ÎCCJ, decizie (scj.ro #82049)
ÎCCJ, decizie (scj.ro #82049) (Înalta Curte de Casație și Justiție)
Acțiune în revendicarea imobilului înstrăinat
chiriașilor în temeiul Legii nr. 112/1995. Buna credință a
chiriașului cumpărător stabilită printr-o hotărâre
judecătorească anterioară. Bun actual în accepțiunea
Articolului 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenție
Cuprins pe materii
: Drept civil. Drepturi reale. Drept de proprietate
privată. Cumpărători de bună credință ai
imobilului, în baza Legii nr. 112/1995. Acțiune în revendicare.
Index alfabetic
: Drept civil.
-
Drept de proprietate privată.
-
Buna credință stabilită cu
autoritate de lucru judecat.
-
Acțiune în revendicare.
-
Comparare de titluri.
-
Bun actual.
Cod
civil : art. 480.
Legea nr. 10/001 : art. 18 alin. (1) lit.c.
Convenția Europeană a Drepturilor și
Libertăților Fundamentale ale Omului
Art.
1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenție
Pentru a exsita o protecție a unui drept subiectiv
al persoanei îndreptățite în sensul Articolului 1 din Protocolul nr.
1 Adițional la Convenție, este necesar, potrivit jurisprudenței
CEDO (obligatorie pentru statele semnatare ale Convenției, în
egală măsură ca și normele acesteia), să fie vorba de
un bun actual al acesteia, aflat în patimoniul său, calitatea de titular
al dreptului fiindu-i recunoscută printr-o hotărâre judecătorească
sau pe calea unor măsuri legislative de restituire, concretizând în
patrimoniul părții, existența unei speranțe legitime de
redobândire a bunului în materialitatea sa.
ICCJ, Secția civilă și de proprietate
intelectuală, decizia civilă nr. 8370 din 12 decembrie
2007
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului
București, reclamanta O.A.J.E. a chemat în judecată Consiliul General
al Municipiului București, solicitând obligarea acestuia să-i lase în
deplină proprietate și posesie imobilul din București, sector 1.
Cadrul procesual a fost precizat ulterior, în sensul
îndreptării pretențiilor reclamantei și împotriva pârâților
C.I. și C.M., dobânditori (prin vânzare-cumpărare) ai apartamentului
nr. 1 situat în imobilul revendicat.
Acțiunea a fost precizată în sensul revendicării
doar a apartamentului nr. 1 ocupat de pârâții C., față de
restituirea restului imobilului prin dispoziția nr. 804 din 11 februarie
2003 a Primarului General al Municipiului București.
Prin sentința nr. 1152 din 15 septembrie 2006,
Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis cererea
reclamantei și a obligat pe pârâți să restituie acesteia
apartamentul nr. 1 din imobilul situat în București, sector 1,
împreună cu terenul aferent în suprafață de 81,45 mp.
Tribunalul a reținut că imobilul revendicat de
reclamantă, a fost dobândit de autorul acesteia prin contractul de
vânzare-cumpărare nr. 25824 din 22 august 1927, fiind transcris în
registrul de transcripțiuni și înregistrat ca atare
în evidențele fiscale.
Ulterior, imobilul a fost trecut în patrimoniul statului
prin decizia nr. 129
din 30 noiembrie 1957 a Sfatului popular al raionului
V.I.Stalin, de completare a listelor anexă ale Decretului nr. 92/1950.
La rândul lor, pârâții au dobândit imobilul
tot printr-un contract de vânzare-cumpărare, dar încheiat în anul 1997, de
la stat care era un „non dominus”.
Ca atare, s-a constatat că titlul reclamantei este
mai bine caracterizat, neavând relevanță că pârâții au fost
de bună-credință la încheierea contractului, așa cum s-a
reținut în procesul care a purtat asupra valabilității acestuia,
acțiunea în nulitate fiind respinsă ca neîntemeiată.
