ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1885/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1885/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei

de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în

judecată, astfel cum a fost precizată la 14 mai 2008, reclamantul M.G. a chemat

în judecată pe pârâta C.T., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va

pronunța să o oblige pe aceasta să îi lase în deplină proprietate și liniștită

posesie, apartamentul situat în București, sectorul 1, arătând că imobilul a

fost abuziv preluat de Statul Român, prin naționalizare, conform Decretului nr.

92/1950, iar titlul său este preferabil celui al pârâtei, care l-a cumpărat de

la stat în baza Legii nr. 112/1995, respectiv de la un non dominus.

Pârâta a chemat

în garanție Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și pe Municipiul București,

prin Primarul General, pentru ipoteza în care va fi evinsă și a invocat totodată,

inadmisibilitatea acțiunii în considerarea Acordului dintre Guvernele României și

Italiei, intrat în vigoare la data de 7 martie 1972.

Prin sentința

civilă nr. 1728 din 14 octombrie 2011, Tribunalul București, secția a IV-a civilă,

a respins excepția inadmisibilității acțiunii, iar pe fond, a respins, ca neîntemeiată,

cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată. De asemenea, a fost

respinsă, ca neîntemeiată, cererea de chemare în garanție formulată de pârâta C.T.

Pentru a pronunța

această sentință, tribunalul a reținut că excepția inadmisibilității acțiunii nu

este întemeiată, întrucât apărările invocate de pârâtă referitoare la stingerea

drepturilor reclamantului cu privire la imobil, în urma Acordului dintre Guvernele

României și Italiei în privința reparațiilor acordate cetățenilor italieni, nu duc

la un fine de neprimire a acțiunii în revendicare în cadrul căreia reclamantul își

afirmă pretenția de a fi proprietar în continuare asupra bunului, ci reprezintă

o problemă ce urmează a fi rezolvată cu prilejul analizei temeiniciei cererii.

Pe fond, tribunalul

a constatat că imobilul a aparținut autorilor reclamantului, U.M. și F.M., fiind

preluat abuziv de către stat, prin naționalizare, conform Decretului nr. 92/1950.

Pârâta a cumpărat

acest apartament, în baza Legii nr. 112/1995, prin contractul de vânzare-cumpărare

din 25 februarie 1997, în calitate de chiriaș, de la Primăria Municipiului București,

prin SC H.N. SA.

În drept, tribunalul

a reținut că prin Acordul semnat la 23 ianuarie 1968 între Guvernele României și

Italiei, ratificat prin Decretul nr. 569/1968 și intrat în vigoare la 7 martie 1972,

în conformitate cu art. 1 lit. a), Guvernul Republicii Socialiste România s-a obligat

să plătească Guvernului Republicii Italiene suma forfetară de 1.312.500.000 lire

italiene, cu titlu de indemnizație globală și definitivă pentru pretențiile de orice

natură ale statului italian și ale persoanelor fizice și juridice italiene față

de statul român și persoanele fizice și juridice române și că, în conformitate cu

art. 4 din acest acord, plata integrală a sumei forfetare a avut efect liberator

pentru statul român.

În consecință,

efectul liberator la care s-a făcut referire în acord, a condus la stingerea dreptului

de proprietate al autorilor reclamantului, ceea ce duce la lipsa de temeinicie a

acțiunii în revendicare.

Tribunalul a apreciat

că soluția este prevăzută și de art. 5 din Legea nr. 10/2001, care stabilește că

nu sunt îndreptățite la restituire sau măsuri reparatorii, persoanele despăgubite

potrivit acordurilor internaționale încheiate de România, privind reglementarea

problemelor financiare în suspensie.

Constatând că

reclamantului nu mai justifică un drept de proprietate în patrimoniul său pentru

a se afla în ipoteza reglementată de art. 480 și urm. C. civ., tribunalul a respins

cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Pe cale de consecință,

a fost respinsă și cererea de chemare în garanție formulată de pârâtă, reținându-se

că aceasta nu a căzut în pretenții.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Pârâta C.T. a

formulat cerere de aderare la apelul declarat de reclamant, prin care a solicitat

ca, în situația admiterii apelului principal și a cererii de chemare în judecată,

să fie admisă și cererea de chemare în garanție, cu consecința obligării intimaților

Municipiului București, prin Primarul General și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, la plata sumei de 170.616 euro, reprezentând prețul de piață al apartamentului.

