ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1885/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată la 14 mai 2008, reclamantul M.G. a chemat în judecată pe pârâta C.T., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să o oblige pe aceasta să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie, apartamentul situat în București, sectorul 1, arătând că imobilul a fost abuziv preluat de Statul Român, prin naționalizare, conform Decretului nr. 92/1950, iar titlul său este preferabil celui al pârâtei, care l-a cumpărat de la stat în baza Legii nr. 112/1995, respectiv de la un non dominus.

Pârâta a chemat în garanție Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și pe Municipiul București, prin Primarul General, pentru ipoteza în care va fi evinsă și a invocat totodată, inadmisibilitatea acțiunii în considerarea Acordului dintre Guvernele României și Italiei, intrat în vigoare la data de 7 martie 1972. Prin sentința civilă nr. 1728 din 14 octombrie 2011, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins excepția inadmisibilității acțiunii, iar pe fond, a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată. De asemenea, a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de chemare în garanție formulată de pârâta C.T.

Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că excepția inadmisibilității acțiunii nu este întemeiată, întrucât apărările invocate de pârâtă referitoare la stingerea drepturilor reclamantului cu privire la imobil, în urma Acordului dintre Guvernele României și Italiei în privința reparațiilor acordate cetățenilor italieni, nu duc la un fine de neprimire a acțiunii în revendicare în cadrul căreia reclamantul își afirmă pretenția de a fi proprietar în continuare asupra bunului, ci reprezintă o problemă ce urmează a fi rezolvată cu prilejul analizei temeiniciei cererii. Pe fond, tribunalul a constatat că imobilul a aparținut autorilor reclamantului, U.M. și F.M., fiind preluat abuziv de către stat, prin naționalizare, conform Decretului nr. 92/1950.

Pârâta a cumpărat acest apartament, în baza Legii nr. 112/1995, prin contractul de vânzare-cumpărare din 25 februarie 1997, în calitate de chiriaș, de la Primăria Municipiului București, prin SC H.N. SA. În drept, tribunalul a reținut că prin Acordul semnat la 23 ianuarie 1968 între Guvernele României și Italiei, ratificat prin Decretul nr. 569/1968 și intrat în vigoare la 7 martie 1972, în conformitate cu art. 1 lit. a), Guvernul Republicii Socialiste România s-a obligat să plătească Guvernului Republicii Italiene suma forfetară de 1.312.500.000 lire italiene, cu titlu de indemnizație globală și definitivă pentru pretențiile de orice natură ale statului italian și ale persoanelor fizice și juridice italiene față de statul român și persoanele fizice și juridice române și că, în conformitate cu art. 4 din acest acord, plata integrală a sumei forfetare a avut efect liberator pentru statul român.

În consecință, efectul liberator la care s-a făcut referire în acord, a condus la stingerea dreptului de proprietate al autorilor reclamantului, ceea ce duce la lipsa de temeinicie a acțiunii în revendicare. Tribunalul a apreciat că soluția este prevăzută și de art. 5 din Legea nr. 10/2001, care stabilește că nu sunt îndreptățite la restituire sau măsuri reparatorii, persoanele despăgubite potrivit acordurilor internaționale încheiate de România, privind reglementarea problemelor financiare în suspensie. Constatând că reclamantului nu mai justifică un drept de proprietate în patrimoniul său pentru a se afla în ipoteza reglementată de art. 480 și urm. C. civ., tribunalul a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Pe cale de consecință, a fost respinsă și cererea de chemare în garanție formulată de pârâtă, reținându-se că aceasta nu a căzut în pretenții. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Pârâta C.T. a formulat cerere de aderare la apelul declarat de reclamant, prin care a solicitat ca, în situația admiterii apelului principal și a cererii de chemare în judecată, să fie admisă și cererea de chemare în garanție, cu consecința obligării intimaților Municipiului București, prin Primarul General și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata sumei de 170.616 euro, reprezentând prețul de piață al apartamentului.