Împotriva sentinței au declarat apel pârâții
C., care au susținut caracterul nelegal al soluției, întrucât aceasta
a ignorat cele statuate printr-o hotărâre irevocabilă în
legătură cu buna-credință a apelanților, precum
și dispozițiile Legii nr. 10/2001, prin care s-a acordat
preferință titlurilor valabil încheiate în condițiile legii
speciale, păstrându-le efectele chiar și față de
foștii proprietari deposedați abuziv, cu titlu sau fără
titlu.
Apelul a fost respins ca nefondat prin decizia
civilă nr. 60/A din 16 martie 2007 a Curții de Apel București,
secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflictele de
muncă și asigurări sociale.
În considerentele deciziei s-a reținut că, în
mod corect, cauza a fost judecată în condițiile dreptului comun,
fără aplicarea legii speciale, față de împrejurarea că
reclamanta a înțeles să aleagă aplicarea art. 480 Cod civil
și nu a prevederilor Legii nr. 10/2001. De altfel, o astfel de
soluționare a pricinii, cu referire la noul act normativ, ar fi însemnat
încălcarea principiului neretroactivității legii civile.
Susținerea potrivit căreia
acțiunea în revendicare ar
evoca fondul
acțiunii în constatarea nulității
contractului de vânzare-cumpărare al pârâților,
a fost înlăturată cu motivarea că
instanța de fond a stabilit că ambele părți prezintă
titluri valabile cu privire la proprietatea imobilului în litigiu,
verificându-se doar care dintre ele este mai bine caracterizat.
Sub acest aspect, s-a apreciat că titlul reclamantei
este preferabil, având în vedere că bunul a fost dobândit de autorul
acesteia în anul 1927, de la proprietar, în timp ce pârâții au dobândit
imobilul în anul 1997 de la un neproprietar.
De asemenea, s-a reținut incidența
dispozițiilor Art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenție
,
referitoare la protecția
dreptului de proprietate, protecție la care este
îndreptățită reclamanta.
Împotriva deciziei au declarat recurs pârâții, care
au formulat critici sub următoarele aspecte:
Hotărârea este dată cu încălcarea și
aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C.proc.civ.), fiind
înfrânt caracterul special al Legii nr. 10/2001, în beneficiul aplicării
dreptului comun.
Astfel, acțiunea în revendicare, indiferent
dacă a fost formulată înainte sau după intrarea în vigoare a
Legii nr. 10/2001, nu putea fi primită, aceasta urmând a fi
considerată ori inadmisibilă, ori nefondată.
Sub aspectul inadmisibilității, s-a
susținut că, odată cu noua lege, pentru toate imobilele care cad
sub incidența acesteia, persoanele îndreptățite pot obține
măsuri reparatorii, constând în restituirea în natură sau în
despăgubiri, dar în condițiile reglementării speciale.
Pe de altă parte, dacă se trece peste aspectul
inadmisibilității, cererea este nefondată, având în vedere
că admiterea revendicării este condiționată de constatarea
în prealabil a nulității actului de înstrăinare, în
condițiile art. 46 alin. (2) și alin. (5) din Legea nr. 10/2001.
Hotărârea este dată cu încălcarea și
aplicarea greșită a legii, fiind
nesocotit Art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la
Convenție.
În acest sens, s-a arătat că, în mod
greșit, instanța fondului a făcut
referire la Protocolul menționat, pentru a justifica
necesitatea recunoașterii și
protecției dreptului de proprietate al reclamantei.
În realitate, textul nu garantează dreptul la
restituirea bunurilor trecute în proprietatea statului în perioada
totalitaristă, iar pentru protecția dreptului la respectarea
bunurilor, trebuie îndeplinite anumite condiții și anume: bunurile
să fie actuale; calitatea persoanei de titular al bunului actual, calitate
care să-i fi fost recunoscută printr-o hotărâre
judecătorească definitivă, fie determinată printr-o
măsură legislativă care să-i confere cel puțin o
speranță legitimă de redobândire.
