ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5055/2013

Asupra conflictului

negativ de competență de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele

cauzei

litigiului

Prin cererea înregistrată la Tribunalul

Dâmbovița, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal,

reclamanții

A. (P.) M., A. (G.) G.L., T.M., T.M., S.L.C., B.C. și D.E. au

chemat în judecată M.C.E.T.S. și Universitatea S.H., solicitând:

- să se constate refuzul nejustificat, în sensul Legii

contenciosului administrativ nr. 554/2004, de a se elibera diplomele de

licență, obținute în urma susținerii examenului de licență din sesiunea iulie

2009;

- obligarea pârâtului M.E.C.T.S. să aprobe tipizarea

formularelor de diplomă de licență în termen de 30 de zile de la rămânerea

definitivă și irevocabilă a sentinței sub sancțiunea plății de 500 lei

penalități pe zi întârziere;

În motivarea cererii,

reclamanții au susținut că în luna iulie a anului 2009 au susținut examenul de

licență, promovat, în urma căruia au fost eliberate adeverințe de absolvire,

care înlocuiesc Diploma de licență, până la eliberarea acesteia.

S-a mai arătat că,

după trecerea unui an de la susținerea licenței, pârâții refuză categoric

eliberarea diplomelor de licență, invocând disensiunile dintre cele două

instituții, precum și prevederile OG nr. 10/2009.

Au susținut

reclamanți că printr-o cerere scrisă adresată pârâtei Universitatea S.H., au

solicitat oficial eliberarea diplomelor de licență.

La data de 28 iunie

2012, pârâtul M.E.C.T.S. a depus la dosarul cauzei întâmpinare prin care a

solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Pârâta Universitatea

S.H. a formulat întâmpinare și cerere de chemare în garanție.

generat conflictul negativ de competență

2.1. Prin Sentința

nr. 2943 din 20 septembrie 2012, Tribunalul Dâmbovița, secția a II a civilă, de

contencios administrativ și fiscal, a declinat competența de soluționare a

cauzei în favoarea Curții de Apel Ploiești, reținând, în esență, că reclamanții

au chemat in judecata si

M.C.E.T.S., parat ce este o

autoritate publica

centrala, astfel încât competența de soluționare a cauzei revine, potrivit art.

10 alin (1) din legea 554/2004, secției de contencios administrativ și fiscal,

a curții de apel.

2.2. Învestită cu

soluționarea cauzei prin declinare de competență, Curtea de Apel Ploiești, secția

a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin Sentința nr. 434 din

29 noiembrie 2012 a admis excepția necompetenței materiale invocată de instanță

din oficiu, a declinat competența soluționării cauzei în favoarea

Tribunalului Dâmbovița

, a constatat ivit conflictul

negativ de competență și a înaintat cauza la Înalta Curte de Casație și

Justiție pentru pronunțarea regulatorului de competență.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța a reținut că a fost investită cu o acțiune în

contencios administrativ prin care reclamanții solicită obligarea unei

universități, respectiv

Universitatea S.H.,

să efectueze o

operațiune administrativă și anume să fie obligată la eliberarea diplomelor de

licență, obținute în urma susținerii examenului de licență din sesiunea iulie

2009.

Întrucât universitatea

este asimilată unei autorități publice locale, s-a apreciat că în cauză

competența materială de soluționare a litigiului aparține tribunalului, fiind

incidente normele de competență de la art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

II. Considerentele Înaltei

Curți asupra conflictului negativ de competență

1.

Argumente de fapt și de drept relevante

Înalta

Curte

constatând

îndeplinite condițiile prevăzute de art. 20 alin. (1), art. 21, art. 22 alin. (3)

C. proc. civ., urmează a pronunța regulatorul de competență în raport cu

obiectul cauzei, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii.

Potrivit

art. 1 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004,

modificată, „Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori

într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act

administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate

adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea

actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea

pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât și

public”.

Obiectul

prezentului litigiu de contencios administrativ, îl reprezintă, în principal,

obligarea unei instituții de învățământ superior să elibereze diploma de

licență.

Pârâta

Universitatea S.H. din București este o autoritate publică, în sensul

dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. b) teza întâi din Legea nr. 554/2004.

