ÎCCJ, decizie (scj.ro #81656)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #81656) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Expertiză dispusă

din oficiu de către instanță. Neplata onorariului de expert în

termenul stabilit de dispozițiile procedurale. Sancțiune

aplicabilă – decăderea din probă. Nelegalitatea suspendării

cauzei.

Cuprins pe materii :

Drept procesual civil. Judecata.

Probe.

Index alfabetic :

expertiză

- suspendare

Vechiul Cod de

procedură civilă, art. 103, art. 155

1

, art. 170, art. 171

1

Sancțiunea

nerespectării unui termen legal imperativ prevăzut pentru

neîndeplinirea unui act de

procedură este decăderea, conform art. 103 alin.

(1)

C.proc.civ.,

cu excepția cazurilor „când legea dispune altfel".

Așadar, în absența unei alte

sancțiuni atașate unui anumit act de

procedură, expres

prevăzute de către legiuitor, decăderea intervine ori de câte

ori un act procedural trebuie îndeplinit într-un anume termen, iar acesta are

caracter peremptoriu.

O

aplicație a acestui principiu se regăsește în materia

administrării

probelor,

respectiv în art. 170 alin. (3) C.proc.civ., iar rațiunile

pentru care legiuitorul a considerat că

sancțiunea decăderii este adecvată în

această

materie sunt valabile în toate cazurile în care nu este îndeplinită

vreuna dintre obligațiile din art. 170 alin.

(1) sau art. 171

1

C.proc.civ., printre care și neplata

onorariului de expert, în termenul legal

.

Împrejurarea că art. 171

1

nu trimite explicit

la art. 170 alin. (3), nu

reprezintă

un argument viabil pentru inaplicabilitatea art. 170 alin. (3) și în

cazul

probei dispuse din oficiu, cât timp norma nu prevede nici condițiile de

îndeplinire a obligației de plată a cheltuielilor probei, fiind

necesară, oricum, completarea sa cu dispozițiile art. 170 alin. (1).

Astfel că,

în ipoteza în care

proba cu expertiză

a fost dispusă din oficiu

, iar

onorariul expertului nu a fost achitat

în termenul prevăzut de art.

170 alin. (1), intervine sancțiunea decăderii și nu suspendarea

judecății cauzei în temeiul art. 155

1

din Codul de

procedură civilă.

Secția I civilă, decizia nr. 2165

din 5 aprilie

2013

Prin încheierea de

ședință din 6 noiembrie 2012, Curtea de Apel Cluj, Secția I

civilă

a suspendat judecata cauzei privind pe apelanta

Fondul B.O.R.

și pe intimații Regia N.P. – Direcția Silvică S.

și Statul Român, în temeiul art. 155

1

C.

proc.civ., până la

îndeplinirea obligației de

plată stabilite în sarcina apelantei și anume: avansul în valoare de

150.000 lei reprezentând cheltuieli de deplasare pentru efectuarea expertizei,

precum și a sumei de 1.050.000 lei reprezentând avans onorariu

expertiză din avansul onorariu provizoriu stabilit pentru efectuarea

expertizei.

Curtea de Apel Cluj a constatat

că nu este întrunită ipoteza din art.

171 C.proc.civ., deoarece administrarea probei cu expertiză nu a

fost

încuviințată la cererea uneia dintre părți, proba fiind

stabilită cu

caracter obligatoriu prin

decizia de casare nr. 2368 din 15 martie 2011 a

Înaltei Curți de

Casație și Justiție, situație în care nu este operantă

sancțiunea decăderii.

Astfel,

instanța de apel s-a aflat în situația similară celei în care

proba

a fost

dispusă din oficiu, în sensul art. 171

1

C.proc.civ.,

instanța

stabilind prin

încheierea din 11 septembrie 2012 cheltuielile de administrare a probei cu

expertiză, precum și părțile care trebuie să le

plătească.

Constatând că

reclamanta-apelantă nu și-a îndeplinit obligația de a plăti

avansul stabilit de instanță din cheltuielile necesare

administrării

probei cu expertiză,

împiedicând astfel desfășurarea normală a procesului,

instanța

de apel a dispus suspendarea judecății, în temeiul art. 155

1

C.proc.civ.