De aceea, instanța de apel nu putea reține, în
favoarea reclamantei, aplicabilitatea Protocolului, întrucât, nu numai că
reclamantei nu i-a fost recunoscută calitatea de titular al bunului ci
dimpotrivă, i-a fost infirmată prin decizia nr. 1612/2004 a
Curții de Apel București, prin care cererea de constatare a
nulității contractului de vânzare-cumpărare încheiat de
recurenți, i-a fost respinsă în mod irevocabil.
Admiterea acțiunii în revendicare constituie o ingerință
în dreptul de proprietate al pârâților, în sensul jurisprudenței
CEDO.
Cu referire la dispozițiile art. 304 pct. 7
C.proc.civ., hotărârea a fost criticată pentru nemotivare,
arătându-se că aceasta nu a răspuns criticilor referitoare la
incidența limitată a dispozițiilor art.6 alin.(2) din Legea nr.
213/1998, care restrâng aplicabilitatea normei la situațiile care exced
legilor speciale.
De asemenea, nu s-a răspuns argumentului referitor
la încălcarea Art. 6 din CEDO, constând în nesocotirea dreptului pârâților
la un proces echitabil și încălcarea securității
raporturilor juridice, care presupune ca soluția dată
anterior de instanță și rămasă
irevocabilă, să nu mai poată fi pusă în discuție.
Examinând criticile formulate prin intermediul
recursului, Înalta Curte a constatat următoarele:
Susținerile referitoare la inadmisibilitatea
acțiunii în revendicare sunt nefondate și urmează să fie
respinse în consecință.
Reclamanta a promovat acțiunea în revendicare în
anul 1998, aceasta fiind
illo tempore
, calea procedurală de
valorificare a dreptului de proprietate pretins, inclusiv cu privire la
imobilele preluate abuziv de către stat.
Împrejurarea că pe parcursul
desfășurării procesului a intrat în vigoare Legea nr. 10/2001,
care instituie o anumită procedură pentru recunoașterea
dreptului de proprietate și redobândirea posesiei imobilelor preluate
abuziv de către stat, nu poate avea drept consecință
inadmisibilitatea demersului judiciar anterior.
Sesizarea instanței de judecată s-a
realizat în mod corect, neputându-se impune,
retroactiv, o condiție de formă (respectarea unei proceduri
prealabile) introdusă printr-o lege specială ulterioară.
Criticile de nelegalitate ce vizează însă
fondul cauzei, respectiv, modalitatea în care instanțele au apreciat
asupra prevalenței dreptului de proprietate al reclamantei, urmează
să fie apreciate ca întemeiate.
Astfel, în urma procesului desfășurat între
părți, s-a stabilit în mod irevocabil faptul că pârâții au
încheiat cu bună-credință contractul de vânzare-cumpărare
asupra imobilului în litigiu, neexistând la acel moment nicio notificare sau
alt demers al reclamantei, care să atenționeze asupra
nevalabilității titlului statului.
De aceea, acțiunea în nulitatea contractului de
vânzare-cumpărare promovată de reclamantă, a fost respinsă,
irevocabil, ca nefondată.
Reținând această situație de fapt,
instanța de apel a considerat în mod
greșit că ea nu are consecințe juridice în
operațiunea de comparare a titlurilor de proprietate prezentate de
părți și că dreptul reclamantei este protejat de Art. 1 din
Protocolul nr. 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor
și
Libertăților Fundamentale ale Omului.
Pentru a exista însă, o astfel de protecție,
care să impună prevalența dreptului subiectiv afirmat de
reclamantă, este necesar, potrivit jurisprudenței CEDO (obligatorie
pentru statele semnatare ale Convenției, în egală măsură ca
și normele acesteia), să fie vorba de un bun actual al acesteia
(aflat în patrimoniul său), calitatea de titular al dreptului fiindu-i recunoscută
printr-o hotărâre judecătorească sau pe calea unor măsuri
legislative de restituire, concretizând în patrimoniul părții
existența unei speranțe legitime, de redobândire a bunului în
materialitatea sa.