Prin decizia civilă

nr. 260/A/19 iunie 2012 Curtea de Apel Bucuerști, secția a IlI-a civilă, a respins

apelurile ca nefondate,

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut, în privința dispozițiilor art. 5 din Legea

nr. 10/2001, că într-adevăr, așa cum s-a susținut prin motivele de apel, acestea

nu constituie temei pentru respingerea acțiunii în revendicare întrucât efectul

liberator al Acordului încheiat între Guvernul României și Guvernul Italiei s-ar

fi produs în măsura în care s-ar fi realizat plata integrală a sumei forfetare,

dar că în speță nu s-au produs dovezi în acest sens.

În același timp,

faptul că sunt apreciate justificate aceste critici nu este suficient pentru a conduce

la admiterea apelului.

Aceasta, întrucât

cererea de revendicare imobiliară nu este întemeiată din perspectiva aplicării dispozițiilor

art. 480 C. civ., și ale art. 1 din Protocolul nr. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului.

Astfel, în analiza

acestei cereri urmează să se aibă în vedere și efectele legii speciale, Legea

nr. 10/2001, care reglementează modalitatea de reparare a prejudiciului creat prin

preluarea abuzivă de către stat a unor imobile în perioada 6 martie 1945-22 decembrie

1989, chiar dacă reclamantul și-a întemeiat cererea pe normele de drept comun, solicitând

să se dea preferință titlului cel mai bine caracterizat, precum și decizia nr. 33/2008

a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Față de situația

juridică a apartamentului revendicat, Curtea a reținut că problema raportului dintre

Legea nr. 10/2001, ca lege specială și C. civ., ca lege generală, precum și cea

a raportului dintre legea internă și Convenția Europeană a Drepturilor Omului au

fost rezolvate prin decizia în interesul Legii nr. 33/2008 pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție, dezlegarea dată problemelor de drept judecate prin

aceasta fiind obligatorie pentru instanță.

Cu privire la

problema existenței unei opțiuni între aplicarea legii speciale și aplicarea dreptului

comun în materia revendicării, Înalta Curte a statuat, prin decizia în interesul

legii menționată, că persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii

nr. 10/2001, nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ

și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile

art. 480 C. civ., cu atât mai mult dacă a fost utilizată procedura Legii nr. 10/2001,

având în vedere regula electa una via și principiul securității raporturilor juridice.

Totodată, ar fi

ignorat principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială și legea

generală, specialia generalibus derogant, și care, pentru a fi aplicat, nu trebuie

reiterat în fiecare lege specială.

În speță, reclamantul

M.G. a urmat procedura instituită de dispozițiile legii speciale, astfel cum rezultă

din notificarea din 2001, transmisă Primăriei municipiului București prin Biroul

Executorului Judecătoresc S. și N., imobilul în litigiu fiind preluat de stat prin

Decretul nr. 92/1950 de la autorii săi.

Așadar, este dovedit

în cauza pendinte că obiectul acțiunii în revendicare îl reprezintă un imobil ce

intră în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001.

Curtea a mai reținut

că, prin aceeași decizie în interesul legii, Înalta Curte a rezolvat și problema

dacă prioritatea Convenției Europene a Drepturilor Omului poate fi dată în cadrul

unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv dacă o astfel

de acțiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală

intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale.

În acest sens,

nu este exclusă, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea

în revendicare, chiar în condițiile existenței legii speciale, în măsura în care

reclamantul se poate prevala de un „bun", ca noțiune autonomă în sensul

art. 1 din Primul Protocol Adițional.

Din acest punct

de vedere, s-a constatat că, potrivit jurisprudenței C.E.D.O., un reclamant nu poate

pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile

pe care le critică se referă la „bunurile" sale în sensul acestei prevederi.

Noțiunea „bunuri"

poate cuprinde atât „bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv

creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin o „speranță

legitimă" de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate.

Dacă interesul

patrimonial în cauză este de ordinul creanței, el nu poate fi considerat o „valoare

patrimonială" decât dacă are o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu

atunci când este confirmat printr-o jurisprudență bine stabilită a instanțelor .

Astfel, în cauza

Măria Atanasiu contra României, instanța europeană a constatat că existența unui

„bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă,

printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia

calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres

restituirea bunului. în acest context, refuzul administrației de a se conforma acestei

hotărâri constituie o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor, care ține de

prima frază a primului alineat al artl din Protocolul nr. 1 la Convenție (a se vedea,

mutatis mutandis, Păduraru, §§ 65 și 75) și că, de la intrarea în vigoare a Legilor

nr. 1/2000 și nr. 10/2001 și mai ales, a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede

un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea

unei despăgubiri.

