ÎCCJ, decizie (scj.ro #84891)
ÎCCJ, decizie (scj.ro #84891) (Înalta Curte de Casație și Justiție)
Creanțe de asigurări.
Cerere de despăgubire din fondul de garantare administrat de Comisia de
Supraveghere a Asigurărilor. Aplicarea în timp a legii civile.
Legea nr. 136/1995, art. 22, art. 43 și art. 54
Legea nr.
503/2004, art. 48
Cuprins pe materii:
Drept administrativ.
Indice alfabetic:
Asigurări
Cerere de despăgubire.
Comisia de Supraveghere a Asigurărilor
Creanțe de asigurări
Fond
de garantare
Principiul
tempus
regit
actum
Societate de asigurări
Legalitatea
unei decizii emise de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor în
soluționarea unei cereri formulate de o societate de asigurări în
temeiul art. 48 din Legea nr. 503/2004
privind efectuarea unei plăți din fondul de garantare - ca urmare
a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului societății
de asigurare față de care societatea solicitantă avea calitatea
de creditor în temeiul art. 22 din Legea nr. 136/1995 - trebuie analizată,
în virtutea principiului
tempus
regit
actum
, prin raportare la dispozițiile legale în
vigoare la data emiterii deciziei, iar nu prin raportare la dispozițiile
în vigoare la data producerii evenimentului asigurat.
Decizia 4416 din 19 octombrie 2010
Prin cererea de chemare în judecată
înregistrată pe rolul Curții de Apel București – Secția a
VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 17 martie 2009
și precizată la data de 21 octombrie 2009, reclamanta S.C. A S.A. a
chemat în judecată pe pârâta Comisia de Supraveghere a Asigurărilor
(denumită în continuare, în cuprinsul prezentei decizii,
„CSA”
), solicitând instanței ca,
prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună anularea
Deciziei nr.60475/24.02.2009 emisă de pârâtă și să o oblige
pe aceasta să îi plătească despăgubiri în cuantum de
2.566,75 lei, în calitate de administrator al Fondului de Garantare.
În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat, în
esență, următoarele:
Prin decizia contestată, pârâta CSA a respins la
plată suma de 2.566,75
lei
plătită
de S.C. A S.A. cu titlu de despăgubire asiguratului său
CASCO,
î
n dosarul de dauna nr.
02/121/0531.
În motivarea deciziei s-a reținut că S.C. A
S.A.
nu a depus la dosarul de
daună acordul asiguratului RCA sau al vinovatului de producerea
accidentului pentru ca plata să se realizeze pe cale amiabilă și
nici nu a depus o hotărâre judecătorească prin care
asigurătorul RCA să fie obligat la plata despăgubirii.
Reclamanta susține că refuzul pârâtei este
neîntemeiat față de dispozițiile
art.48 din Legea nr.503/2004,
conform
cărora
pârâta este îndreptățită să efectueze plăți din
Fondul de garantare ca urmare a faptului că, în speță, a fost
pronunțată o hotărâre judecătorească definitivă
și irevocabilă de deschidere a procedurii
falimentului împotriva societății
de asigurare S.C. C S.A.
.
Mai susține reclamanta că pârâta în mod
neîntemeiat a refuzat plata despăgubirii, invocând lipsa acordului
asiguratului RCA, în condițiile în care,
la data emiterii deciziei contestate, potrivit prevederilor art. 43 din
Legea nr.136/1995, astfel cum au fost modificate, nu mai este necesar acordul
asiguratului RCA pentru plata despăgubirii pe cale amiabilă.
A mai susținut reclamanta
că, și în ipoteza în care nu ar opera modificarea adusă
dispozițiilor art.43 din
Legea nr.136/1995,
în condițiile în care creanța S.C. A
S.A.
nu a putut fi recuperată pe
cale amiabilă de
la S.C.
C
S.A., când această societate a fost declarată în faliment,
nu
se mai poate pune în discuție aspectul pur formal al acordului
asiguratului RCA, atât timp cât s-a făcut dovada îndeplinirii elementelor
răspunderii civile delictuale și ale prevederilor
art.49 din Legea nr.135/1996, iar pârâta
îndeplinește, potrivit art.60 din Legea nr.136/1995, rolul de garant al
plății indemnizațiilor rezultate din contractele de
asigurări
.
