ÎCCJ, decizie (scj.ro #83320)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #83320) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Frauda la lege. Accepțiune. Efecte

juridice

Se socotește fraudă la lege, când anumite norme legale sunt

folosite nu în scopul în care au fost

edictate

ci

pentru eludarea altor norme legale imperative, cu alte cuvinte o nesocotire

ocultă a legii, prin abaterea unor dispoziții legale de la sensul

și spiritul lor.

Înalta Curte de Casație și Justiție Secția

comercială decizia

nr

. 3577 din 28 noiembrie

2008)

Prin sentința nr.262 din data de

16 martie 2007, Tribunalul Vâlcea Secția Comercială și de

Contencios Administrativ și Fiscal a admis acțiunea formulată de

reclamanta A. A. M. A. – T. R. V. în contradictoriu cu pârâții M. N.

și B. V. și în consecință a constatat nulitatea

absolută a înscrisului sub semnătură privată intitulat

„contract de vânzare cumpărare” încheiat la 1 aprilie 1998 între pârâtul

Minea

Nicolae în calitate de vânzător și pârâtul

Barbu

Valentin

– cumpărător, având ca

obiect transmiterea de la vânzător la cumpărător a dreptului de

proprietate asupra unui număr de acțiuni emise de SC A. SA

Rm.Vâlcea

.

Pentru

a se pronunța astfel, tribunalul a reținut din analiza actelor

și lucrărilor dosarului următoarea situație de fapt și

de drept:

Potrivit

înscrisului încheiat de pârâți prețul vânzării convenit era de

2.000 lei/acțiune, transmiterea dreptului de proprietate asupra

acțiunilor urmând să se facă pe piața

extrabursieră

Rasdaq

în perioada 25 – 30 septembrie 1998 prin

Societatea de valori mobiliare

Gelsor

.

La

data încheierii contractului pârâtul M. N. a confirmat primirea sumei de un

miliard lei de la cumpărător.

În

februarie 1999 împotriva pârâților s-a început urmărirea penală

pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art.215

alin.5 Cod penal și art.13 din Legea nr.87/1994, fiind dispusă o

expertiză contabilă care a reținut că în perioada 1 aprilie

1998 – 24 septembrie 1998 pârâtul M. N. a achiziționat un număr de

acțiuni emise de SC A.SA, având un procent de 5% din numărul total de

acțiuni emise de societate, ceea ce îi conferea calitatea de acționar

semnificativ, tranzacționarea pachetului de acțiuni deținute în aceste

condiții urmând să se facă numai prin ofertă publică

secundară conform art.43

alin.ultim

din Legea

nr.52/1994, inițierea ofertei publice putându-se realiza numai prin

intermediul unei societăți de valori mobiliare autorizate de Comisia

Națională a Valorilor Mobiliare (C.N.V.M.).

La

data de 19 ianuarie 1999, C.N.V.M. autoriză derularea ofertei publice

pentru un număr de acțiuni emise SC A. SA la prețul de 600

lei/acțiune, iar prin Ordonanța nr.17/2 februarie 1998 se

suspendă derularea ofertei publice de cumpărare, intermediată de

SVM M. SA față de împrejurarea că împotriva ofertantului M. N.

se efectuau cercetări penale.

Prin

rezoluția din 8 noiembrie 1999, organele de cercetare penală dispun

scoaterea de sub urmărire penală a celor doi pârâți, întrucât

faptele nu întruneau elementele constitutive ale infracțiunilor cercetate.

Examinând

înscrisul convenit de pârâți, în contextul situațiilor de fapt

relevante reținute, Tribunalul apreciază, că promisiunea

bilaterală de vânzare-cumpărare încheiată, reprezintă un

act juridic producător de efecte, și prin urmare, ca orice

convenție trebuie încheiată în condițiile legii, or, scopul

încheierii ei a fost fraudarea legii, respectiv a dispozițiilor legale

referitoare la inițierea tranzacției de valori mobiliare potrivit

Legii nr.52/1994 privind valorile mobiliare și bursele de valori, lege în

vigoare la data încheierii convenției.

