ÎCCJ, Decizia nr. 968/2007
ÎCCJ, Decizia nr. 968/2007 (Înalta Curte de Casație și Justiție)
Cerere de revizuire întemeiată pe
dispozițiile art. 322 pct. 2 și art. 322 pct. 7 Cod procedură
civilă. Instanța competentă să soluționeze cererile de
revizuire.
Cuprins pe materii :
Drept procesual civil. Căi extraordinare de atac. Revizuire. Instanța
competentă să soluționeze cererile de revizuire.
Index alfabetic
:
drept procesual civil
-
revizuire
-
competență materială
C.proc.civ.,
art 322 pct. 2 și pct.7, art. 323 alin.(1)
Dispozițiile art. 323
alin.(1) C.proc.civ. prevăd o normă de competență
materială imperativă de la care nu se poate deroga chiar dacă
revizuenții au formulat două cereri de revizuire, ale căror
motive atrag competențe diferite și chiar dacă prin aceeași
cerere s-a solicitat revizuirea mai multor hotărâri.
În speță, nu poate
opera prorogarea de competență în favoarea Înaltei Curți de
Casație și Justiție pentru ca aceasta să soluționeze
și o cerere întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 2
C.proc.civ., ci fiecare instanță va trebui să soluționeze
cererea în legătură cu motivele pentru care este competentă.
ÎCCJ, Secția civilă și de
proprietate intelectuală, decizia nr. 3765 din 9 iunie 2008.
Prin cererea înregistrată
la Tribunalul București, I.G.D., rezident permanent în SUA, cu domiciliul
ales în România, a solicitat revizuirea deciziei nr. 968/2007
pronunțată de Tribunalul București, contrară deciziei nr.
396/2002 a Curții de Apel București.
În motivarea cererii,
revizuentul a precizat că prin decizia nr. 396 A
din 15 octombrie 2002 a Curții de
Apel București, i-au fost stabilite drepturile sale de proprietate asupra
unor spații, într-un imobil situat în București, iar prin decizia nr.
968/2007 a Tribunalului București se aduce atingere dreptul său de
proprietate stabilit prin acte autentice.
În cauză s-a dispus în
baza art. 164 C.proc.civ. conexarea dosarului nr. 7811/1/2007 al Înaltei
Curți de Casație și Justiție la dosarul nr. 7714/1/2007,
dosarul 7811/2007 având ca obiect cererea de revizuire formulată de numita
I.E. împotriva deciziei civile nr. 968 din 26 iunie 2007 a Tribunalului
București care ar veni în contradicție cu decizia civilă nr. 396
din 15 octombrie 2002 a Curții de Apel București. Această
decizie a Curții de Apel București, așa cum învederează
revizuenta, ar fi rezolvat definitiv litigiul dintre ea, numitul V.G. și
I.G.D. printr-o hotărâre cu putere de lucru judecat, ce nu poate fi
înlăturată de o altă instanță inferioară în grad
fără probe și fără motiv legal.
Prin cererea de completare a
cererii inițiale, formulată de I.E., revizuenta precizează
că solicită și revizuirea deciziei civile nr. 95 din 21 ianuarie
2008 care ar fi potrivnică deciziei nr. 396 din 15 octombrie 2002 a
Curții de Apel București, completând cererea de revizuire și
motivând-o în drept și pe dispozițiile art. 322 pct. 2 C.proc.civ.,
deoarece instanța nu s-ar fi pronunțat asupra unui lucru cerut
și anume asupra cererii sale introdusă la Judecătoria sectorului
2, având ca obiect constatarea nulității convenției încheiate la
9 septembrie 2002.
Analizând cererea de revizuire
formulată de revizuentul I.G.D. împotriva deciziei civile nr. 968 din 26
iunie 2007 a Tribunalului București, secția a V-a civilă și
întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 7 C.proc.civ., conexată
cu cererea de revizuire formulată de numita I.E., împotriva deciziei nr.