Prin decizia civilă nr. 260/A/19 iunie 2012 Curtea de Apel Bucuerști, secția a IlI-a civilă, a respins apelurile ca nefondate, Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut, în privința dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 10/2001, că într-adevăr, așa cum s-a susținut prin motivele de apel, acestea nu constituie temei pentru respingerea acțiunii în revendicare întrucât efectul liberator al Acordului încheiat între Guvernul României și Guvernul Italiei s-ar fi produs în măsura în care s-ar fi realizat plata integrală a sumei forfetare, dar că în speță nu s-au produs dovezi în acest sens. În același timp, faptul că sunt apreciate justificate aceste critici nu este suficient pentru a conduce la admiterea apelului.

Aceasta, întrucât cererea de revendicare imobiliară nu este întemeiată din perspectiva aplicării dispozițiilor art. 480 C. civ., și ale art. 1 din Protocolul nr. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Astfel, în analiza acestei cereri urmează să se aibă în vedere și efectele legii speciale, Legea nr. 10/2001, care reglementează modalitatea de reparare a prejudiciului creat prin preluarea abuzivă de către stat a unor imobile în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, chiar dacă reclamantul și-a întemeiat cererea pe normele de drept comun, solicitând să se dea preferință titlului cel mai bine caracterizat, precum și decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Față de situația juridică a apartamentului revendicat, Curtea a reținut că problema raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială și C. civ., ca lege generală, precum și cea a raportului dintre legea internă și Convenția Europeană a Drepturilor Omului au fost rezolvate prin decizia în interesul Legii nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, dezlegarea dată problemelor de drept judecate prin aceasta fiind obligatorie pentru instanță.

Cu privire la problema existenței unei opțiuni între aplicarea legii speciale și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, Înalta Curte a statuat, prin decizia în interesul legii menționată, că persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001, nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ., cu atât mai mult dacă a fost utilizată procedura Legii nr. 10/2001, având în vedere regula electa una via și principiul securității raporturilor juridice. Totodată, ar fi ignorat principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială și legea generală, specialia generalibus derogant, și care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială.

În speță, reclamantul M.G. a urmat procedura instituită de dispozițiile legii speciale, astfel cum rezultă din notificarea din 2001, transmisă Primăriei municipiului București prin Biroul Executorului Judecătoresc S. și N., imobilul în litigiu fiind preluat de stat prin Decretul nr. 92/1950 de la autorii săi. Așadar, este dovedit în cauza pendinte că obiectul acțiunii în revendicare îl reprezintă un imobil ce intră în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001. Curtea a mai reținut că, prin aceeași decizie în interesul legii, Înalta Curte a rezolvat și problema dacă prioritatea Convenției Europene a Drepturilor Omului poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv dacă o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale.

În acest sens, nu este exclusă, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, chiar în condițiile existenței legii speciale, în măsura în care reclamantul se poate prevala de un „bun", ca noțiune autonomă în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional. Din acest punct de vedere, s-a constatat că, potrivit jurisprudenței C.E.D.O., un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la „bunurile" sale în sensul acestei prevederi. Noțiunea „bunuri" poate cuprinde atât „bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin o „speranță legitimă" de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate.

Dacă interesul patrimonial în cauză este de ordinul creanței, el nu poate fi considerat o „valoare patrimonială" decât dacă are o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu atunci când este confirmat printr-o jurisprudență bine stabilită a instanțelor . Astfel, în cauza Măria Atanasiu contra României, instanța europeană a constatat că existența unui „bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului.

în acest context, refuzul administrației de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor, care ține de prima frază a primului alineat al artl din Protocolul nr. 1 la Convenție (a se vedea, mutatis mutandis, Păduraru, §§ 65 și 75) și că, de la intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2000 și nr. 10/2001 și mai ales, a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri. Prin urmare, transformarea într-o „valoare patrimonială", în sensul artl din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.