Prin urmare, transformarea

într-o „valoare patrimonială", în sensul artl din Protocolul nr. 1, a interesului

patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării este

condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul

procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute

de aceste legi.

În speță, nicio

instanță sau autoritate administrativă internă nu a recunoscut reclamantului în

mod definitiv un drept de a i se restitui apartamentul în litigiu.

Mai mult, s-a

reținut că prin sentința civilă nr. 47 din 19 ianuarie 2000 pronunțată de Tribunalul

București, secția a IlI-a civilă, devenită irevocabilă, acțiunea în revendicare

formulată de autorul apelantului-reclamant în contradictoriu cu Consiliul General

al Municipiului București, a fost respinsă, ca neîntemeiată.

În consecință,

s-a constatat că apartamentul ce face obiectul revendicării nu reprezintă un „bun

actual" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamantul s-ar putea

prevala.

De asemenea, s-a

reținut și că admiterea acțiunii în revendicare ar aduce atingere dreptului de proprietate

al apelantei-pârâte care a dobândit imobilul în litigiu prin contractul de vânzare-cumpărare

din 25 februarie 1997, încheiat cu Primăria Municipiului București, în temeiul Legii

nr. 112/1995 și că buna credință a chiriașului cumpărător, la momentul contractării

cu autoritatea administrativă locală, analizată din perspectiva art. 1898 C.

civ., nu are nicio relevanță în aprecierea privării de proprietate a adevăratului

titular, implicit a încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1.

De vreme ce apelantul-reclamant

nu se poate prevala de un „bun actual", soluția de respingere a acțiunii în

revendicare este legală, acesta urmând să își valorifice, în condițiile legii speciale,

dreptul de despăgubire.

Împotriva deciziei

au declarat recurs reclamantul M.G. și pârâta C.T.

a susținut că decizia este nelegală, având în vedere următoarele aspecte:

- Instanța de

apel a considerat în mod greșit că reclamantul nu deține un bun în sensul Convenției

europene.

Astfel, chiar

dacă nu există o recunoaștere, printr-o dispoziție a primarului sau o hotărâre judecătorească

irevocabilă, este de competența exclusivă a organului de jurisdicție învestit cu

acțiunea, ca acesta să constate existența unui bun chiar în cadrul revendicării.

Reclamantul a

urmat procedura Legii nr. 10/2001, transmițând notificarea autorității administrative,

dar i s-a comunicat că imobilul nu poate fi restituit deoarece a fost înstrăinat.

Eroarea instanței

de apel, ca și a celei de fond constă în faptul că, deși constată că preluarea imobilului

de către stat a fost una abuzivă, fără titlu, nu apreciază în același timp, că aceasta

echivalează recunoașterii unui bun în patrimoniul reclamantului.

Chiar legea specială

constată nevalabilitatea titlului statului, consolidând titlul de proprietate al

reclamantului și punându-l sub protecția oferită de art. 1 din Protocolul nr. 1.

- Potrivit legii

speciale interne, Legea nr. 10/2001, proprietarul imobilului preluat fără titlu

valabil nu poate obține restituirea în natură în situația în care bunul a fost înstrăinat

către un cumpărător de bună-credință, ceea ce echivalează cu o ingerință în dreptul

de proprietate.

În acest sens,

s-a făcut referire la o serie de hotărâri din jurisprudența C.E.D.O. (cauza Străin

împotriva României; Bone împotriva României; Faimblat împotriva României; Tudor

împotriva României; Matache și alții împotriva României) și s-a arătat că, în lipsa

unei despăgubiri, singura soluție pentru a înlătura privarea de proprietate a reclamantului

este aplicarea corectă a jurisprudenței C.E.D.O.

În ce privește

pe pârâtă, aceasta nu poate invoca încălcarea dreptului său de proprietate decurgând

din contractul de vânzare-cumpărare neanulat, deoarece, spre deosebire de reclamant,

are la dispoziție un remediu efectiv, pentru recuperarea prețului de piață al imobilului.

Comparând titlurile

de proprietate prezentate de părți, trebuia constatat că cel pe care îl deține reclamantul

este singurul valabil, originea lui fiind în actul autorului său.

În drept, au fost

invocate dispozițiile art 304 pct. 9 C. proc. civ.

a declarat recurs împotriva deciziei, arătând că acesta are caracter subsidiar,

numai pentru ipoteza în care s-ar admite recursul exercitat de reclamant, solicitând

ca instanța să se pronunțe și asupra cererii de chenare în garanție îndreptate împotriva

Municipiului București și Statului Român, care să fie obligați la plata prețului

de piață al imobilului cumpărat, ce face obiect al litigiului.