968 din 26 iunie 2007 a Tribunalului București și deciziei nr. 95 din
21 ianuarie 2008 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă,
întemeiată atât pe dispozițiile art. 322 pct. 2 C.proc.civ., dar
și pe dispozițiile art. 322 pct. 7 C.proc.civ., Înalta Curte a
constatat următoarele:
Ambele cereri de revizuire
formulate de revizuienții I.D.G. și I.E., întemeiată pe
dispozițiile art. 322 pct. 7 C.proc.civ., vizează contrarietatea de
hotărâri dintre deciziile nr. 396 A din 15 octombrie 2002 a Curții de
Apel București secția a III-a civilă și decizia civilă
nr. 968 din 26 iunie 2007 pronunțată de Tribunalul București,
secția a V-a civilă, contrarietate ce nu se verifică în
speță pentru următoarele considerente:
Prin decizia civilă nr. 396
A din 15 octombrie 2002 a Curții de Apel București s-a admis apelul
declarat de reclamanții I.E. și I.G.D., împotriva sentinței
civile nr. 404 din 11 aprilie 2001 pronunțată de Tribunalul
București, secția a V-a civilă, a fost schimbată
sentința în sensul admiterii acțiunii (astfel cum a fost
modificată), fiind obligat pârâtul V.G. să predea reclamanților
spațiul de 80 m.p. situat în București, fiind obligat pârâtul și
la contravaloarea în lei a 1000 dolari pe lună, reprezentând daune
interese (de la data pronunțării hotărârii până la
executarea obligației).
Prin decizia civilă nr. 968
din 26 iunie 2007 Tribunalul București, secția a V-a civilă a
admis excepția lipsei de interes a cererii de aderare la apelul declarat
de I.G.D., formulată de I.E., a respins ca lipsită de interes
cererea de aderare la apel și a respins ca nefondate apelurile formulate
de apelanta I.E. și I.G.D., împotriva sentinței civile nr. 1271 din
20 februarie 2007 pronunțată de Judecătoria sectorului 2. Prin
sentința civilă nr. 1271 din 20 februarie 2007 s-a respins ca
neîntemeiată cererea formulată de reclamanta I.E., având ca obiect
rezoluțiunea convențiilor încheiate la 9 septembrie 2002 și 5
septembrie 2003 (încheiat cu pârâtul V.G.), constatarea nulității
absolute a acelorași convenții, precum și cererea de
intervenție în interes propriu formulată de intervenientul I.G.D.
Rațiunea
reglementării revizuirii prevăzute de art. 322 pct. 7 C.proc. civ.
rezidă în necesitatea de a se înlătura încălcarea principiului
puterii lucrului judecat, când instanțele de judecată au dat
soluții contrare în dosare diferite, dar având același obiect,
aceeași cauză și aceleași părți. Această
cerere de revizuire trebuie să-și găsească suportul logic
în respectarea principiului puterii lucrului judecat și ar trebui să
conducă în final la anularea ultimei hotărâri pronunțate cu
încălcarea acestui principiu.
Pentru a fi aplicate aceste
prevederi legale, este necesar ca cele două hotărâri să
conțină elementele caracteristice pentru existența
autorității de lucru judecat și anume: identitatea de
părți, de obiect și de cauză.
Litigiul soluționat de
Curtea de Apel București în dosarul nr. 3115/2001 (în care s-a
pronunțat decizia civilă nr. 396 A/2002) a avut ca obiect
obligația de predare către reclamanții I.E. și I.G.D. de
către pârâtul V.G. a spațiului în suprafață de 80 m.p.
situat în București și obligarea pârâtului la daune cominatorii.
Instanța de judecată
a reținut că prin contractul de vânzare – cumpărare nr.
1221/1996, pârâții V. au cumpărat de la I.G., autorul
reclamanților și intimata H.E. un teren în suprafață de 324
m.p. situat în București, iar prețul vânzării urma să fie
achitat prin edificarea a două apartamente în corpul B al imobilului ce
urma a fi construit de cumpărătoare, ca spațiu locuibil de 80
m.p. pentru fiecare și în valoare de 40.000 dolari; la 19 ianuarie 1999,
prin actul adițional încheierii la BNP L.S., părțile au convenit
prelungirea termenului de predare a apartamentelor la 31 decembrie 1999.