Totodată, reclamanta susține că, și
în ipoteza în care s-ar impune obținerea acordului asiguratului RCA pentru
plata despăgubirii
,
în
cauză sunt aplicabile prevederile art.45 din Legea nr.136/1995
,
conform cărora „despăgubirile se stabilesc în conformitate cu art.49,
pe baza convenției dintre asigurat, persoana păgubită și
asigurător
ori, în cazul în care
nu s-a realizat înțelegerea, prin hotărâre judecătorească”,
astfel că, odată deschisă calea acțiunii în justiție,
nu
mai prezintă relevanță dacă există sau nu acordul
asiguratului RCA, deoarece despăgubirea urmează a fi stabilită
prin hotărâre judecătorească.
Prin sentința civilă nr.603 din 3 februarie
2010, Curtea de Apel București – Secția a VIII-a contencios
administrativ și fiscal a respins, ca neîntemeiată acțiunea
reclamantei, reținând, în esență, următoarele:
Prin sentința comercială nr.198
pronunțată de Tribunalul București - Secția a VII-a
comercială - la data de 03.02.2005, în dosarul nr.986/2004, instanța
a dispus, în conformitate cu dispozițiile art.38 alin.5 din Legea
nr.64/1995, deschiderea procedurii de reorganizare judiciară împotriva
debitoarei S.C. C S.A., urmând ca, de la data intrării în vigoare a Legii
nr.503/2004, să fie aplicate dispozițiile acestei legi.
În raport cu
dispozițiile art.60 alin.(1) din Legea nr.136/1995 privind
asigurările și reasigurările în România și ale art.48
alin.(1) din Legea nr.503/2004 privind redresarea financiară și
falimentul societăților de asigurare, reclamanta a solicitat pârâtei
acordarea din disponibilitățile Fondului de garantare, pentru un număr
de 68 de dosare de daună, a unei despăgubiri în cuantum de 557.376,14
lei în numele debitoarei S.C. C S.A, societate aflată în
insolvență, printre dosarele respective aflându-se și dosarul de
daună 02/121/0531/AAF în care suma solicitată de reclamantă este
de 2.566,75 lei.
Astfel, în urma
analizării cererii și a dosarului de daună susmenționat
s-a constatat că, la data de 26.11.2002, în urma accidentului de
circulație produs în localitatea Arad, a fost avariat autovehiculul cu
număr de înmatriculare YYY, asigurat facultativ
la
S.C.
A
S.A., conform poliței CASCO nr.
3102943, încheiată la data de 08.04.2002. Vinovat de producerea
accidentului s-a făcut conducătorul autovehiculului cu număr de
înmatriculare XYZ, asigurat pentru răspundere civilă obligatorie
la
S.C.
C
S.A, aflată în
insolvență, conform tichetului nr.7698913 din data de 28.12.2001.
În raport cu
dispozițiile art.54 din Legea nr.136/1995 privind asigurările și
reasigurările în România, în vigoare la data producerii accidentului,
instanța a reținut că despăgubirile se stabilesc, fie pe
baza convenției dintre asigurat, persoana păgubită și
asigurător ori, în cazul în care nu s-a realizat înțelegerea, prin
hotărâre judecătorească. Astfel, a reținut Curtea de apel
că legea permite stabilirea despăgubirilor pe baza tranzacției
(convenției părților), iar semnarea acestei înțelegeri
reprezintă o formalitate necesară pentru ca asigurătorul să
poată achita indemnizația.
A mai
reținut Curtea de apel că decizia contestată este legală
și în raport cu dispozițiile art.39 din Norma privind aplicarea legii
în domeniul asigurărilor obligatorii de răspundere civilă pentru
pagube produse terților prin accidente de autovehicule, aprobată prin
Ordinul nr.8/2001 al p
reședintelui Comisiei de
Supraveghere a Asigurărilor, și ale art.13 alin.(1) din
Normele
privind Fondul de garantare, aprobate prin Ordinul nr.3116/2005 al
președintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor.
Împotriva sentinței
civile
nr.603 din 3 februarie
2010 a
Curții de Apel București – Secția a VIII-a contencios
administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta S.C. A S.A., invocând
dispozițiile art.304
1
C.proc.civ
.,
criticând-o pentru
nelegalitate
și netemeinicie.
Recurenta-reclamantă
a criticat sentința pronunțată de Curtea de apel, în
esență, sub următoarele aspecte:
La data emiterii
Deciziei nr.60475/24.02.2009 a Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor,
art.43 din Legea nr.136/1995 nu mai prevedea acordul asiguratului RCA pentru
plata despăgubirii pe cale amiabilă.
Chiar în ipoteza
în care erau în vigoare dispozițiile referitoare la existența
acordului asiguratului RCA, pârâta, în temeiul art.60 din Legea nr.136/1995,
trebuia să-și îndeplinească obligația de plată având
în vedere că S.C. C S.A. a fost declarată în faliment, iar S.C. A
S.A. este înscrisă pe tabelul creditorilor.