Că,

deși ambii pârâți cunoșteau împrejurarea că nu se puteau

obliga să cumpere și respectiv să vândă acțiunile unei

societăți deschise, deținute de un acționar semnificativ în

afara cadrului legal reglementat de Legea nr.52/1994, de totală rea

credință au încheiat actul, care în aceste condiții, este lovit

de nulitate absolută.

II.

Apelurile formulate de pârâții M.N. și B.

V.împotriva

sentinței fondului au fost admise de Curtea de Apel Pitești –

Secția comercială și de contencios administrativ și fiscal

prin decizia nr.141/A-C din data de 5 decembrie 2007.

Instanța

de control judiciar a schimbat în tot sentința nr.262/16 martie 2007

pronunțată de Tribunalul Vâlcea, și pe fond a respins ca

nefondată

acțiunea introductivă

formulată de reclamantă.

Principalul

argument pe care instanța de apel și-a fundamentat soluția

adoptată a constat în calificarea actului încheiat de pârâți ca fiind

o promisiune de vânzare-cumpărare prin care

promitentul

vânzător s-a obligat față de

promitentul

cumpărător să dobândească în viitor un număr de

800.000 acțiuni emise de SC A. SA pe care să i le vândă, sens în

care vânzătorul a făcut demersuri pentru obținerea

autorizației C.N.V.M. Cum tranzacția nu s-a finalizat sub

aspectul  transferului dreptului de proprietate asupra acțiunilor,

Curtea apreciază că promisiunea de vânzare nu a produs

consecințe juridice și pe cale de consecință nu se impune

constatarea nulității actului.

III.

Împotriva acestei decizii reclamanta a declarat recurs, la data de 15 ianuarie

2008 solicitând desființarea hotărârii și menținerea ca

legală și temeinică a sentinței fondului.

Recurenta

și-a întemeiat criticile formulate pe motivele prevăzute de art.304

pct.7, 8 și 9 cod procedură civilă.

În

esență, recurenta, în dezvoltarea motivelor de recurs, critică

motivarea sumară a deciziei atacate susținând că nu

explicitează

rațiunile pentru care actul încheiat

nu se impune a fi anulat.

Sub

un al doilea aspect recurenta susține că actul încheiat, a avut ca

scop fraudarea acționarilor și a societății SC A.SA R.V.

respectiv preluarea societății de pârâtul M. N. și

înstrăinarea patrimoniului ei, ceea ce s-a și întâmplat, deoarece în

prezent, practic societatea nu mai exista.

În

acest sens, recurenta susține că pârâtul M. N. la data încheierii

actului nu deținea decât 355.107 acțiuni emise de societate, iar

pentru diferență acțiuni trebuia să inițieze o

ofertă publică, procedură pe care nu a declanșat-o.

Că,

prețul de vânzare al acțiunilor convenit în contract a fost de 3 – 4

ori mai mare decât valoare de piață la care se tranzacționau

acțiunile SC A. SA.

Concluzionând

recurenta arată că actul încheiat în aceste condiții

încalcă dispozițiile imperative ale legii nr.52/1994 și ale

Regulamentului nr.6/1995 al C.N.V.M., iar faptul că urmare acestei

„promisiuni de vânzare-cumpărare” societatea a fost prejudiciată cu

suma de bani indicată sumă pe care a fost obligată să o

plătească cu titlu de despăgubiri pârâtului M. N. dovedește

caracterul ilicit și imoral al actului încheiat de cei doi pârâți.

Intimatul

B. V. a formulat întâmpinare la motivele de recurs la data de 19 septembrie

2008, iar intimatul M. N. a depus concluzii scrise la dosar, ambii intimați

solicitând respingerea recursului ca

nefondat

,

față de cele statuate irevocabil, prin decizia 1859/4 aprilie 2000 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, în sensul că

actul încheiat reprezintă o promisiune de vânzare-cumpărare care

precede încheierea contractului, astfel că nu este  supus

condițiilor prevăzute de Legea nr.52/1994.

