ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5055/2013

Asupra conflictului negativ de competență de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Obiectul litigiului Prin cererea înregistrată la Tribunalul Dâmbovița, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamanții A. (P.) M., A. (G.) G.L., T.M., T.M., S.L.C., B.C. și D.E. au chemat în judecată M.C.E.T.S. și Universitatea S.H., solicitând: - să se constate refuzul nejustificat, în sensul Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, de a se elibera diplomele de licență, obținute în urma susținerii examenului de licență din sesiunea iulie 2009; - obligarea pârâtului M.E.C.T.S.

să aprobe tipizarea formularelor de diplomă de licență în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă și irevocabilă a sentinței sub sancțiunea plății de 500 lei penalități pe zi întârziere; În motivarea cererii, reclamanții au susținut că în luna iulie a anului 2009 au susținut examenul de licență, promovat, în urma căruia au fost eliberate adeverințe de absolvire, care înlocuiesc Diploma de licență, până la eliberarea acesteia. S-a mai arătat că, după trecerea unui an de la susținerea licenței, pârâții refuză categoric eliberarea diplomelor de licență, invocând disensiunile dintre cele două instituții, precum și prevederile OG nr. 10/2009. Au susținut reclamanți că printr-o cerere scrisă adresată pârâtei Universitatea S.H., au solicitat oficial eliberarea diplomelor de licență.

La data de 28 iunie 2012, pârâtul M.E.C.T.S. a depus la dosarul cauzei întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată. Pârâta Universitatea S.H. a formulat întâmpinare și cerere de chemare în garanție. 2. Hotărârile care au generat conflictul negativ de competență 2.1. Prin Sentința nr. 2943 din 20 septembrie 2012, Tribunalul Dâmbovița, secția a II a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Ploiești, reținând, în esență, că reclamanții au chemat in judecata si M.C.E.T.S., parat ce este o autoritate publica centrala, astfel încât competența de soluționare a cauzei revine, potrivit art. 10 alin (1) din legea 554/2004, secției de contencios administrativ și fiscal, a curții de apel.

2.2. Învestită cu soluționarea cauzei prin declinare de competență, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin Sentința nr. 434 din 29 noiembrie 2012 a admis excepția necompetenței materiale invocată de instanță din oficiu, a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului Dâmbovița , a constatat ivit conflictul negativ de competență și a înaintat cauza la Înalta Curte de Casație și Justiție pentru pronunțarea regulatorului de competență.

Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut că a fost investită cu o acțiune în contencios administrativ prin care reclamanții solicită obligarea unei universități, respectiv Universitatea S.H., să efectueze o operațiune administrativă și anume să fie obligată la eliberarea diplomelor de licență, obținute în urma susținerii examenului de licență din sesiunea iulie 2009. Întrucât universitatea este asimilată unei autorități publice locale, s-a apreciat că în cauză competența materială de soluționare a litigiului aparține tribunalului, fiind incidente normele de competență de la art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. II. Considerentele Înaltei Curți asupra conflictului negativ de competență 1. Argumente de fapt și de drept relevante Înalta Curte constatând îndeplinite condițiile prevăzute de art. 20 alin. (1), art. 21, art. 22 alin. (3) C. proc.

civ., urmează a pronunța regulatorul de competență în raport cu obiectul cauzei, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii. Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată, „Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât și public”. Obiectul prezentului litigiu de contencios administrativ, îl reprezintă, în principal, obligarea unei instituții de învățământ superior să elibereze diploma de licență.

Pârâta Universitatea S.H. din București este o autoritate publică, în sensul dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. b) teza întâi din Legea nr. 554/2004. Universitatea S.H. din București a fost înființată prin Legea nr. 443/2002, ca instituție de învățământ superior, persoană juridică de drept privat și de utilitate publică, parte a sistemului național de învățământ. Totodată, atât potrivit art. 1 din H.G. nr. 81/2010, cât și potrivit art. 1 din H.G. nr. 536/2011, M.E.C.T.S. este organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică în subordinea Guvernului și are rol de sinteză și coordonare în aplicarea strategiei și Programului de guvernare în domeniul educației, învățământului, cercetării științifice, dezvoltării tehnologice, tineretului și sportului.

Faptul că instituțiile de învățământ superior, fie ele de stat sau particulare, au autonomie universitară, în condițiile stabilite prin Legea nr. 84/1995 nu justifică plasarea acestora în vârful ierarhiei organizatorice a sistemului național de învățământ. Conform dispozițiilor legii respective, autonomia universitară se manifestă prin relația directă a rectorului instituției de învățământ superior cu Ministerul Educației care, printre altele, avea competența de a confirma prin ordin actul de alegere a rectorului și de a-l suspenda din funcție. Aceste prerogative legale revin unui organ central al administrației publice, astfel că unitatea de învățământ superior se situează la un nivel inferior Ministerului Educației.

În acest context, trebuie subliniat faptul că, potrivit art. 116 din Constituție, ministerele sunt în subordinea Guvernului, iar în sfera organelor de specialitate nu pot fi cuprinse decât autoritățile administrative autonome, care se află doar sub controlul general al Parlamentului. În speță, Universitatea S.H. din București nu poate fi considerată autoritate administrativă autonomă, întrucât actele administrative pe care le emite sunt consecința unei delegări de competențe, iar nu a investirii sale cu dreptul de a lucra în regim de putere publică, la nivelul întregului sistem național de învățământ. În mod evident, Universitatea S.H. din București este o autoritate publică descentralizată din punct de vedere teritorial.

În alți termeni, Universitatea S.H. din București nu îndeplinește cerințele impuse de legiuitor pentru a fi calificată drept organ al autorității publice centrale, cu atât mai mult cu cât niciun act normativ nu conține o asemenea dispoziție cu privire la universitatea pârâtă. Ca atare, o astfel de universitate nu poate fi încadrată decât în categoria unei autorități publice locale. Față de argumentele expuse, Înalta Curte reține că, în cauză, sunt incidente dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care instituie, pentru determinarea instanței competente material, două criterii, și anume: rangului autorității care emite sau, după caz, încheie actul administrativ dedus judecății, în sistemul organelor administrației publice; criteriul valoric.

În cauza de față, este aplicabil primul criteriu enunțat, astfel că, raportat la rangul local al autorității publice pârâte – Universitatea S.H. din București – competența de soluționare a litigiului revine tribunalului. Conform art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, modificată, reclamanta se poate adresa instanței de la domiciliul său sau celei de la domiciliul pârâtului; dacă reclamantul a optat pentru instanța de la domiciliul pârâtului nu mai se poate invoca excepția necompetenței teritoriale. De asemenea, se cuvine a observa dispozițiile art. 17 C. proc. civ., în temeiul cărora cererile accesorii și incidentale sunt în căderea instanței competente să judece cererea principală. Or, în litigiul de față, este evident faptul că cererea de chemare în garanție este o cerere incidentală care va fi soluționată de către instanța competentă să soluționeze cererea principală.

2. Temeiul legal al regulatorului de competență Având în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 22 alin. (4) și (5) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmbovița, secția a II a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanții A. (P.) M., A. (G.) G.L., T.M., T.M., S.L.C., B.C., D.E. și pârâtele M.E.N., respectiv Universitatea S.H. în favoarea Tribunalului Dâmbovița, secția contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 aprilie 2013.