ÎCCJ, decizie (scj.ro #85595)

Activitate comercială ilicită.Fapte de comerț cu bunuri ce nu sunt însoțite de documente justificative.Legea nr.12/1990 și O.G. nr.2/2001 În cazul plângerilor îndreptate împotriva actelor de constatare și sancționare a contravențiilor prevăzute de art.1 lit.e din Legea nr.12/1990 modificată prin O.G. nr.126 din 29 august 1998, prezentarea ulterioară, în fața instanțelor judecătorești, a actelor prin care se dovedește proveniența licită a bunurilor ce nu erau însoțite, în momentul constatării contravenției, de astfel de documente, atrage anularea procesului-verbal de contravenție, exonerarea contravenientului de plata amenzii aplicate și restituirea mărfii confiscate. Secțiile Unite, decizia nr.I din 18 februarie 2002 În aplicarea dispozițiilor Legii nr.12/1990, privind protejarea populației împotriva unor activități comerciale ilicite, astfel cum a fost modificată prin O.G.

nr.126 din 29 august 1998, instanțele de judecată nu au un punct de vedere unitar, soluționând în mod diferit plângerile îndreptate împotriva actelor de constatare și sancționare a contravențiilor prevăzute de art.1 lit.e din această lege. În cazul efectuării de acte sau fapte de comerț fără ca bunurile respective să fie însoțite de documente justificative, unele instanțe au respins plângerea formulată împotriva procesului-verbal de constatare a contravenției, menținând amenda aplicată și măsura confiscării mărfii, chiar și în situația în care contravenientul a prezentat ulterior acte ce dovedesc proveniența licită a bunurilor, pe motiv că legea sancționează toate actele sau faptele de comerț având ca obiect bunuri a căror proveniență nu este dovedită în condițiile cerute de lege și confiscarea bunurilor respective, care este o sancțiune complementară.

S-a considerat că, în astfel de situații, este necesară menținerea amenzii contravenționale, însă trebuie înlăturată măsura confiscării mărfii, această soluție fiind însușită și prin recursul în interesul legii, cu motivarea că în conformitate cu prevederile art.1 lit.e din Legea nr.12/1990, astfel cum a fost modificată prin O.G. nr.126/1998, este necesar ca mărfurile ce fac obiectul actelor sau faptelor de comerț să fie însoțite, pe timpul transportului, al depozitării sau al comercializării, de documentele de proveniență, neîndeplinirea acestei obligații atrăgând sancționarea contravențională. S-a considerat, însă, că nerespectarea acestei obligații nu poate atrage și aplicarea măsurii confiscări mărfurilor deoarece nu sunt îndeplinite cerințele înscrise în art.6 din ceastă lege, coroborate cu dispozițiile art.8 din Legea nr.32/1968 privind stabilirea și sancționarea contravențiilor.

Alte instanțe, fiind sesizate cu plângere împotriva actelor de constatare și sancționare a unor astfel de contravenții, în cazul prezentării ulterioare, de către cei sancționați, a documentelor prin care se justifică proveniența mărfurilor, au dispus anularea procesului-verbal de constatare a contravenției, au exonerat contravenientul de plata amenzii aplicate și au restituit bunurile confiscate, astfel că au procedat corect. Într-adevăr, în art.1 lit.e din Legea nr.12/1990, astfel cum a fost modificată prin O.G.

nr.126/1998, aprobată prin Legea nr.243 din 17 decembrie 1998, se prevede că „efectuarea de acte sau fapte de comerț cu bunuri a căror proveniență nu este dovedită, în condițiile legii” constituie activitate comercială ilicită ce atrage răspunderea contravențională și penală, după caz, instituindu-se și obligativitatea ca documentele de proveniență să însoțească mărfurile, „indiferent de locul în care acestea se află, pe timpul transportului, al depozitării sau al comercializării”. Din dispozițiile menționate, coroborate cu cele ale art.2 din aceeași lege, rezultă că sancționarea unei atare activități, constituie contravenție dacă nu a fost săvârșită în astfel de condiții încât să fie considerată, potrivit legii penale, infracțiune și este condiționată de lipsa documentelor de proveniență a mărfurilor, indiferent dacă aceasta se constată pe timpul transportului, al depozitării sau al comercializării.

Această condiție nu poate fi considerată îndeplinită, însă, în cazul când persoana care a efectuat actul de comerț dovedește ulterior, în fața instanței căreia i s-a plâns împotriva actului de constatare și sancționare, că documentele de justificare a provenienței mărfurilor existau la data întocmirii procesului verbal de constatare a contravenției și că nu a avut posibilitate să le prezinte în momentul efectuării controlului. O atare interpretare este impusă și de noile reglementări privind regimul juridic al contravențiilor, înscrise în O.G. nr.2 din 12 iulie 2001, care a abrogat dispozițiile Legii nr.32/1968, privind stabilirea și sancționarea contravențiilor, ce au fost invocate în susținerea recursului în interesul legii.

Or, potrivit art.11 alin.1 și 5 din această ordonanță, „caracterul contravențional al faptei este înlăturat în cazul legitimei apărări, stării de necesitate, constrângerii fizice sau morale, cazului fortuit, iresponsabilității, beției involuntare complete, erorii de fapt, precum și infirmității, dacă are legătură cu fapta săvârșită”, iar atribuția de a constata aceste cauze revine numai instanței de judecată. A considera altfel, ar însemna că în cazuri de efectuare cu bună credință a actelor sau faptelor de comerț, cu bunuri având proveniență vădit licită, dar fără posibilitatea prezentării documentelor de proveniență în momentul efectuării verificării, persoana care le-ar deține să nu mai poată justifica proveniența lor nici în afara instanței de judecată, ceea ce ar fi inadmisibil.