Asupra recursului

.

Înalta

Curte analizând, decizia atacată în contextul criticilor formulate,

constată că recursul este fondat, pentru motivul prevăzut de art.304

pct.9 cod procedură civilă, așa cum se va arăta în

considerentele ce urmează:

Înscrisul

încheiat de pârâți, la data de 1 aprilie 1998 este un act juridic, un

contract, în sensul dispozițiilor art.942 – 947 cod civil, respectiv un

acord între două în vederea stabilirii de raporturi juridice potrivit

dreptului obiectiv.

Altfel

spus, prin actul încheiat, pârâții și-au asumat drepturi și

obligații în anumite condiții, iar această manifestare de

voință a fost făcută cu intenția de produce efecte

juridice.

Potrivit

art.2 din contract, vânzătorul s-a obligat să transmită

cumpărătorului dreptul de proprietate asupra unui număr de

acțiuni deținute la SC A. SA, iar cumpărătorul să

plătească prețul la termenele și în condițiile

stabilite de părți.

Cum

promisiunea de vânzare constituie în sine o convenție, un contract, este

supusă, condițiilor esențiale pentru validitatea

convențiilor statuate de art.948 cod civil.

În

măsura în care prin convenția încheiată se nesocotesc

condițiile de validitate a actului, el este lipsit de efectele sale prin

mijlocirea nulității.

Din

această perspectivă, motivarea instanței de apel, în sensul

că,

neoperând

transferul dreptului de

proprietate asupra acțiunilor, convenția părților nu a

produs consecințe juridice și prin urmare nu se impune constatarea

nulității, este lipsită de orice fundament legal.

Nulitatea

ca sancțiune a

nerespectării

condițiilor de validitate a actului operează pentru cauze existente

la momentul încheierii actului, independent de faptul îndeplinirii

obligațiilor asumate.

În

alți termeni, nulitatea nu se confundă cu

rezoluțiunea

sau rezilierea care se aplică în caz de

neexecutare

a obligațiilor generate de contractele sinalagmatice și care

intervine pentru cauze ulterioare încheierii valabile a convenției.

Or,

raționamentul instanței de apel este întemeiat pe această

ipoteză a

neîndeplinirii

obligațiilor

asumate de părți respectiv de a vinde și a cumpăra, ceea

ce, în raport de obiectul acțiunii, reprezintă o abordare

eronată.

Mai

trebuie precizat în acest punct al analizei, că

neîndeplinirea

obligațiilor asumate, nu lipsește actul de consecințe juridice,

ci atrage răspunderea părții în culpă, considerându-se

că s-a încheiat cu contract valabil.

Or,

din economia motivării instanței de apel ar rezulta că actul

neproducând

consecințe juridice, nu se mai impune

constatarea nulității lui, fiind lipsit de orice semnificație

juridică, ca și un act inexistent, ceea ce contravine chiar

propriului său raționament, prin raportare la efectele pe care legea

le prevede pentru

neîndeplinirea

obligațiilor de

către o parte în contractele sinalagmatice.

Distinct

de acestea, probele relevă că, în cauză, convenția

încheiată de pârâți și-a produs efecte juridice atât în

raporturile dintre pârâți cât și față de terți.

În

litigiul finalizat prin decizia nr.1859/2000 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, M. N. a fost obligat la plata sumei de lei

către

B.V.cu

titlu de penalități

datorate pentru

neexecutarea

unora din

obligațiile prevăzute în contractul lor, sumă pe care SC A.SA,

în calitate de chemată în garanție a fost obligată să o

plătească pârâtului M. N.

Instanța

de apel, deși invocă decizia Înaltei Curți de Casație

și Justiție atunci când califică obiectul contractului drept o

promisiune de vânzare-cumpărare, face abstracție de chestiunea

esențială dedusă judecății în acel litigiu, prin care

s-au invocat clauzele convenției dintre pârâți și s-a statuat

asupra consecințelor patrimoniale urmare

nerespectării

unora dintre acestea.

