ÎCCJ, decizie (scj.ro #85595)

Activitate

comercială ilicită.Fapte de comerț cu bunuri ce nu sunt însoțite de documente

justificative.Legea nr.12/1990 și O.G. nr.2/2001

În cazul

plângerilor îndreptate împotriva actelor de constatare și sancționare  a

contravențiilor prevăzute de art.1 lit.e din Legea nr.12/1990 modificată prin

O.G. nr.126 din 29 august 1998, prezentarea ulterioară, în fața instanțelor

judecătorești, a actelor prin care se dovedește proveniența licită a bunurilor

ce nu erau însoțite, în momentul constatării contravenției, de astfel de

documente,  atrage anularea procesului-verbal de contravenție, exonerarea

contravenientului de plata amenzii aplicate și restituirea mărfii confiscate.

Secțiile

Unite, decizia nr.I din 18 februarie 2002

În aplicarea dispozițiilor Legii nr.12/1990, privind protejarea populației

împotriva unor activități comerciale ilicite, astfel cum a fost modificată prin

O.G. nr.126 din 29 august 1998, instanțele de judecată nu au un punct de vedere

unitar, soluționând în mod diferit plângerile îndreptate împotriva actelor de

constatare și sancționare a contravențiilor prevăzute de art.1 lit.e din

această lege.

În cazul efectuării de acte sau fapte de comerț fără ca bunurile respective să

fie însoțite de documente justificative, unele instanțe au respins plângerea

formulată împotriva procesului-verbal de constatare a contravenției, menținând

amenda aplicată și măsura confiscării mărfii, chiar și  în situația în

care contravenientul a prezentat ulterior acte ce dovedesc proveniența licită

a  bunurilor, pe motiv că legea sancționează toate actele sau faptele de

comerț având ca obiect bunuri a căror proveniență nu este dovedită în

condițiile cerute de lege și confiscarea bunurilor respective, care este o

sancțiune complementară.

S-a considerat că, în astfel de situații, este necesară menținerea amenzii

contravenționale, însă trebuie înlăturată măsura confiscării mărfii, această

soluție fiind însușită și prin recursul în interesul legii, cu motivarea că în

conformitate cu prevederile art.1 lit.e din Legea nr.12/1990, astfel cum a fost

modificată prin O.G. nr.126/1998, este necesar ca mărfurile ce fac obiectul

actelor sau faptelor de comerț să fie însoțite, pe timpul transportului, al

depozitării sau al comercializării, de documentele de proveniență,

neîndeplinirea acestei obligații atrăgând sancționarea contravențională. S-a

considerat, însă, că nerespectarea acestei obligații nu poate atrage și

aplicarea măsurii confiscări mărfurilor deoarece nu sunt îndeplinite cerințele

înscrise în art.6 din ceastă  lege, coroborate cu dispozițiile art.8 din

Legea nr.32/1968 privind stabilirea și sancționarea contravențiilor.

Alte instanțe, fiind sesizate cu plângere împotriva actelor de constatare și

sancționare a unor astfel de contravenții, în  cazul prezentării

ulterioare, de către cei sancționați, a documentelor prin care se justifică

proveniența mărfurilor, au  dispus anularea procesului-verbal de

constatare a contravenției, au exonerat contravenientul de plata amenzii

aplicate și au restituit bunurile confiscate, astfel că  au procedat

corect.

Într-adevăr, în art.1 lit.e din Legea nr.12/1990, astfel cum a fost modificată

prin O.G. nr.126/1998, aprobată prin Legea nr.243 din 17 decembrie 1998, se

prevede că „efectuarea de acte sau fapte de comerț cu bunuri a căror

proveniență nu este dovedită, în condițiile legii” constituie activitate

comercială ilicită ce atrage răspunderea contravențională și penală, după caz,

instituindu-se și obligativitatea ca documentele de proveniență să

însoțească mărfurile, „indiferent de locul în care acestea se  află, pe

timpul transportului, al depozitării sau al comercializării”.

Din dispozițiile menționate, coroborate cu cele ale art.2 din aceeași lege,

rezultă că sancționarea unei atare activități, constituie contravenție dacă nu

a fost săvârșită în astfel de condiții încât să fie considerată, potrivit legii

penale, infracțiune și este condiționată de lipsa documentelor de proveniență a

mărfurilor, indiferent dacă aceasta se constată pe timpul transportului, al

depozitării sau al comercializării.

Această condiție nu poate fi considerată îndeplinită, însă, în cazul când

persoana care a efectuat actul de comerț dovedește ulterior, în fața instanței

căreia i s-a plâns împotriva actului de constatare și sancționare, că

documentele de justificare a provenienței mărfurilor existau la data întocmirii

procesului verbal de constatare a contravenției și că nu a avut posibilitate să

le prezinte în momentul efectuării controlului.

O atare interpretare este impusă și de noile reglementări privind regimul

juridic al contravențiilor, înscrise în O.G. nr.2 din 12 iulie 2001, care a

abrogat dispozițiile Legii nr.32/1968, privind stabilirea și sancționarea

contravențiilor, ce au fost invocate în susținerea recursului în interesul

legii.

Or, potrivit art.11 alin.1 și 5 din această ordonanță, „caracterul

contravențional al  faptei este înlăturat în cazul legitimei apărări,

stării de necesitate, constrângerii fizice sau morale, cazului fortuit,

iresponsabilității, beției involuntare complete, erorii de fapt, precum și

infirmității, dacă are legătură cu fapta săvârșită”, iar atribuția de a

constata aceste cauze revine numai instanței de judecată.