Recursurile deduse

judecății au caracter nefondat.

recursul reclamantului:

- Contrar susținerii

reclamantului, instanța de apel a constatat corect că acesta nu justifică un drept

de proprietate pe care să-l poată valorifica în cadrul acțiunii în revendicare promovate.

Aceasta, în condițiile

în care dreptul de care se prevalează partea nu a fost validat, confirmat prin nicio

decizie administrativă sau judecătorească anterioară.

Susținerea reclamantului,

conform căreia această analiză și confirmare a dreptului reclamantului puteau fi

făcute chiar în cadrul acțiunii în revendicare, nu poate fi primită, având în vedere

caracterul declarativ al hotărârii pronunțate într-o astfel de acțiune, ceea ce

înseamnă că prin intermediul ei pot fi valorificate drepturi preexistente, iar nu

drepturi a căror existență juridică să fie constituită în cadrul respectivei proceduri

jurisdicționale.

- Făcând în mod

corect aplicarea raportului dintre legea generală și cea specială, instanța de apel

a constatat că prin regimul său juridic, imobilul în litigiu intră în sfera de aplicare

a Legii nr. 10/2001, că reclamantul a transmis notificarea în temeiul acestei legi

și că sesizarea instanței cu o acțiune în revendicare pe calea dreptului comun se

poate face în situația în care reclamantul ar deține deja un titlu, astfel încât

să nu mai fie obligat să urmeze procedura legii speciale.

Deși face referire

la o serie de hotărâri din jurisprudența C.E.D.O., recurentul-reclamant ignoră dezlegarea

dată de instanța europeană în cauza-pilot Măria Atanasiu și alții împotriva României,

în legătură cu existența unui „bun actual" în patrimoniul unei persoane care

este fără dubiu dacă „printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au

recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele

au dispus în mod expres restituirea bunului".

În ce privește

simpla constatare a ilegalității naționalizării, în aceeași cauză-pilot s-a constatat

că ea se transformă într-o valoare patrimonială, condiționat de întrunirea, de către

partea interesată, a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile

de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.'

Or, transmițând

notificarea pentru restituirea imobilului, conform legii speciale, nr. 10/2001,

reclamantul nu a făcut dovada epuizării căilor specifice de atac reglementate de

acest act normativ și obținerii, astfel, a unui titlu de care să se poată prevala.

În același timp,

astfel cum s-a menționat deja, nicio instanță sau autoritate administrativă internă

nu-i confirmase dreptul reclamantului, în așa fel încât acesta să nu trebuiască

să urmeze procedura legii speciale și să se adreseze instanței de judecată pentru

valorificarea unui drept pe care nu-l avea, de fapt, în patrimoniu.

- Mai mult, așa

cum a reținut instanța de judecată din apel, nu numai că reclamantul nu avea confirmat

dreptul la restituirea apartamentului, ci prin hotărâre irevocabilă (sentința civilă

nr. 47 din 19 ianuarie 2000 a Tribunalului București, secția a IlI-a civilă) a fost

respinsă, ca neîntemeiată, acțiunea în revendicare formulată de autorul reclamantului,

în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului București.

De aceea, aplicarea

directă a jurisprudenței C.E.D.O. în ceea ce-l privește, astfel cum pretinde recurentul-reclamant,

nu putea avea drept consecință constatarea existenței unui bun în patrimoniul acestuia,

ci dimpotrivă, inexistența dreptului actual, posibil de valorificat pe calea acțiunii

în revendicare.

Pentru toate aceste

considerente, soluția instanțelor de fond, de respingere a acțiunii în revendicare

este legală, criticile formulate pe calea recursului fiind nefondate, așa încât

va fi respins în consecință.

recursul pârâtei C.T., acesta nu deduce judecății critici de sine-stătătoare, fiind

exercitat, așa cum aceasta precizează, în subsidiar, pentru ipoteza în care s-ar

admite recursul reclamantului, ceea ce ar putea duce la repunerea în discuție a

cererii de chemare în garanție pe care a formulat-o.

Cum soluția dată

recursului reclamantului este, potrivit considerentelor anterioare, de respingere

ca nefondat, urmează, în consecință, să fie respins și recursul pârâtei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate,

recursurile declarate de reclamantul M.G. și de pârâta C.T. împotriva deciziei

nr. 260 A din 19 iunie 2012 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi, 3 aprilie 2013.