ÎCCJ, decizie (scj.ro #82049)

Acțiune în revendicarea imobilului înstrăinat chiriașilor în temeiul Legii nr. 112/1995. Buna credință a chiriașului cumpărător stabilită printr-o hotărâre judecătorească anterioară. Bun actual în accepțiunea Articolului 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenție Cuprins pe materii : Drept civil. Drepturi reale. Drept de proprietate privată. Cumpărători de bună credință ai imobilului, în baza Legii nr. 112/1995. Acțiune în revendicare. Index alfabetic : Drept civil. - Drept de proprietate privată. - Buna credință stabilită cu autoritate de lucru judecat. - Acțiune în revendicare. - Comparare de titluri. - Bun actual. Cod civil : art. 480. Legea nr. 10/001 : art. 18 alin. (1) lit.c.

Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale Omului Art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenție Pentru a exsita o protecție a unui drept subiectiv al persoanei îndreptățite în sensul Articolului 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenție, este necesar, potrivit jurisprudenței CEDO (obligatorie pentru statele semnatare ale Convenției, în egală măsură ca și normele acesteia), să fie vorba de un bun actual al acesteia, aflat în patimoniul său, calitatea de titular al dreptului fiindu-i recunoscută printr-o hotărâre judecătorească sau pe calea unor măsuri legislative de restituire, concretizând în patrimoniul părții, existența unei speranțe legitime de redobândire a bunului în materialitatea sa.

ICCJ, Secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia civilă nr. 8370 din 12 decembrie 2007 Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, reclamanta O.A.J.E. a chemat în judecată Consiliul General al Municipiului București, solicitând obligarea acestuia să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilul din București, sector 1. Cadrul procesual a fost precizat ulterior, în sensul îndreptării pretențiilor reclamantei și împotriva pârâților C.I. și C.M., dobânditori (prin vânzare-cumpărare) ai apartamentului nr. 1 situat în imobilul revendicat. Acțiunea a fost precizată în sensul revendicării doar a apartamentului nr. 1 ocupat de pârâții C., față de restituirea restului imobilului prin dispoziția nr. 804 din 11 februarie 2003 a Primarului General al Municipiului București.

Prin sentința nr. 1152 din 15 septembrie 2006, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis cererea reclamantei și a obligat pe pârâți să restituie acesteia apartamentul nr. 1 din imobilul situat în București, sector 1, împreună cu terenul aferent în suprafață de 81,45 mp. Tribunalul a reținut că imobilul revendicat de reclamantă, a fost dobândit de autorul acesteia prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 25824 din 22 august 1927, fiind transcris în registrul de transcripțiuni și înregistrat ca atare în evidențele fiscale. Ulterior, imobilul a fost trecut în patrimoniul statului prin decizia nr. 129 din 30 noiembrie 1957 a Sfatului popular al raionului V.I.Stalin, de completare a listelor anexă ale Decretului nr. 92/1950.

La rândul lor, pârâții au dobândit imobilul tot printr-un contract de vânzare-cumpărare, dar încheiat în anul 1997, de la stat care era un „non dominus”. Ca atare, s-a constatat că titlul reclamantei este mai bine caracterizat, neavând relevanță că pârâții au fost de bună-credință la încheierea contractului, așa cum s-a reținut în procesul care a purtat asupra valabilității acestuia, acțiunea în nulitate fiind respinsă ca neîntemeiată. Împotriva sentinței au declarat apel pârâții C., care au susținut caracterul nelegal al soluției, întrucât aceasta a ignorat cele statuate printr-o hotărâre irevocabilă în legătură cu buna-credință a apelanților, precum și dispozițiile Legii nr. 10/2001, prin care s-a acordat preferință titlurilor valabil încheiate în condițiile legii speciale, păstrându-le efectele chiar și față de foștii proprietari deposedați abuziv, cu titlu sau fără titlu.

Apelul a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 60/A din 16 martie 2007 a Curții de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflictele de muncă și asigurări sociale. În considerentele deciziei s-a reținut că, în mod corect, cauza a fost judecată în condițiile dreptului comun, fără aplicarea legii speciale, față de împrejurarea că reclamanta a înțeles să aleagă aplicarea art. 480 Cod civil și nu a prevederilor Legii nr. 10/2001. De altfel, o astfel de soluționare a pricinii, cu referire la noul act normativ, ar fi însemnat încălcarea principiului neretroactivității legii civile.