Universitatea

S.H. din București

a fost înființată prin Legea nr. 443/2002, ca instituție de învățământ

superior, persoană juridică de drept privat și de utilitate publică, parte a

sistemului național de învățământ.

Totodată,

atât potrivit art. 1 din H.G. nr. 81/2010, cât și potrivit art. 1 din H.G. nr. 536/2011,

M.E.C.T.S. este organ de specialitate al administrației publice centrale, cu

personalitate juridică în subordinea Guvernului și are rol de sinteză și

coordonare în aplicarea strategiei și Programului de guvernare în domeniul

educației, învățământului, cercetării științifice, dezvoltării tehnologice,

tineretului și sportului.

Faptul

că instituțiile de învățământ superior, fie ele de stat sau particulare, au

autonomie universitară, în condițiile stabilite prin Legea nr. 84/1995 nu

justifică plasarea acestora în vârful ierarhiei organizatorice a sistemului

național de învățământ. Conform dispozițiilor legii respective, autonomia

universitară se manifestă prin relația directă a rectorului instituției de

învățământ superior cu Ministerul Educației care, printre altele, avea

competența de a confirma prin ordin actul de alegere a rectorului și de a-l

suspenda din funcție.

Aceste

prerogative legale revin unui organ central al administrației publice, astfel

că unitatea de învățământ superior se situează la un nivel inferior

Ministerului Educației.

În

acest context, trebuie subliniat faptul că, potrivit art. 116 din Constituție,

ministerele sunt în subordinea Guvernului, iar în sfera organelor de

specialitate nu pot fi cuprinse decât autoritățile administrative autonome,

care se află doar sub controlul general al Parlamentului.

În

speță, Universitatea S.H. din București nu poate fi considerată autoritate

administrativă autonomă, întrucât actele administrative pe care le emite sunt

consecința unei delegări de competențe, iar nu a investirii sale cu dreptul de

a lucra în regim de putere publică, la nivelul întregului sistem național de

învățământ.

În

mod evident, Universitatea S.H. din București este o autoritate publică

descentralizată din punct de vedere teritorial.

În

alți termeni, Universitatea S.H. din București nu îndeplinește cerințele impuse

de legiuitor pentru a fi calificată drept organ al autorității publice

centrale, cu atât mai mult cu cât niciun act normativ nu conține o asemenea

dispoziție cu privire la universitatea pârâtă.

Ca

atare, o astfel de universitate nu poate fi încadrată decât în categoria unei

autorități publice locale.

Față

de argumentele expuse, Înalta Curte reține că, în cauză, sunt incidente

dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care instituie, pentru

determinarea instanței competente material, două criterii, și anume: rangului

autorității care emite sau, după caz, încheie actul administrativ dedus

judecății, în sistemul organelor administrației publice; criteriul valoric.

În

cauza de față, este aplicabil primul criteriu enunțat, astfel că, raportat la

rangul local al autorității publice pârâte – Universitatea S.H. din București –

competența de soluționare a litigiului revine tribunalului.

Conform

art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, modificată, reclamanta se poate

adresa instanței de la domiciliul său sau celei de la domiciliul pârâtului;

dacă reclamantul a optat pentru instanța de la domiciliul pârâtului nu mai se

poate invoca excepția necompetenței teritoriale.

De

asemenea, se cuvine a observa dispozițiile art. 17 C. proc. civ., în temeiul

cărora cererile accesorii și incidentale sunt în căderea instanței competente

să judece cererea principală.

Or,

în litigiul de față, este evident faptul că cererea de chemare în garanție este

o cerere incidentală care va fi soluționată de către instanța competentă să

soluționeze cererea principală.

2.

Temeiul legal al regulatorului de competență

Având în vedere

considerentele expuse, în temeiul art. 22 alin. (4) și (5) C. proc. civ.,

Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului

Dâmbovița, secția a II a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența

de soluționare a cauzei privind pe reclamanții A. (P.) M., A. (G.) G.L., T.M.,

T.M., S.L.C., B.C., D.E. și pârâtele M.E.N., respectiv Universitatea S.H. în

favoarea Tribunalului Dâmbovița, secția contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 18 aprilie 2013.