Împotriva încheierii de

ședință menționate, a declarat recurs

reclamantul

, criticând-o pentru

nelegalitate, în temeiul art. 304 pct. 9 C.proc.civ. și susținând

următoarele:

Aplicarea

dispozițiilor art. 155

1

alin. (1) C.proc.civ. este

condiționată de culpa părții în desfășurarea

normală a procesului prin

neîndeplinirea obligațiilor prevăzute de lege

ori stabilite în cursul judecății.

În cauză, culpa nu

aparține Fondului B, întrucât nu sunt

aplicabile

prevederile art. 171

1

C.proc.civ., la care instanța a

făcut

trimitere în încheierea

recurată, deoarece o probă este dispusă din oficiu

numai

în condițiile stabilite de art. 129 alin. (5) C.proc.civ.,

respectiv dacă este vorba despre probe pe

care părțile „nu le-au propus si

administrat în

condițiile legii".

În toate

celelalte cazuri, când proba nu este dispusă din oficiu, sunt

aplicabile

dispozițiile art. 170 alin. (1) C.proc.civ.

În cauză,

proba cu expertiză a fost propusă de către Regia N.

P. Direcția

Silvică S. și Statul Român,

constituind obiectul motivelor de apel și de recurs

al acestor părți în cel de­

al

treilea ciclu procesual.

Prin decizia civilă nr. 2368

din 15 martie 2011 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis

recursul pârâților pe motivul că respingerea

probei cu expertiză solicitate de pârâți ar fi fost

greșită deoarece nu ar fi

suficiente

înscrisurile în cartea funciară, fiind necesară stabilirea

situației pe

teren, astfel încât

„se impunea administrarea probei cu expertiză".

Prin urmare, proba cu expertiză

nu a fost ordonată din oficiu, fără ca părțile să

o fi solicitat, ci urma să se administreze la cererea pârâților care

au avut câștig de cauză în recurs pe motivul respingerii acestei

probe.

În consecință, numai

pârâții-apelanți trebuie să plătească toate

cheltuielile de administrare a acestei probe, conform art. 170 C.proc.civ.

Pe de altă parte, cheltuielile

procedurale exorbitante pentru

administrarea

probei (solicitate de partea adversă) constituie un obstacol

insurmontabil

în exercitarea dreptului de acces la justiție, capacitatea

financiară a Fondului fiind mai mult decât

insuficientă, în condițiile în care

proprietățile

sale, ce formează obiectul revendicării, sunt exploatate de Regia

N.P.

Ca atare, a

fost încălcat dreptul la un proces echitabil prin stabilirea

unor obligații de

plată exorbitante pentru administrarea unei probe, obligații

ce au fost stabilite și

cu încălcarea dispozițiilor legale sus-menționate.

Suspendarea în temeiul art. 155

1

C.proc.civ. este

facultativă, instanța

având și obligația de a respecta principiul celerității

procedurilor judiciare prevăzut de art. 6

alin. 1 din Convenția Europeană

, celeritatea procedurii fiind

de natură a proteja credibilitatea justiției și eficiența

sa.

Procesul este

nefinalizat după 11 ani de la sesizarea instanței, astfel

încât instanța de apel

ar fi trebuit să acorde prioritate dreptului la un proces

echitabil și să

continue judecata, urmând a soluționa apelurile în limita

motivelor invocate prin cererile de apel și

în funcție de probele administrate.

Prima instanță a

soluționat cauza în baza înscrisurilor existente la dosar, probe ce au

fost completate în fața Curții de Apel Cluj cu alte

înscrisuri, revenind apelanților Regia N.P.

și Statul Român

sarcina probării afirmațiilor din motivele

de apel, privind identificarea greșită a obiectului litigiului,

și nu Fondului Bisericesc.

Î

n

materia administrării probelor, nu sunt aplicabile dispozițiile art.

155

1

C.proc.civ., ci cele ale art. 170

alin. (3) C.proc.civ.,

potrivit

cărora neîndeplinirea obligației de plată a cheltuielilor

necesare

administrării probei

atrage sancțiunea decăderii din această probă.

Doctrina a

afirmat că soluția își menține valabilitatea și în

raport de

dispozițiile

art. 171

1

C.proc.civ. care are în vedere ipoteza în care

proba nu este cerută de vreuna din

părți, ci este dispusă de instanță din oficiu sau la

cererea procurorului.

Această soluție este

valabilă cu atât mai mult în cazul în care instanța stabilește

obligația în sarcina mai multor părți, întrucât neîndeplinirea

acesteia numai de către una din părți atrage consecințe

negative și pentru celelalte părți

care și-au îndeplinit obligația.

