ÎCCJ, decizie (scj.ro #82009)

procedură civilă.

Cuprins pe materii

. Drept procesual civil. Căi extraordinare de atac.

Revizuirea.

Index alfabetic

.

Drept procesual civil.

-

Revizuire

Codul de

procedură civilă:

art. 322

pct.5

În aplicarea art. 322 pct.5 Cod procedură

civilă, este necesar ca înscrisurile noi invocate să aibă

forță doveditoare prin ele însele, adică, să fie de

natură a conduce la stabilirea unei alte situații, cu o altă

aplicabilitate a textelor de lege.

Invocarea de către revizuienți a unor

hotărâri judecătorești pronunțate în litigii concrete

față de care aceștia au fost străini  nu se

încadrează în condițiile impuse de art.322 pct.5 Cod procedură

civilă.

Î.C.C.J., Secția civilă și de proprietate

intelectuală, decizia nr. 5525 din 5 iulie 2007.

La 26 octombrie 2006, O.A., O.S., M.G. și M.C. au

solicitat, în contradictoriu cu intimații P.N., P.Ș., M.R.,

Municipiul București și S.C. H.N. S.A., revizuirea deciziei nr.4610

din 11 mai 2006.

În motivarea cererii, după considerații de

ordin teoretic realizate cu privire la autoritatea de lucru judecat de care

trebuie să se bucure hotărârile irevocabile ale instanțelor, s-a

arătat că revizuirea este justificată de cazul reglementat de

art.322 pct.5 C.proc.civ., invocându-se drept înscrisuri noi.

S-a susținut că revizuirea este admisibilă

întrucât decizia atacată pe această cale a evocat fondul, iar

hotărârile menționate au valoare de înscrisuri noi, având

forță probantă prin ele însele, iar revizuenții au fost în

imposibilitate de a le prezenta deoarece, deși privesc același

imobil, format din 7 apartamente, s-au pronunțat în cauze diferite, în

care revizuenții nu au avut calitatea de parte.

S-a mai arătat în motivarea cererii, că

retractarea hotărârii se impune pentru a se înlătura situația

creată, prin pronunțarea unor hotărâri diferite, deși

exista identitate de premise juridice, dedusă din aceea că litigiile

au purtat toate asupra unor apartamente din același imobil și, în

vreme ce cu privire la revizuenți s-a constatat reaua-credință

și nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare, în privința

celorlalți ocupanți ai imobilului s-a reținut

buna-credință a acestora, fiind respinse cererile în constatarea

nulității contractelor de vânzare-cumpărare deținute de

aceștia.

Pronunțarea deciziei ce face obiectul revizuirii s-a

făcut necunoscându-se existența celorlalte hotărâri care,

dacă ar fi fost depuse la dosar, ar fi condus instanța la o altă

soluție.

Temeiul juridic al cererii a fost întregit și prin

invocarea dispozițiilor art.322 pct.7 C.proc.civ., susținându-se

că aceeași decizie ar trebui revizuită și pentru că

vine în contradicție cu decizia nr.532 din 23 februarie 1996 a Curții

Supreme de Justiție, prin care a fost respinsă acțiunea în

revendicare formulată de reclamanții P. și M.R. în privința

aceluiași imobil, din București, sector 1.

Revizuirea este neîntemeiată, pentru

următoarele considerente:

În ce privește motivul de revizuire reglementat de

art.322 pct.5 teza I C. proc.civ., revizuenții își întemeiază

demersul pe existența unor hotărâri judecătorești care au

fost pronunțate în litigii purtate separat, cu privire la alte apartamente

din același imobil, prin care s-a ajuns la alte soluții.

Potrivit textului procedural menționat, revizuirea

unei hotărâri se poate obține atunci când, după pronunțarea

acesteia, s-au depus înscrisuri doveditoare, reținute de partea

potrivnică sau care nu au putut fi înfățișate dintr-o împrejurare

mai presus de voința părții.

Pentru a fi pusă în discuție în această

modalitate, autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri, este necesar ca

înscrisurile noi invocate să aibă forță doveditoare prin

ele însele, adică, să fie de natură a conduce la stabilirea unei

alte situații, cu o altă aplicabilitate a textelor de lege.

Or, hotărârile menționate de revizuenți nu

pot avea natura doveditoare pretinsă de aceștia, cu consecințe

în ce privește propria situație în proces.