Susținerea potrivit căreia acțiunea în revendicare ar evoca fondul acțiunii în constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare al pârâților, a fost înlăturată cu motivarea că instanța de fond a stabilit că ambele părți prezintă titluri valabile cu privire la proprietatea imobilului în litigiu, verificându-se doar care dintre ele este mai bine caracterizat. Sub acest aspect, s-a apreciat că titlul reclamantei este preferabil, având în vedere că bunul a fost dobândit de autorul acesteia în anul 1927, de la proprietar, în timp ce pârâții au dobândit imobilul în anul 1997 de la un neproprietar. De asemenea, s-a reținut incidența dispozițiilor Art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenție , referitoare la protecția dreptului de proprietate, protecție la care este îndreptățită reclamanta.

Împotriva deciziei au declarat recurs pârâții, care au formulat critici sub următoarele aspecte: Hotărârea este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C.proc.civ.), fiind înfrânt caracterul special al Legii nr. 10/2001, în beneficiul aplicării dreptului comun. Astfel, acțiunea în revendicare, indiferent dacă a fost formulată înainte sau după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, nu putea fi primită, aceasta urmând a fi considerată ori inadmisibilă, ori nefondată. Sub aspectul inadmisibilității, s-a susținut că, odată cu noua lege, pentru toate imobilele care cad sub incidența acesteia, persoanele îndreptățite pot obține măsuri reparatorii, constând în restituirea în natură sau în despăgubiri, dar în condițiile reglementării speciale.

Pe de altă parte, dacă se trece peste aspectul inadmisibilității, cererea este nefondată, având în vedere că admiterea revendicării este condiționată de constatarea în prealabil a nulității actului de înstrăinare, în condițiile art. 46 alin. (2) și alin. (5) din Legea nr. 10/2001. Hotărârea este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, fiind nesocotit Art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenție. În acest sens, s-a arătat că, în mod greșit, instanța fondului a făcut referire la Protocolul menționat, pentru a justifica necesitatea recunoașterii și protecției dreptului de proprietate al reclamantei.

În realitate, textul nu garantează dreptul la restituirea bunurilor trecute în proprietatea statului în perioada totalitaristă, iar pentru protecția dreptului la respectarea bunurilor, trebuie îndeplinite anumite condiții și anume: bunurile să fie actuale; calitatea persoanei de titular al bunului actual, calitate care să-i fi fost recunoscută printr-o hotărâre judecătorească definitivă, fie determinată printr-o măsură legislativă care să-i confere cel puțin o speranță legitimă de redobândire. De aceea, instanța de apel nu putea reține, în favoarea reclamantei, aplicabilitatea Protocolului, întrucât, nu numai că reclamantei nu i-a fost recunoscută calitatea de titular al bunului ci dimpotrivă, i-a fost infirmată prin decizia nr. 1612/2004 a Curții de Apel București, prin care cererea de constatare a nulității contractului de vânzare-cumpărare încheiat de recurenți, i-a fost respinsă în mod irevocabil.

Admiterea acțiunii în revendicare constituie o ingerință în dreptul de proprietate al pârâților, în sensul jurisprudenței CEDO. Cu referire la dispozițiile art. 304 pct. 7 C.proc.civ., hotărârea a fost criticată pentru nemotivare, arătându-se că aceasta nu a răspuns criticilor referitoare la incidența limitată a dispozițiilor art.6 alin.(2) din Legea nr. 213/1998, care restrâng aplicabilitatea normei la situațiile care exced legilor speciale. De asemenea, nu s-a răspuns argumentului referitor la încălcarea Art. 6 din CEDO, constând în nesocotirea dreptului pârâților la un proces echitabil și încălcarea securității raporturilor juridice, care presupune ca soluția dată anterior de instanță și rămasă irevocabilă, să nu mai poată fi pusă în discuție.

Examinând criticile formulate prin intermediul recursului, Înalta Curte a constatat următoarele: Susținerile referitoare la inadmisibilitatea acțiunii în revendicare sunt nefondate și urmează să fie respinse în consecință. Reclamanta a promovat acțiunea în revendicare în anul 1998, aceasta fiind illo tempore , calea procedurală de valorificare a dreptului de proprietate pretins, inclusiv cu privire la imobilele preluate abuziv de către stat. Împrejurarea că pe parcursul desfășurării procesului a intrat în vigoare Legea nr. 10/2001, care instituie o anumită procedură pentru recunoașterea dreptului de proprietate și redobândirea posesiei imobilelor preluate abuziv de către stat, nu poate avea drept consecință inadmisibilitatea demersului judiciar anterior.

Sesizarea instanței de judecată s-a realizat în mod corect, neputându-se impune, retroactiv, o condiție de formă (respectarea unei proceduri prealabile) introdusă printr-o lege specială ulterioară. Criticile de nelegalitate ce vizează însă fondul cauzei, respectiv, modalitatea în care instanțele au apreciat asupra prevalenței dreptului de proprietate al reclamantei, urmează să fie apreciate ca întemeiate. Astfel, în urma procesului desfășurat între părți, s-a stabilit în mod irevocabil faptul că pârâții au încheiat cu bună-credință contractul de vânzare-cumpărare asupra imobilului în litigiu, neexistând la acel moment nicio notificare sau alt demers al reclamantei, care să atenționeze asupra nevalabilității titlului statului.