A considera altfel, ar însemna că în cazuri de efectuare cu bună credință a

actelor sau faptelor de comerț, cu bunuri având proveniență vădit licită,

dar fără posibilitatea prezentării documentelor de proveniență în

momentul  efectuării verificării, persoana care le-ar deține să nu mai

poată justifica proveniența lor nici în afara instanței de judecată, ceea ce ar

fi inadmisibil.

Inadmisibilitatea unei atari interpretări rezultă și din aceea că prin

art.47 dinO.G. nr.2/2001 s-a prevăzut că „dispozițiile prezentei ordonanțe se

completează cu dispozițiile Codului de procedură civilă”.

Or, în conformitate cu art.167 alin.1 din Codul de procedură civilă, „dovezile

se pot încuviința . . . dacă instanța socotește că ele pot să aducă dezlegare

pricinii”, iar potrivit alineatului 3 al aceluiași articol „dovada și dovada

contrarie vor fi administrate pe cât cu putință în același timp”.

Rezultă din dispozițiile Codului de procedură civilă, la care se face trimitere

prin art.47 din Ordonanța privind regimul juridic al contravențiilor, că

instanțele de judecată nu se pot abate de la cerința de a admite ca dovadă nu

numai procesul-verbal de constatare a contravenției prevăzute de Legea

nr.12/1990, ci sunt datoare să încuviințeze, în conformitate cu art.167 și

următoarele din acel cod, administrarea tuturor dovezilor susceptibile a duce

la dezlegarea pricinii, cu atât mai mult cele prin care se vizează stabilirea

existenței documentelor de proveniență, cum sunt facutra fiscală, factura,

avizul de însoțire a mărfii și celelalte acte la care se referă art.1 lit.e din

Legea nr.12/1990, astfel cum a fost modificat și completat prin O.G.

nr.126/1998.

A nu admite luarea în considerare a unor astfel de dovezi ar însemna să se

contravină principiului aflării adevărului și a se pronunța  o soluție

nelegală, încălcându-se astfel dreptul la un proces echitabil instituit prin

art.6 & 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților

fundalentale, la care România a devenit parte.

Pe de altă parte, în condițiile dovedirii provenienței licite a mărfurilor sau

produselor care au făcut obiectul efectuării de acte ori fapte de comerț sau au

fost destinate să servească la astfel de operațiuni, nu se mai justifică nici

menținerea confiscării dispusă prin procesul-verbal de constatare a

contravenției.

Sub acest aspect trebuie să se aibă în vedere că scopul adoptării Legii

nr.12/1990 este acela al asigurării protecției populației, împotriva unor

activități comerciale ilicite, atât părin sancționarea penală sau

contravențională, după caz, a celor care încalcă dispozițiile acestei legi, cât

și prin confiscarea bunurilor care au servit sau au fost destinate să servească

la săvârșirea de activități comerciale ilicite.

În măsura în care, pe calea soluționării plângerii îndreptate împotriva actelor

de constatare și sancționare a contravențiilor prevăzute de art.1 lit.e din

Legea nr.12/1990, astfel cum a fost modificată și completată prin O.G.

nr.126/1998, aprobată prin Legea nr.243 din 17 decembrie 1998, se constată de

instanța de judecată existența documentelor de proveniență a mărfurilor

această constatare trebuie să atragă nu numai anularea procesului verbal de

contravenție și exonerarea contravenientului de plata amenzii aplicate, ci și

restituirea mărfii confiscate.

Această soluție este impusă și de reglementarea de la art.41 alin.2 din O.G.

nr.2/2001, privind regimul juridic al contravențiilor, prin care se stabilește

că „în caz de anulare sau de constatare a nulității procesului-verbal, bunurile

confiscate, cu excepția celor a căror deținere  sau circulație este

interzisă prin lege, se restituie de îndată celui în drept”. Tot astfel, dacă

bunurile ce au făcut obiectul confiscării aufost, între timp, valorificate,

potrivit alin.3 din același articol va trebui să se dispună, de către instanță,

achitarea unei despăgubiri stabilite în raport cu valoarea lor de circulație.

În temeiul art.26 lit.b din Legea Curții Supreme de Justiție nr.56/1993,

republicată, și al art.329 din Codul de procedură civilă, s-a admis recursul în

interesul legii în sensul de a se stabili că, încazul plângerilor prevăzute de

art.1 lit.e din Legea nr.12/1990 astfel cum a fost modificată și completată

prin O.G. nr.126/1998, aprobată prin Legea nr.243 din 17 decembrie 1998,

prezentarea ulterioară, în fața instanțelor judecătorești, a actelor prin care

se dovedește proveniența licită a bunurilor ce nu erau însoțite, în momentul

constatării contravenției, de astfel de documente, atrage anularea

procesului-verbal de contravenție, exonerarea contravenientului de plata

amenzii și restituirea mărfii confiscate.

Pentru considerentele de mai sus, recursul în interesul legii a fost admis și

s-a stabilit că, în cazul plângerilor îndreptate împotriva actelor de

constatare și sancționare a contravențiilor prevăzute de art.1 lit.e din Legea

nr.12/1990, modificată prin O.G. nr.126 din 29 august 1998, prezentarea

ulterioară, în fața instanțelor judecătorești, a actelor prin care se dovedește

proveniența licită a bunurilor ce nu erau însoțite, în momentul constatării

contravenției, de astfel de documente, atrage anularea procesului-verbal de

contravenție, exonerarea contravenientului de plata amenzii aplicare și

restituirea mărfii confiscate.