Sub aspect probator, hotărârile indicate ca

înscrisuri noi demonstrează faptul că s-au desfășurat alte

procese, care au tranșat într-o anumită modalitate raporturile

juridice de drept substanțial deduse judecății, față

de care însă, revizuenții au calitatea de terți.

Din această poziție, de terți

față de respectivele hotărâri judecătorești,

revizuenții nu pot pretinde extinderea efectelor acestor hotărâri la

propria situație juridică dintr-un proces desfășurat

separat.

Dubla relativitate a actului jurisdicțional – sub

aspectul obligativității efectelor și al autorității

lucrului judecat – se manifestă doar în raporturile dintre

părți, situație căreia nu-i pot fi asimilați

revizuenții, terți față de actele jurisdicționale

anterioare.

De aceea, chiar și în ipoteza în care, în cadrul

procesului finalizat prin decizia a cărei revizuire se solicită, ar

fi fost prezentate respectivele hotărâri judecătorești, ele nu

ar fi fost de natură să conducă, în sine, la o altă

soluție.

Astfel cum s-a menționat, hotărârile ar fi avut

doar valoare jurisprudențială, respectiv, de informare în

legătură cu desfășurarea unor procese, fără a

putea impune o anumită modalitate de rezolvare a litigiului, câtă

vreme jurisprudența nu este creatoare de norme care să se impună

instanțelor de judecată.

Instanțele realizează aplicarea legii în

raporturi concrete deduse judecății, ceea ce s-a întâmplat și cu

referire la situația revizuenților, reținându-se conduita de

rea-credință a acestora la momentul încheierii contractelor de

vânzare-cumpărare și aplicând sancțiunea nulității.

Ceea ce pretind în fapt revizuenții, este o

reapreciere a probatoriului (cu referire la perioada încheierii contractelor,

la faptul că nu ar fi existat la acel moment o contestare a titlului

statului), aspecte incompatibile însă cu structura revizuirii, de cale

extraordinară de atac.

În consecință, urmează să se constate

că hotărârile invocate de revizuenți nu au valoare doveditoare

în sensul art.322 pct.5 C.proc.civ. Fiind pronunțate în soluționarea

unor litigii concrete, ele nu-și pot „extinde” efectele asupra

terților, în așa fel încât aceștia să se prevaleze de

rezultatul judecății față de care au fost străini

și să pretindă aceeași rezolvare a propriului litigiu.

Motivul de revizuire formulat în condițiile art.322

pct.7 C.proc.civ. este de asemenea, neîntemeiat.

Rațiunea reglementării acestui caz de revizuire

constă în asigurarea unui remediu pentru încălcarea

autorității de lucru judecat a unei hotărâri, prin

pronunțarea alteia potrivnice.

Aceasta presupune însă, ca cele două

hotărâri să fie date, „în una și aceeași pricină,

între aceleași persoane, având aceeași calitate”, altfel spus,

să fie întrunită tripla identitate de elemente – obiect, cauză,

părți – reglementată de art.1201 Cod civil.

În speță, nu sunt întrunite aceste

cerințe, pentru a se putea susține că prin decizia a cărei

revizuire se cere a fost încălcată autoritatea de lucru judecat a

deciziei nr.532 din 23.02.1996 a Curții Supreme de Justiție.

Judecata anterioară a avut ca obiect revendicarea

imobilului, prin invocarea titlului autorilor reclamanților și

deținerea abuzivă a bunului de către stat, ceea ce înseamnă

obiect și cauză diferite față de cea privind nulitatea

contractelor de vânzare-cumpărare (constând în desființarea actului

datorită neregularității invocate a încheierii sale).

Mai mult, hotărârea anterioară nu a realizat o

judecată asupra fondului, întrucât urmare a recursului în anulare, au fost

desființate hotărârile pronunțate, considerându-se cererea

inadmisibilă, depășind competența instanțelor de

judecată.

Nefiind vorba așadar, de o tranșare a fondului

raporturilor juridice, ci doar de reținerea unui fine de neprimire, nu se

poate susține că a doua hotărâre care a analizat cauza pe fond

ar putea contraveni în vreun fel celei care s-a limitat la a considera

necompetența generală a instanțelor.

Pentru considerentele arătate,

recursul a fost respins în consecință.