Susține
recurenta-reclamantă că instanța de fond nu a dat
eficiență nici dispozițiilor art.
60
alin.(1) din Legea nr. 136/1995 cu privire la rolul
Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor de garant al Fondului de
garantare, și nici dispozițiilor art.48 alin.(1) din Legea
nr.503/2004 cu privire la obligația CSA de a efectua plați pentru
sumele cuvenite creditorilor de asigurări.
Curtea de apel în
mod greșit a dat eficiență numai dispozițiilor care
prevedeau acordul formal al asiguratului sau vinovatului de producerea
accidentului, dispoziții care însă nu mai erau în vigoare la data
emiterii deciziei contestate.
Recurenta-reclamantă
mai susține că, după
rămânerea definitivă și irevocabilă a sentinței nr.198
a Tribunalului București - Secția
a VII-a
c
omercială în dosarul nr.986/2004, prin care
s-a dispus deschiderea procedurii falimentului cu privire
la
S.C.
C
S.A., pârâta Comisia de Supraveghere
a Asigurărilor era îndreptățită să facă
plăți în dosarele de daună ale societății respective,
conform art.48 alin.(1) din Legea
nr.503/2004. În aceste condiții, recurenta-reclamantă susține
că, în prezența unei hotărâri judecătorești prin care
s-a validat tabelul definitiv al creditorilor, acordul asiguratului nu se mai
justifică, în acest sens fiind și dispozițiile legale care
prevăd că, în lipsa acestui acord, despăgubirea se
stabilește în baza unei hotărâri judecătorești.
Recursul este
fondat.
În fapt, prin
adresa din 7 aprilie 2006, în conformitate cu dispozițiile Legii
nr.503/2004 și ale Normei privind Fondul de garantare, aprobate prin
ordinul președintelui CSA nr.3116/2005, recurenta-reclamantă a
solicitat pârâtei plata din Fondul de garantare a unor despăgubiri în
valoare totală de 557.376,14 lei pentru acoperirea a 68 de creanțe de
asigurări provenite din 68 de dosare de daună, printre care și
cel care formează obiectul prezentei cauze, deschise în baza unor
polițe de asigurare facultativă CASCO, pentru care S.C. A S.A. a
efectuat plata indemnizațiilor de asigurare.
În motivarea cererii
adresate intimatei-pârâte, recurenta-reclamantă a susținut că
întrucât a fost stabilită starea de insolvabilitate cu privire
la
S.C.
C
S.A. societate la care cei
vinovați de producerea evenimentelor aveau poliție de asigurare de
răspundere civilă auto obligatorie, îi este conferit dreptul de a
recupera sumele respective, în temeiul art.22 din Legea nr.136/1995.
Totodată,
recurenta-reclamantă a precizat faptul că este înscrisă la
poziția nr.1 în lista creditorilor publicată de administratorul
Fondului de Garantare, debitoare fiind S.C. C S.A.
Prin decizia
contestată, intimata-pârâtă a respins cererea recurentei-reclamante
pentru suma de 2.566,75 lei, cu motivarea că, în raport cu
dispozițiile art.54 din Legea nr.136/1995,
petenta
nu a depus documentul din care rezultă că există acordul
asiguratului sau al persoanei vinovate de producerea accidentului cu privire la
plata despăgubirilor de către asigurător și nici
hotărârea judecătorească prin care asigurătorul să fie
obligat la plata despăgubirii.
În raport cu
situația de fapt reliefată, Înalta Curte reține că
recurenta-reclamantă s-a adresat intimatei-pârâte în considerarea
dispozițiilor art.48 alin.(1) din Legea nr.503/2004 privind redresarea
financiară și falimentul societăților de asigurare,
potrivit cărora:
„
Art.48. – (1)
De la data rămânerii irevocabile a hotărârii de deschidere a
procedurii falimentului, în condițiile prezentei legi, administratorul
Fondului de garantare este în drept să efectueze plăți din
disponibilitățile acestui fond, în vederea achitării sumelor
cuvenite creditorilor de asigurări, potrivit legii
.”
Or, în
cauză, este necontestat faptul că recurenta-reclamantă S.C. A
S.A. a plătit asiguratului său (în temeiul poliție CASCO
nr.3102943/08.04.2002) indemnizația de asigurare ca urmare a producerii
riscului asigurat (accidentul din 26.11.2002, conform procesului-verbal seria M
nr.270122), astfel că, potrivit art.22 din Legea nr.136/1995, are dreptul
de a recupera suma respectivă
de
la S.C.