Or, în speță, nu numai că reclamantei nu i
se recunoscuse dreptul de proprietate asupra imobilului printr-o hotărâre
judecătorească, ci acest drept a fost confirmat ca aparținând
patrimoniului pârâților, ca urmare a respingerii acțiunii în nulitate
îndreptate împotriva titlului lor.
De asemenea, reclamanta nu putea pretinde existența
unei speranțe legitime de redobândire a bunului în materialitatea lui, ca
urmare a măsurilor legislative de restituire adoptate de stat, raportat la
situația de fapt concretă.
Pe de o parte, potrivit art. 18 alin.(1) lit.c din Legea
nr. 10/2001 (republicată) măsurile reparatorii se stabilesc numai
prin echivalent, atunci când imobilul a fost înstrăinat cu respectarea
dispozițiilor legale (ceea ce, în speță, se stabilise în mod
irevocabil, prin hotărâre judecătorească).
Pe de altă parte, prin dispoziție a Primarului
General s-a stabilit că reclamanta este îndreptățită,
pentru partea de imobil înstrăinată, la măsuri reparatorii în
echivalent (asigurându-se astfel, aplicarea măsurilor legislative
adoptate de stat în materia imobilelor preluate abuziv).
A considera că, indiferent de
circumstanțele concrete, dobânditorul
imobilului trebuie deposedat de bun pentru ca acesta
să poată fi restituit în natură fostului proprietar, ar însemna
să se accepte ca diminuarea vechilor atingeri ale proprietății
să creeze noi prejudicii, disproporționate, în sarcina dobânditorului
actual.
În acest sens, în jurisprudența CEDO s-a statuat
(Cauza Raicu c. României) că persoanele care și-au dobândit bunurile
cu bună-credință, nu trebuie să fie aduse în situația
de a suporta ponderea responsabilității statului care a confiscat în
trecut aceste bunuri.
Altminteri, s-ar încălca criteriul
proporționalității, dobânditorul bunului neavând la
îndemână o acțiune care să ducă la acordarea unei compensații,
cu o valoare apropiată, în mod rezonabil, de valoarea imobilului.
Într-adevăr, potrivit dispozițiilor Legii nr.
10/2001 (art. 50), foștii chiriași ale căror contracte sunt
lipsite de eficiență juridică, pot obține doar restituirea
prețului actualizat, care nu reflectă însă, valoarea de
circulație a bunului.
Rezultă, potrivit considerentelor expuse, că în
operațiunea de comparare a titlurilor de proprietate, specifică
acțiunii în revendicare, instanța a ignorat faptul că titlul
pârâților fusese confirmat printr-o hotărâre irevocabilă,
că aceștia beneficiau de un bun în sensul Convenției, în timp ce
reclamanta nu era titulara unui bun actual și nici chiar, a unei
speranțe legitime în sensul jurisprudenței europene, pentru a avea
câștig de cauză în acțiunea în revendicare.
Ca atare, aplicarea Art. 1 din Protocolul nr. 1
Adițional la Convenție, în favoarea reclamantei s-a realizat în mod
greșit, întrucât norma invocată era incidentă situației
pârâților și de natură să conducă la respingerea
acțiunii îndreptate împotriva lor, care tindea la lipsirea acestora de un
bun recunoscut prin hotărâre judecătorească și implicit, la
lipsirea de efecte a acestei hotărâri,
cu consecințe asupra stabilității
raporturilor juridice.
În consecință, s-a constatat
că decizia atacată este lipsită de temei legal și conform
art. 304 pct. 9 C.proc.civ., a fost admis recursul și modificată
hotărârea, conform art. 296 C.proc.civ. a fost admis apelul și
schimbată în tot sentința primei instanțe, în sensul respingerii
acțiunii ca nefondate.