De aceea, acțiunea în nulitatea contractului de vânzare-cumpărare promovată de reclamantă, a fost respinsă, irevocabil, ca nefondată. Reținând această situație de fapt, instanța de apel a considerat în mod greșit că ea nu are consecințe juridice în operațiunea de comparare a titlurilor de proprietate prezentate de părți și că dreptul reclamantei este protejat de Art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale Omului.

Pentru a exista însă, o astfel de protecție, care să impună prevalența dreptului subiectiv afirmat de reclamantă, este necesar, potrivit jurisprudenței CEDO (obligatorie pentru statele semnatare ale Convenției, în egală măsură ca și normele acesteia), să fie vorba de un bun actual al acesteia (aflat în patrimoniul său), calitatea de titular al dreptului fiindu-i recunoscută printr-o hotărâre judecătorească sau pe calea unor măsuri legislative de restituire, concretizând în patrimoniul părții existența unei speranțe legitime, de redobândire a bunului în materialitatea sa. Or, în speță, nu numai că reclamantei nu i se recunoscuse dreptul de proprietate asupra imobilului printr-o hotărâre judecătorească, ci acest drept a fost confirmat ca aparținând patrimoniului pârâților, ca urmare a respingerii acțiunii în nulitate îndreptate împotriva titlului lor.

De asemenea, reclamanta nu putea pretinde existența unei speranțe legitime de redobândire a bunului în materialitatea lui, ca urmare a măsurilor legislative de restituire adoptate de stat, raportat la situația de fapt concretă. Pe de o parte, potrivit art. 18 alin.(1) lit.c din Legea nr. 10/2001 (republicată) măsurile reparatorii se stabilesc numai prin echivalent, atunci când imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale (ceea ce, în speță, se stabilise în mod irevocabil, prin hotărâre judecătorească). Pe de altă parte, prin dispoziție a Primarului General s-a stabilit că reclamanta este îndreptățită, pentru partea de imobil înstrăinată, la măsuri reparatorii în echivalent (asigurându-se astfel, aplicarea măsurilor legislative adoptate de stat în materia imobilelor preluate abuziv).

A considera că, indiferent de circumstanțele concrete, dobânditorul imobilului trebuie deposedat de bun pentru ca acesta să poată fi restituit în natură fostului proprietar, ar însemna să se accepte ca diminuarea vechilor atingeri ale proprietății să creeze noi prejudicii, disproporționate, în sarcina dobânditorului actual. În acest sens, în jurisprudența CEDO s-a statuat (Cauza Raicu c. României) că persoanele care și-au dobândit bunurile cu bună-credință, nu trebuie să fie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității statului care a confiscat în trecut aceste bunuri. Altminteri, s-ar încălca criteriul proporționalității, dobânditorul bunului neavând la îndemână o acțiune care să ducă la acordarea unei compensații, cu o valoare apropiată, în mod rezonabil, de valoarea imobilului.

Într-adevăr, potrivit dispozițiilor Legii nr. 10/2001 (art. 50), foștii chiriași ale căror contracte sunt lipsite de eficiență juridică, pot obține doar restituirea prețului actualizat, care nu reflectă însă, valoarea de circulație a bunului. Rezultă, potrivit considerentelor expuse, că în operațiunea de comparare a titlurilor de proprietate, specifică acțiunii în revendicare, instanța a ignorat faptul că titlul pârâților fusese confirmat printr-o hotărâre irevocabilă, că aceștia beneficiau de un bun în sensul Convenției, în timp ce reclamanta nu era titulara unui bun actual și nici chiar, a unei speranțe legitime în sensul jurisprudenței europene, pentru a avea câștig de cauză în acțiunea în revendicare.

Ca atare, aplicarea Art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenție, în favoarea reclamantei s-a realizat în mod greșit, întrucât norma invocată era incidentă situației pârâților și de natură să conducă la respingerea acțiunii îndreptate împotriva lor, care tindea la lipsirea acestora de un bun recunoscut prin hotărâre judecătorească și implicit, la lipsirea de efecte a acestei hotărâri, cu consecințe asupra stabilității raporturilor juridice. În consecință, s-a constatat că decizia atacată este lipsită de temei legal și conform art. 304 pct. 9 C.proc.civ., a fost admis recursul și modificată hotărârea, conform art. 296 C.proc.civ. a fost admis apelul și schimbată în tot sentința primei instanțe, în sensul respingerii acțiunii ca nefondate.