„C S.A., emitentul
poliței de asigurare obligatorie de răspundere civilă pentru
pagubele produse (tichet nr.7698913) prin accidentul de vehicule de care se
face vinovat conducătorul autovehiculului cu număr de înmatriculare
XYZ.
Conform art.22
din Legea nr.136/1995, forma în vigoare în luna aprilie 2006 când a fost
formulată cererea către Comisia de Supraveghere a Asigurărilor:
„
Art.22. - În limitele indemnizației
plătite, asigurătorul este subrogat în toate drepturile asiguratului
sau ale beneficiarului asigurării contra celor răspunzători de
producerea pagubei, cu excepția asigurărilor de persoane, iar în
cazul în care în vigoare era o asigurare obligatorie de răspundere
civilă pentru pagube produse prin accidente de autovehicule și
împotriva asigurătorului de răspundere civilă, în limitele
obligației acestuia, conform art. 54 alin.2 și
3
”
.
Conform art.54
din Legea nr.136/1995, forma în vigoare la data emiterii deciziei contestate:
„Art.54. -
Despăgubirea se stabilește și se efectuează conform
art. 43 și 49, iar în cazul stabilirii despăgubirii prin hotărâre
judecătorească, drepturile persoanelor păgubite prin accidente
produse de vehicule aflate în proprietatea persoanelor asigurate în România se
exercită împotriva asigurătorului de răspundere civilă, în
limitele obligației acestuia, stabilită în prezentul capitol, cu
citarea obligatorie a persoanei/persoanelor răspunzătoare de
producerea accidentului în calitate de
intervenienți
forțați.
”
Conform art.43 alin.(1) din Legea nr.136/1995, forma în
vigoare la data emiterii deciziei contestate:
„
Art.43. -
Despăgubirea se stabilește și se
efectuează în baza asigurării valabile la data producerii
accidentului
, conform dispozițiilor art. 49,
fără a mai
fi necesar acordul asiguratului din cauza căruia s-a produs paguba
,
ori prin hotărâre judecătorească.
”
Curtea va reține în motivarea soluției pe care
o va pronunța că legalitatea deciziei nr.60475/24.02.2009 emisă
de pârâta Comisia de Supraveghere a Asigurărilor se analizează în
raport cu dispozițiile legale în vigoare la data emiterii sale, conform
principiului
tempus
regit
actum
.
Astfel, în speță, atâta timp cât
recurenta-reclamantă S.C. A S.A. a învestit pe intimata-pârâtă
Comisia de Supraveghere a Asigurărilor cu o cerere de efectuare a unei
plăți din Fondul de garantare, ca urmare a hotărârii de
deschidere a procedurii falimentului S.C. C S.A., sunt pe deplin aplicabile
dispozițiile art.48 din Legea nr.503/2004 și cele ale art.54 cu
referire la art.43 din Legea nr.136/1995, forma în vigoare la data emiterii
deciziei, iar nicidecum dispozițiile în vigoare la data producerii
evenimentului asigurat.
Pe cale de consecință, Curtea reține
că, atâta intimata-pârâtă CSA, cât și instanța de fond în
mod greșit au considerat că plata despăgubirii în sumă de
2.566,75 lei în dosarul de daună nr.02/121/0531/AAF este condiționată,
conform dispozițiilor art.43 din Legea nr.136/1995, forma în vigoare la
data de 26.11.2002, de existența acordului dintre asigurat, persoana
păgubită și asigurător, potrivit contractului de asigurare
ori, în lipsa acestui acord, de obținerea unei hotărâri
judecătorești.
În speță, cererea recurentei-reclamante S.C. A
S.A. – București este legală și întemeiată față
de dispozițiile art.48 din Legea nr.503/2004, conform cărora
intimata-pârâtă CSA era „în drept” să efectueze
din disponibilitățile Fondului de garantare plata sumei de 2.566,75
lei, cuvenită reclamantei în calitate de creditor al S.C. C S.A.,
față de care a fost pronunțată hotărârea
judecătorească definitivă și irevocabilă de deschidere
a procedurii falimentului, deoarece existența acordului susmenționat
nu reprezintă o condiție de care să depindă efectuarea
și legalitatea plății despăgubirii.
În consecință,
în raport de cele mai sus reținute și față de
dispozițiile art.20 alin.(3) din Legea nr.554/2004 cu referire la art.312
alin.(1)-(3)
C.proc.civ
., recursul a fost admis iar
sentința atacată a fost modificată, în sensul anulării
Deciziei nr.60475/24.02.2009 emisă de pârâta CSA și obligării
acesteia la plata sumei de 2.566,75 lei cu titlu de despăgubiri către
reclamanta S.C. A S.A. – București.