În speță, nicio instanță sau autoritate administrativă internă nu a recunoscut reclamantului în mod definitiv un drept de a i se restitui apartamentul în litigiu. Mai mult, s-a reținut că prin sentința civilă nr. 47 din 19 ianuarie 2000 pronunțată de Tribunalul București, secția a IlI-a civilă, devenită irevocabilă, acțiunea în revendicare formulată de autorul apelantului-reclamant în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului București, a fost respinsă, ca neîntemeiată. În consecință, s-a constatat că apartamentul ce face obiectul revendicării nu reprezintă un „bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamantul s-ar putea prevala.

De asemenea, s-a reținut și că admiterea acțiunii în revendicare ar aduce atingere dreptului de proprietate al apelantei-pârâte care a dobândit imobilul în litigiu prin contractul de vânzare-cumpărare din 25 februarie 1997, încheiat cu Primăria Municipiului București, în temeiul Legii nr. 112/1995 și că buna credință a chiriașului cumpărător, la momentul contractării cu autoritatea administrativă locală, analizată din perspectiva art. 1898 C. civ., nu are nicio relevanță în aprecierea privării de proprietate a adevăratului titular, implicit a încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1. De vreme ce apelantul-reclamant nu se poate prevala de un „bun actual", soluția de respingere a acțiunii în revendicare este legală, acesta urmând să își valorifice, în condițiile legii speciale, dreptul de despăgubire.

Împotriva deciziei au declarat recurs reclamantul M.G. și pârâta C.T. 1. Reclamantul a susținut că decizia este nelegală, având în vedere următoarele aspecte: - Instanța de apel a considerat în mod greșit că reclamantul nu deține un bun în sensul Convenției europene. Astfel, chiar dacă nu există o recunoaștere, printr-o dispoziție a primarului sau o hotărâre judecătorească irevocabilă, este de competența exclusivă a organului de jurisdicție învestit cu acțiunea, ca acesta să constate existența unui bun chiar în cadrul revendicării. Reclamantul a urmat procedura Legii nr. 10/2001, transmițând notificarea autorității administrative, dar i s-a comunicat că imobilul nu poate fi restituit deoarece a fost înstrăinat.

Eroarea instanței de apel, ca și a celei de fond constă în faptul că, deși constată că preluarea imobilului de către stat a fost una abuzivă, fără titlu, nu apreciază în același timp, că aceasta echivalează recunoașterii unui bun în patrimoniul reclamantului. Chiar legea specială constată nevalabilitatea titlului statului, consolidând titlul de proprietate al reclamantului și punându-l sub protecția oferită de art. 1 din Protocolul nr. 1. - Potrivit legii speciale interne, Legea nr. 10/2001, proprietarul imobilului preluat fără titlu valabil nu poate obține restituirea în natură în situația în care bunul a fost înstrăinat către un cumpărător de bună-credință, ceea ce echivalează cu o ingerință în dreptul de proprietate.

În acest sens, s-a făcut referire la o serie de hotărâri din jurisprudența C.E.D.O. (cauza Străin împotriva României; Bone împotriva României; Faimblat împotriva României; Tudor împotriva României; Matache și alții împotriva României) și s-a arătat că, în lipsa unei despăgubiri, singura soluție pentru a înlătura privarea de proprietate a reclamantului este aplicarea corectă a jurisprudenței C.E.D.O. În ce privește pe pârâtă, aceasta nu poate invoca încălcarea dreptului său de proprietate decurgând din contractul de vânzare-cumpărare neanulat, deoarece, spre deosebire de reclamant, are la dispoziție un remediu efectiv, pentru recuperarea prețului de piață al imobilului. Comparând titlurile de proprietate prezentate de părți, trebuia constatat că cel pe care îl deține reclamantul este singurul valabil, originea lui fiind în actul autorului său.

În drept, au fost invocate dispozițiile art 304 pct. 9 C. proc. civ. 2. Pârâta C.T. a declarat recurs împotriva deciziei, arătând că acesta are caracter subsidiar, numai pentru ipoteza în care s-ar admite recursul exercitat de reclamant, solicitând ca instanța să se pronunțe și asupra cererii de chenare în garanție îndreptate împotriva Municipiului București și Statului Român, care să fie obligați la plata prețului de piață al imobilului cumpărat, ce face obiect al litigiului. Recursurile deduse judecății au caracter nefondat. 1. În ce privește recursul reclamantului: - Contrar susținerii reclamantului, instanța de apel a constatat corect că acesta nu justifică un drept de proprietate pe care să-l poată valorifica în cadrul acțiunii în revendicare promovate.