Revenind

la motivul de nulitate absolută invocat prin acțiunea reclamantei

și reținut de prima instanță, - frauda la lege - este de

principiu, potrivit doctrinei și practicii constante a acestei curți,

că actul săvârșit în vederea unei fraude nu poate produce

efectul urmărit fiind sancționat cu nulitatea absolută.

Se

socotește fraudă la lege, când anumite norme legale sunt folosite nu

în scopul în care au fost

edictate

ci pentru eludarea

altor norme legale imperative, cu alte cuvinte o nesocotire ocultă a

legii, prin abaterea unor dispoziții legale de la sensul și spiritul

lor.

În

cauză acțiunile ce au făcut obiectul convenției dintre cei

doi pârâți erau emise de SC A. SA societate deschisă, ale cărei

acțiuni se puteau tranzacționa pe piața

extrabursieră

Rasdaq

în condițiile prevăzute de Legea nr.52/1994

privind valorile mobiliare și bursele de valori.

În

acest sens, art.43 din lege stabilește expres situațiile în care

tranzacțiile directe privind valorile mobiliare reglementate de lege sunt

permise  cu mențiunea că: „

niciuna

din părțile într-o tranziție privată nu este sau nu devine

acționar  semnificativ; tranzacțiile private cu valori mobiliare

ale oricărei emitent nu vor depăși într-o perioadă de 12

luni un număr de valori mobiliare echivalent cu 1% din totalul

respectivelor valori mobiliare puse în circulație; sunt interzise

tranzacțiile altfel decât prin ofertă publică în care una din

părți este … acționar semnificativ”.

Conform

art.2

lit.c

din lege acționar semnificativ este

orice persoană care nemijlocit și singură deține sau este

proprietar de acțiuni sau alte valori mobiliare  reprezentând cel

puțin 5% din capitalul subscris al emitentului.

Prin

urmare, pârâtul M. N.  în calitate de acționar semnificativ care

deținea peste 5% din numărul total de acțiuni  emise de

societate putea tranzacționa pachetul său de acțiuni numai prin

ofertă publică și corespunzător pârâtul B. V. putea

cumpăra pachetul de acțiuni trimițând o ofertă publică

de cumpărare prin intermediul unei societăți de valori mobiliare

care avea autorizarea CNVM, fiind interzisă inițierea unei

tranzacții private directe cu privire la vânzarea-cumpărarea acestor

acțiuni potrivit dispozițiilor legale  susmenționate.

Caracterul

fraudulos al convenției private încheiate de pârâți rezidă în

intenția evidentă de a încălca aceste dispoziții legale.

Astfel, deși prevăd că transferul dreptului de proprietate

asupra acțiunii se va realiza printr-o societate de intermediere

autorizată de CNVM, convin că această tranzacție să se

desfășoare în anumite condiții statuate în convenția

privată, la un anume preț stabilind în acest sens răspunderi

patrimoniale  pentru

neîndeplinirea

acestor

obligații.

Cu

alte cuvinte prin trimiterea la dispozițiile din legea nr.52/1994,

convenția dintre părți nu capătă un caracter legal de

vreme ce însăși încheierea ei este prohibită de lege, așa

încât orice demers deliberat cu scopul de a eluda sensul și finalitatea

legii constituie o fraudă la lege sancționată cu nulitatea

actului încheiat în aceste condiții.

Așa

fiind, Înalta Curte  constatând că hotărârea curții de

apel, nesocotește  dispozițiile  legale

susmenționate care impuneau lipsirea de efecte a convenției încheiate

de părți pentru frauda la lege, în temeiul art.312 (1 și 3) Cod

procedură civilă va admite  prezentul recurs  și va

modifica  decizia curții de apel în sensul respingerii

apelurilor declarate de pârâți împotriva sentinței nr.262 din 16

martie 2007 a Tribunalului Vâlcea, pe care o va menține  ca fiind

legală.

Pe

cale de consecință  va fi respinsă și cererea de

intervenție accesorie în interesul pârâților.