ÎCCJ, decizie (scj.ro #83225)

Instanța competentă să soluționeze cererile de autorizare a convocării AGA. Dispoziții legale incidente Conform art.119 al.3 din Legea 31/1990 – temeiul de drept al acțiunii – autorizarea convocării adunării generale se va face de instanța de la sediul societății, text legal care este în acord cu dispoziția cuprinsă în dreptul comun, respectiv art.15 Cod procedură civilă potrivit căruia „cererile în materie de societate, până la sfârșitul lichidării în fapt, sunt de competența instanței locului unde societatea își are sediul principal”. Cu alte cuvinte, sub aspectul competenței teritoriale, regula este aceea a soluționării cererilor – în materie de societate – categorie în care se încadrează și prezentul litigiu – de către instanța în a cărei rază teritorială se află sediul societății.

Această instanță, este în mod evident tribunalul, ca instanță de drept comun în materie comercială revenindu-i competența de a soluționa orice cerere în materie al cărei obiect este neevaluabil în bani, conform art.2 al.1 lit.a Cod procedură civilă. (Înalta Curte de Casație și Justiție Secția comercială decizia nr.798 din 28 februarie 2008) Prin sentința comercială nr.159 din 22 august 2007 pronunțată în dosar nr.11783/299/2007 al Curții de Apel București-Secția a-VI-a comercială s-a stabilit competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantul I.D.C., pârâții S.C. C. SA, C.C., C.A.A., D.D. și intervenientul S.G. în favoarea Tribunalului București-Secția a-VI-a comercială.

Pentru a pronunța această hotărâre, soluționând conflictul de competență, instanța a reținut în esență că reclamanta prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București-Secția a-VI-a comercială a solicitat în temeiul art.119 din Legea 31/1990 autorizarea convocării Adunării generale ordinare a acționarilor societății, stabilirea datei de referință și acordarea împuternicirii de a prezida ședința. Această instanță, prin sentința comercială nr.5094 din 13 aprilie 2007 a dispus declinarea competenței soluționării cauzei în favoarea Judecătoriei sector 1, cu motivarea că o atare cerere este de competența instanței în a cărei rază teritorială se află sediul societății.

Investită în acest mod, Judecătoria sector 1, prin sentința civilă nr.10335 din 28 iunie 2007, a admis excepția necompetenței materiale și în temeiul art.2 pct.1 lit.a Cod procedură civilă și art.119 al.3 din Legea 31/1990 a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București-Secția a-VI-a comercială și constatând existența conflictului negativ de competență a înaintat dosarul Curții de Apel București-Secția a-VI-a comercială pentru emiterea regulatorului de competență. În considerarea dispozițiilor anterior menționate curtea de apel a stabilit că potrivit art.2 alin.1 lit.a Cod procedură civilă, tribunalul este instanța de drept comun în materie comercială, iar prin art.119 al.3 din Legea 31/1990 nu se derogă de la această regulă ci se prevede o competență exclusivă și obligatorie a instanței de la sediul societății.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta S.C. C. SA criticând-o pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art.304 pct.9 Cod procedură civilă derivate din încălcarea dispozițiilor art.119 al.3 din Legea 31/1990. În mod concret, recurenta invocă faptul că potrivit art.119 al.3 din legea societăților comerciale, instanța competentă să soluționeze cererea de convocare AGA este „instanța de la sediul societății”, sintagmă prin care se înțelege judecătoria de la sediul societății, deoarece în tot cuprinsul Legii 31/1990, când legiuitorul a acordat competență tribunalului pentru diverse cereri și acțiuni, a indicat expres că tribunalul este competent.

Analizând recursul formulat prin prisma motivului invocat, curtea constată că este nefondat, respingându-l ca atare pentru următoarele considerente: Conform art.119 al.3 din Legea 31/1990 – temeiul de drept al acțiunii – autorizarea convocării adunării generale se va face de instanța de la sediul societății, text legal care este în acord cu dispoziția cuprinsă în dreptul comun, respectiv art.15 Cod procedură civilă potrivit căruia „cererile în materie de societate, până la sfârșitul lichidării în fapt, sunt de competența instanței locului unde societatea își are sediul principal”. Cu alte cuvinte, sub aspectul competenței teritoriale, regula este aceea a soluționării cererilor – în materie de societate – categorie în care se încadrează și prezentul litigiu – de către instanța în a cărei rază teritorială se află sediul societății.

Această instanță, este în mod evident tribunalul, ca instanță de drept comun în materie comercială revenindu-i competența de a soluționa orice cerere în materie al cărei obiect este neevaluabil în bani, conform art.2 al.1 lit.a Cod procedură civilă. Prin urmare, dispozițiile art.119 al.3 din Legea 31/1990 nu derogă de la competența materială a tribunalului determinată prin prisma dispozițiilor menționate din dreptul comun, motiv pentru care, curtea constatând că recurenta interpretând eronat dispozițiile legale arătate formulează critici neîntemeiate, a respins ca nefondat recursul declarat de pârâtă.