Examinând

decizia recurată în raport de criticile formulate și actele

dosarului, Înalta Curte a constatat următoarele:

Învestită

cu rejudecarea apelurilor declarate, pe de o parte, de către

pârâții iar, pe de

altă parte, de

reclamant

,

instanța de apel, față de dispozițiile deciziei de casare

privind necesitatea administrării probei cu

expertiză în ceea ce privește

apelul

pârâților, a stabilit, prin încheierea din 21 iunie 2012, cheltuielile de

administrare

a probei cu expertiză, precum și părțile care trebuie

să le

plătească, respectiv

în sarcina reclamantului și a pârâtei Regia N.

P., în cote egale.

Prin

încheierea din 11 septembrie 2012, față de calculul efectuat de

experți, s-a stabilit în sarcina celor două părți plata a

câte 150.000 lei,

reprezentând avans

pentru cheltuielile de deplasare în vederea efectuării expertizei, precum

și câte 1.050.000 lei, reprezentând avans onorariu expertiză din

avansul onorariului provizoriu stabilit pentru efectuarea expertizei.

Constatând că reclamantul nu

și-a îndeplinit obligația de plată a acestor cheltuieli, la

termenul din 6 noiembrie 2012, instanța de apel a

dispus suspendarea judecății, în temeiul art. 155

1

C.proc.civ.

Obiectul învestirii acestei

instanțe de control judiciar îl poate

reprezenta

exclusiv încheierea de ședință prin care s-a dispus suspendarea

judecății, nu și încheierea prin

care, considerându-se că proba a fost dispusă

din oficiu, față de dispozițiile

deciziei de casare, s-a stabilit modul de plată

al onorariului de

expert, respectiv în sarcina reclamantului și al pârâtei Regia N.P.

Acea dispoziție a

instanței, ce relevă aplicarea art. 171

1

C.

proc.civ., adoptată fiind printr-o încheiere

premergătoare prin care

nu s-a întrerupt cursul

judecății, poate fi atacată pe calea recursului doar

odată cu fondul, în aplicarea art. 299 alin.

(1) teza a II-a cu referire la norma la care se trimite expres, respectiv art.

282 alin. (2) C.proc.civ.

Ca atare, sunt

inadmisibile criticile din motivarea recursului vizând

incidența prevederilor art.

171

1

C.proc.civ. și modul de stabilire a

cheltuielilor de administrare a expertizei dispuse

din oficiu, neputând, astfel, a se cenzura dispoziția instanței de

apel de stabilire a obligației

reclamantului

de achitare a unei părți din onorariul de expert.

Prin prisma motivelor de recurs,

urmează, însă, a se cerceta

dacă,

în contextul neîndeplinirii de către reclamant a acestei obligații,

este

legală sancțiunea aplicată de instanța de apel.

Se constată că sunt

fondate criticile referitoare la incidența

dispozițiilor art. 170 alin. 3 C.proc.civ. chiar și în ipoteza

în care

proba cu expertiză a fost dispusă din oficiu,

observându-se că instanța de

apel

a exclus

de plano

aplicarea sancțiunii decăderii, întrucât

aceasta nu ar

opera în ipoteza

descrisă de art. 171

1

C.proc.civ.

Atunci când

este prevăzută explicit o anumită sancțiune

procesuală,

instanța are

obligația să se conformeze voinței legiuitorului, nefiind

posibilă aplicarea altor sancțiuni.

Sancțiunea

nerespectării unui termen legal imperativ prevăzut pentru

neîndeplinirea unui act de

procedură este decăderea, conform art. 103 alin.

(1)

C.proc.civ., cu

excepția cazurilor „când legea dispune altfel".

Așadar,

în absența unei alte sancțiuni atașate unui anumit act de

procedură, expres prevăzute de

către legiuitor, decăderea intervine ori de câte ori un act

procedural trebuie îndeplinit într-un anume termen, iar acesta are caracter

peremptoriu, precum în speță.

O

aplicație a acestui principiu se regăsește în materia

administrării

probelor,

respectiv în art. 170 alin. (3) C.proc.civ., iar rațiunile

pentru care legiuitorul a considerat că

sancțiunea decăderii este adecvată în

această

materie sunt valabile în toate cazurile în care nu este îndeplinită

vreuna dintre obligațiile din art. 170 alin.

