ÎCCJ, decizie (scj.ro #82611)

Declararea judecătorească a abandonului copilului. Mijloace de probă Temeiurile de fapt ale acțiunii de declarare judecătorească a abandonului copilului, pot fi dovedite cu orice mijloace de probe. Secția civilă, decizia nr.1258 din 28 martie 2003 Direcția Generală pentru Protecția Copilului Alba a solicitat, prin cererea adresată Tribunalului Alba, declararea judecătorească a abandonului minorei S.E.B., născută la 30 ianuarie 1995, fiica lui S.B. și E.B., în temeiul art. 2 alin. 2 din Legea nr. 47/1993 și a art. 8 alin.1 din O.U.G. nr. 26/1997. În motivarea cererii, s-a arătat că în urma hotărârii nr. 526 din 2 august 2000 a Comisiei pentru Protecția Copilului Alba s-a instituit plasamentul minorei la asistentul maternal profesionist F.M., ca urmare a împrejurării că tatăl se găsește în detenție iar mama a părăsit domiciliul.

Prin sentința civilă nr. 521/25 octombrie 2001 Tribunalul Alba, secția civilă, a admis cererea, delegând exercițiul drepturilor părintești în favoarea Comisiei pentru Protecția Copilului Alba Iulia. Curtea de Apel Alba Iulia, secția civilă, prin decizia nr.23/19 februarie 2002 a respins ca nefondat apelul declarat de tatăl minorei. Recursul declarat de S.B. nu este fondat. Potrivit art. 3 alin. 2 din O.U.G. nr. 26/1997 privind protecția copilului aflat în dificultate, orice copil care, temporar sau definitiv, este lipsit de mediul său familial sau care, în propriul său interes superior, nu poate fi lăsat în acest mediu, are dreptul la protecție și la un ajutor special din partea colectivității locale.

Iar în conformitate cu dispozițiile art. 1 din Legea nr. 47/1993 cu privire la declararea judecătorească a abandonului de copii, copilul (…) încredințat în condițiile legii unei persoane fizice poate fi declarat prin hotărâre judecătorească abandonat, ca urmare a faptului că părinții s-au dezinteresat de el, în mod vădit, o perioadă mai mare de 6 luni. Dezinteresul manifestat față de copil poate fi dovedit cu orice mijloc de probă. În speță, probele administrate dovedesc cu prisosință dezinteresul părinților față de minoră. Astfel, tatăl a fost condamnat pentru săvârșirea unei infracțiuni grave săvârșite în străinătate, unde comisese, în compania soției și a altui copil al părților, numeroase fapte antisociale.

Perioada mare a pedepsei privative de libertate (14 ani) coroborată cu lipsa de interes din partea mamei periclitează interesul major al minorei care are nevoie de o ocrotire specială, condiții materiale și afective necesare formării sale. De aceea, în interesul superior al copilului, măsura luată de instanțe de a declara abandonul minorei, este legală și temeinică. În consecință, recursul a fost respins ca nefondat.