Instanța a reținut
aplicabilitatea prevederilor art. 1073 și art. 1078 C. civ.,
apelanții fiind îndrituiți să primească suprafața de
80 m.p., înscrisă în contract, deoarece la 7 februarie 2000 pârâtul a
adresat o ofertă de plată a prețului datorat, fie prin
achiziționarea unui apartament într-o zonă aleasă de
reclamantă, fie prin atribuirea unui spațiu de 80 m.p. situat în
corpul A al imobilului, iar reclamanta a acceptat-o.
Curtea de Apel București a
obligat deci pe pârâtul V.G. să predea reclamantului spațiul de 80
m.p. situat la etajul 5 al imobilului din București, obligând de asemenea,
în baza art. 1082 C.civ., pe pârâți, la daunele interese solicitate,
deoarece pârâții puși în întârziere prin notificare, nu și-au
executat obligația asumată prin contract.
În al doilea dosar –
10065/300/2006 al Tribunalului București, secția a V-a civilă,
reclamanta a solicitat prin cererea dedusă judecății
rezoluțiunea convențiilor încheiate la 9 septembrie 2002 și 5
septembrie 2003, precum și constatarea nulității absolute a
acestora, acesta constituind și obiectul cererii de intervenție
formulat de numitul I.G.D. Cererile au fost respinse de instanțele de fond
și de apel, reținându-se că la data de 9 septembrie 2002 între
pârâtul V.G. și reclamanta I.E., în nume propriu, dar și ca
mandatară a intervenientei I.G.D. s-a încheiat o convenție, prin
înscris sub semnătură privată, prin care părțile au
convenit ca obligația pârâtului V.G. de a le preda un spațiu de 80
m.p. în imobilul din București, să fie înlocuită cu
obligația de a le plăti suma de 70.000 USD, iar la data de 5
septembrie 2003 s-a încheiat o convenție între C.C. și reclamanta
I.E., cererile de rezoluțiune și de constatare a nulității
absolute a acestor convenții fiind respinse de instanțele de
judecată.
Din situația de fapt mai
sus prezentată, rezultă fără echivoc că nu există
contrarietate de hotărâri pentru a fi incidente dispozițiile art. 322
pct. 7 C.proc.civ., deoarece obiectul litigiilor este diferit; în primul proces
obiectul îl reprezintă acțiunea privind obligația de predare a
spațiului de 80 m.p., care constituie o obligație de a face,
acțiunea reclamantei avându-și temeiul în contractul încheiat între
părți sub nr. 1221/1996.
În al doilea dosar, litigiul a
avut ca obiect acțiunea în rezoluțiune și în constatarea
nulității absolute a două convenții încheiate la 9
septembrie 2002 și 5 septembrie 2003. Rezoluțiunea constituie
desființarea, cu efecte retroactive, a contractelor sinalagmatice
datorită neexecutării culpabile a obligației uneia dintre
părți.
Nulitatea convențiilor
constă în lipsirea de efecte a acelor acte juridice încheiate cu
nerespectarea normelor privind condițiile sale de validitate, fiind o
cauză de ineficacitate a actului juridic civil care produce
ca și rezoluțiunea efecte
retroactive (ex tunc).
Ambele acțiuni (în
rezoluțiune și în constatarea nulității), privesc cele
două convenții încheiate în 2002 respectiv 2003. Astfel și, în
ceea ce privește cauza cererii de chemare în judecată nu există
identitate, și anume ceea ce interesează sub aspectul
autorității de lucru judecat este cauza raportului juridic al
dreptului, pus în discuție (causa debendi), iar nu cauza acțiunii
civile în ansamblu (causa petendi). Cauza dreptului o constituie cauza cererii
de chemare în judecată, iar în speță a doua cerere se
bazează pe o altă cauză, având un alt temei juridic.
Pentru aceste considerente,
Înalta Curte de Casație și Justiție a respins cererile de
revizuire formulate de revizuienții I.E. și I.G.D. împotriva deciziei
civile nr. 968 din 26 iunie 2007 a Tribunalului București.
În privința cererii de
revizuire formulate de aceiași revizuenți împotriva deciziei nr. 95
din 21 ianuarie 2008 a Curții de Apel București, nici această
cerere nu poate fi primită, nefiind incidente dispozițiile art. 322
pct. 7 C.proc.civ.