Aceasta, în condițiile în care dreptul de care se prevalează partea nu a fost validat, confirmat prin nicio decizie administrativă sau judecătorească anterioară. Susținerea reclamantului, conform căreia această analiză și confirmare a dreptului reclamantului puteau fi făcute chiar în cadrul acțiunii în revendicare, nu poate fi primită, având în vedere caracterul declarativ al hotărârii pronunțate într-o astfel de acțiune, ceea ce înseamnă că prin intermediul ei pot fi valorificate drepturi preexistente, iar nu drepturi a căror existență juridică să fie constituită în cadrul respectivei proceduri jurisdicționale.

- Făcând în mod corect aplicarea raportului dintre legea generală și cea specială, instanța de apel a constatat că prin regimul său juridic, imobilul în litigiu intră în sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001, că reclamantul a transmis notificarea în temeiul acestei legi și că sesizarea instanței cu o acțiune în revendicare pe calea dreptului comun se poate face în situația în care reclamantul ar deține deja un titlu, astfel încât să nu mai fie obligat să urmeze procedura legii speciale.

Deși face referire la o serie de hotărâri din jurisprudența C.E.D.O., recurentul-reclamant ignoră dezlegarea dată de instanța europeană în cauza-pilot Măria Atanasiu și alții împotriva României, în legătură cu existența unui „bun actual" în patrimoniul unei persoane care este fără dubiu dacă „printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului". În ce privește simpla constatare a ilegalității naționalizării, în aceeași cauză-pilot s-a constatat că ea se transformă într-o valoare patrimonială, condiționat de întrunirea, de către partea interesată, a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.' Or, transmițând notificarea pentru restituirea imobilului, conform legii speciale, nr. 10/2001, reclamantul nu a făcut dovada epuizării căilor specifice de atac reglementate de acest act normativ și obținerii, astfel, a unui titlu de care să se poată prevala.

În același timp, astfel cum s-a menționat deja, nicio instanță sau autoritate administrativă internă nu-i confirmase dreptul reclamantului, în așa fel încât acesta să nu trebuiască să urmeze procedura legii speciale și să se adreseze instanței de judecată pentru valorificarea unui drept pe care nu-l avea, de fapt, în patrimoniu. - Mai mult, așa cum a reținut instanța de judecată din apel, nu numai că reclamantul nu avea confirmat dreptul la restituirea apartamentului, ci prin hotărâre irevocabilă (sentința civilă nr. 47 din 19 ianuarie 2000 a Tribunalului București, secția a IlI-a civilă) a fost respinsă, ca neîntemeiată, acțiunea în revendicare formulată de autorul reclamantului, în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului București.

De aceea, aplicarea directă a jurisprudenței C.E.D.O. în ceea ce-l privește, astfel cum pretinde recurentul-reclamant, nu putea avea drept consecință constatarea existenței unui bun în patrimoniul acestuia, ci dimpotrivă, inexistența dreptului actual, posibil de valorificat pe calea acțiunii în revendicare. Pentru toate aceste considerente, soluția instanțelor de fond, de respingere a acțiunii în revendicare este legală, criticile formulate pe calea recursului fiind nefondate, așa încât va fi respins în consecință. 2. În ce privește recursul pârâtei C.T., acesta nu deduce judecății critici de sine-stătătoare, fiind exercitat, așa cum aceasta precizează, în subsidiar, pentru ipoteza în care s-ar admite recursul reclamantului, ceea ce ar putea duce la repunerea în discuție a cererii de chemare în garanție pe care a formulat-o.

Cum soluția dată recursului reclamantului este, potrivit considerentelor anterioare, de respingere ca nefondat, urmează, în consecință, să fie respins și recursul pârâtei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul M.G. și de pârâta C.T. împotriva deciziei nr. 260 A din 19 iunie 2012 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 3 aprilie 2013.