Inadmisibilitatea unei atari interpretări rezultă și din aceea că prin art.47 dinO.G. nr.2/2001 s-a prevăzut că „dispozițiile prezentei ordonanțe se completează cu dispozițiile Codului de procedură civilă”. Or, în conformitate cu art.167 alin.1 din Codul de procedură civilă, „dovezile se pot încuviința . . . dacă instanța socotește că ele pot să aducă dezlegare pricinii”, iar potrivit alineatului 3 al aceluiași articol „dovada și dovada contrarie vor fi administrate pe cât cu putință în același timp”.

Rezultă din dispozițiile Codului de procedură civilă, la care se face trimitere prin art.47 din Ordonanța privind regimul juridic al contravențiilor, că instanțele de judecată nu se pot abate de la cerința de a admite ca dovadă nu numai procesul-verbal de constatare a contravenției prevăzute de Legea nr.12/1990, ci sunt datoare să încuviințeze, în conformitate cu art.167 și următoarele din acel cod, administrarea tuturor dovezilor susceptibile a duce la dezlegarea pricinii, cu atât mai mult cele prin care se vizează stabilirea existenței documentelor de proveniență, cum sunt facutra fiscală, factura, avizul de însoțire a mărfii și celelalte acte la care se referă art.1 lit.e din Legea nr.12/1990, astfel cum a fost modificat și completat prin O.G.

nr.126/1998. A nu admite luarea în considerare a unor astfel de dovezi ar însemna să se contravină principiului aflării adevărului și a se pronunța o soluție nelegală, încălcându-se astfel dreptul la un proces echitabil instituit prin art.6 & 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundalentale, la care România a devenit parte. Pe de altă parte, în condițiile dovedirii provenienței licite a mărfurilor sau produselor care au făcut obiectul efectuării de acte ori fapte de comerț sau au fost destinate să servească la astfel de operațiuni, nu se mai justifică nici menținerea confiscării dispusă prin procesul-verbal de constatare a contravenției.

Sub acest aspect trebuie să se aibă în vedere că scopul adoptării Legii nr.12/1990 este acela al asigurării protecției populației, împotriva unor activități comerciale ilicite, atât părin sancționarea penală sau contravențională, după caz, a celor care încalcă dispozițiile acestei legi, cât și prin confiscarea bunurilor care au servit sau au fost destinate să servească la săvârșirea de activități comerciale ilicite. În măsura în care, pe calea soluționării plângerii îndreptate împotriva actelor de constatare și sancționare a contravențiilor prevăzute de art.1 lit.e din Legea nr.12/1990, astfel cum a fost modificată și completată prin O.G.

nr.126/1998, aprobată prin Legea nr.243 din 17 decembrie 1998, se constată de instanța de judecată existența documentelor de proveniență a mărfurilor această constatare trebuie să atragă nu numai anularea procesului verbal de contravenție și exonerarea contravenientului de plata amenzii aplicate, ci și restituirea mărfii confiscate. Această soluție este impusă și de reglementarea de la art.41 alin.2 din O.G. nr.2/2001, privind regimul juridic al contravențiilor, prin care se stabilește că „în caz de anulare sau de constatare a nulității procesului-verbal, bunurile confiscate, cu excepția celor a căror deținere sau circulație este interzisă prin lege, se restituie de îndată celui în drept”. Tot astfel, dacă bunurile ce au făcut obiectul confiscării aufost, între timp, valorificate, potrivit alin.3 din același articol va trebui să se dispună, de către instanță, achitarea unei despăgubiri stabilite în raport cu valoarea lor de circulație.

În temeiul art.26 lit.b din Legea Curții Supreme de Justiție nr.56/1993, republicată, și al art.329 din Codul de procedură civilă, s-a admis recursul în interesul legii în sensul de a se stabili că, încazul plângerilor prevăzute de art.1 lit.e din Legea nr.12/1990 astfel cum a fost modificată și completată prin O.G. nr.126/1998, aprobată prin Legea nr.243 din 17 decembrie 1998, prezentarea ulterioară, în fața instanțelor judecătorești, a actelor prin care se dovedește proveniența licită a bunurilor ce nu erau însoțite, în momentul constatării contravenției, de astfel de documente, atrage anularea procesului-verbal de contravenție, exonerarea contravenientului de plata amenzii și restituirea mărfii confiscate.

Pentru considerentele de mai sus, recursul în interesul legii a fost admis și s-a stabilit că, în cazul plângerilor îndreptate împotriva actelor de constatare și sancționare a contravențiilor prevăzute de art.1 lit.e din Legea nr.12/1990, modificată prin O.G. nr.126 din 29 august 1998, prezentarea ulterioară, în fața instanțelor judecătorești, a actelor prin care se dovedește proveniența licită a bunurilor ce nu erau însoțite, în momentul constatării contravenției, de astfel de documente, atrage anularea procesului-verbal de contravenție, exonerarea contravenientului de plata amenzii aplicare și restituirea mărfii confiscate.