Prin această decizie
pronunțată în dosarul nr. 10065/300/2006 a Curții de Apel
București, secția a III-a civilă, s-au respins ca nefondate
recursurile declarate de reclamanta I.E. și de intervenientul I.G.D.
împotriva deciziei civile nr. 968 din 26 iunie 2007 pronunțată de
Tribunalul București, secția a V-a civilă, menținându-se
această decizie.
Prin cererea completatoare,
revizuenta I.E. invocă practic și contrarietatea deciziei civile nr.
396 A din 15 octombrie 2002 a Curții de Apel București față
de decizia civilă nr. 95 din 21 ianuarie 2008 a Curții de Apel
București. Prin această decizie s-a menținut decizia nr. 968 din
26 iunie 2007 a Tribunalului București, fiind pronunțată de
Curtea de Apel București ca instanță superioară, în calea
de atac a recursului, împotriva deciziei nr. 968 din 26 iunie 2007 a
Tribunalului București, față de care s-a analizat în cele expuse
mai sus incidența dispozițiilor art. 322 pct. 7 C.proc.civ.,
făcând astfel de prisos cercetarea identității de obiect,
cauză și părți față de dosarul nou format în
calea de atac a recursului împotriva deciziei civile nr. 968/2007,
reținându-se că nu există identitate de obiect cu dosarul
Curții de Apel București, în care s-a pronunțat decizia
civilă nr. 396 A din 15 octombrie 2002.
Prin reglementarea art. 322
pct. 7 C.proc.civ. s-a urmărit crearea unei căi de rezolvare a
situațiilor în care, judecându-se separat două sau mai multe cauze
și neobservându-se existența lucrului judecat, s-ar ajunge la
hotărâri potrivnice ale căror dispozitive nu se pot concilia.
Or, așa cum rezultă
din cele arătate, nu se pune în speță problema întrunirii
triplei identități, de obiect, cauză și de părți,
cu privire la cele două cereri de chemare în judecată, astfel încât
soluționarea din al doilea dosar să fi adus atingere puterii de lucru
judecat din primul dosar.
În ceea ce privește cererea
de revizuire, întemeiată pe prevederile art. 322 pct. 2 C.proc.civ.,
Înalta Curte de casație și Justiție constată că
potrivit dispozițiilor art. 323 alin.(1) C.proc.civ. „cererea de revizuire
se îndreaptă la instanța care a dat hotărârea rămasă
definitivă și a cărei revizuire se cere”.
Acest text de lege cuprinde o
normă de competență materială imperativă, de la care
nu se poate deroga, chiar dacă revizuienții au formulat două
cereri de revizuire, ale căror motive atrag competențe diferite
și chiar dacă prin aceeași cerere s-a solicitat revizuirea mai
multor hotărâri.
În speță, nu poate
opera prorogarea de competență în favoarea Înaltei Curți de
Casație și Justiție pentru ca aceasta să soluționeze
și cererea revizuentei I.E. întemeiată pe dispozițiile art. 322
pct. 2 C.proc. civ., ci fiecare instanță va trebui să
soluționeze cererea în legătură cu motivele pentru care este
competentă.
Astfel, revizuenta I.E.
solicită revizuirea deciziei civile nr. 95 din 21 noiembrie 2008 a
Curții de Apel București, cerere întemeiată pe dispozițiile
art. 322 pct. 2 C.proc.civ., deoarece instanțele de judecată nu s-ar
fi pronunțat asupra cererii sale (introduse la Judecătoria sectorului
2), și anume asupra cererii privind constatarea nulității
convenției încheiate la 9 septembrie 2002, în „cererea de modificare a acțiunii”
din 15 septembrie 2006.
Această cerere este de
competența Curții de Apel București care a
pronunțat decizia nr. 95 din 21
ianuarie 2008, singura instanță competentă din punct de vedere
material să o soluționeze, motiv pentru care Înalta Curte de
Casație și Justiție a disjuns această cerere și a
trimis-o, în baza art. 158 C.proc.civ., spre competentă soluționare
Curții de Apel București.