

irevocabile care dădea mamei dreptul să plece cu minora.

Așa fiind, atât C.N.C.D.,

cât și prima instanță au făcut o greșită aplicare a legii, neobservând că

dispozițiile unei legi, reclamate ca având efect discriminatoriu, nu pot face,

prin ele însele, obiectul unei sesizări întemeiate pe O.G. nr. 137/2000, ci

doar al unei excepții de neconstituționalitate în a cărei soluționare Curtea

Constituțională are atribuții exclusive, conform art. 146 lit. d) din

Constituția României.

În speță, C.N.C.D. și-a

depășit limitele competenței stabilite de O.G. nr. 137/2000, realizând atât un

control de constituționalitate a art. 30 din Legea nr. 248/2005, cât și o

analiză a concordanței și coerenței dispozițiilor acesteia în raport cu

ansamblul normelor care reglementează raporturile dintre părinți și copii și drepturile

părintești.

Ca urmare, nelegalitatea

hotărârii C.N.C.D., pronunțată cu depășirea atribuțiilor sale, face inutilă

analiza argumentelor recurentei privind netemeinicia acesteia, ca și cea a

sentinței atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite

recursurile declarate de M.I.R.A.

și I.G.P.F. împotriva sentinței civile nr. 818 din 12 martie 2008 a Curții de

Apel București, secția a VIII a contencios administrativ și fiscal.

Modifică în tot

sentința atacată și în fond, admite acțiunea și cererea de intervenție în

interesul reclamantului formulată de I.G.P.F.

Anulează

Hotărârea nr. 87 din 14 martie 2006 emisă de C.N.C.D. – Colegiul Director.

Respinge ca

nefondate cererile de intervenție în interes alăturat pârâtului formulate de

numiții R.R. și D.A., ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 16 februarie 2009.