(1) sau 171

1

C.proc.civ., printre care și neplata onorariului

de expert, în termenul legal.

Împrejurarea că art. 171

1

nu trimite explicit la art. 170 alin. (3) nu

reprezintă

un argument viabil pentru inaplicabilitatea art. 170 alin. (3) și în

cazul

probei dispuse din oficiu, cât timp norma nu prevede nici condițiile de

îndeplinire a obligației de plată a cheltuielilor probei, fiind

necesară, oricum, completarea sa cu dispozițiile art. 170 alin. (1).

Astfel, chiar în

contextul art. 171

1

C.proc.civ., plata expertului trebuie efectuată

în termenul

prevăzut de art. 170 alin. (1).

Scopul inserării exprese a

acestei sancțiuni în cuprinsul art. 170 nu

este acela al sancționării simplei neîndepliniri a anumitor

obligații privind

administrarea probelor, ci a nerespectării

termenului în care partea trebuie să se conformeze dispozițiilor

instanței.

În materia expertizei, acest termen

este chiar de 5 zile și curge de la înștiințarea

părții despre obligația de plată, astfel cum prevede art.

17 alin. (2)

din O.G. nr. 2/2000 privind

organizarea activității de expertiză tehnică

judiciară și extrajudiciară, ce

derogă de la dreptul comun reprezentat de art.

170 C.proc.civ.

Acest termen este același în

toate cazurile, indiferent dacă proba

cu

expertiză a fost propusă de una dintre părți ori din

oficiu, motiv pentru

care și sancțiunea trebuie să fie

aceeași.

Chiar și

în ipoteza în care proba a fost dispusă din oficiu este posibilă

aplicarea sancțiunii decăderii pentru

partea care nu și-a îndeplinit, în termenul legal, obligația

stabilită de către instanță în sarcina sa, deși nu

această parte a propus proba în discuție.

Obiectul probațiunii îl

reprezintă un fapt strâns legat de pretențiile sau

apărările uneia sau chiar ale mai multor părți, pe care

acestea au

îndatorirea procesuală de a

le dovedi, părți în sarcina cărora, de altfel, s-a

dispus sarcina cheltuielilor de administrare a

respectivei probe.

Așadar, efectele decăderii

se produc față de partea sau părțile cărora le

profită administrarea probei dispuse din oficiu, întocmai ca în cazul în

care proba ar fi fost încuviințată la

solicitarea părții, consecința fiind aceea

a aprecierii ca nedovedit a faptului în

legătură cu care proba a fost dispusă.

Revine

instanței care aplică sancțiunea decăderii aprecierea, pe

de o

parte, a

posibilității efectuării expertizei dispuse din oficiu,

dacă și cealaltă

parte,

în sarcina căreia s-au stabilit, în egală măsură,

cheltuielile de

administrare a probei,

și-a îndeplinit propria obligație, iar, pe de altă parte, a

efectelor decăderii, în raport de obiectul probei. Este de observat

că, în

cauză, prin decizia

de casare nr. 2368/2011, necesitatea efectuării expertizei

a fost justificată prin faptul că

cererea de chemare în judecată, tinzând la restituirea terenurilor, nu

putea fi admisă exclusiv pe baza înscrisurilor de carte funciară,

însă aprecierea efectelor decăderii revine exclusiv instanței

învestite

cu soluționarea cauzei, cu respectarea principiului

contradictorialității.

Pe de altă

parte, chiar dacă s-ar aprecia că nu operează decăderea din

dovada încuviințată din

oficiu, aplicarea altei sancțiuni procesuale trebuie

să fie eficientă în raport de

finalitatea urmărită prin aplicarea sa, respectiv constrângerea

părții care nu și-a îndeplinit în mod culpabil o obligație

procesuală, ținându-se cont de compatibilitatea măsurii instanței

cu etapa

procesuală în care află judecata cauzei.

Suspendarea judecății

pentru un motiv imputabil reclamantului

(partea

prevăzută în mod expres de art. 155

1

C.proc.civ. ca fiind

cea

supusă acestei sancțiuni) conduce la perimarea cererii de chemare în

judecată, în cazul neîndeplinirii

obligației procesuale timp de un an de zile,

astfel încât se poate

considera că este vorba despre o sancțiune eficientă,

fiind exclus riscul unei suspendări

sine

die

a cursului procesului.

Or, în etapa

apelului, atunci când reclamantul, care nu își îndeplinește

o obligație fixată de către

instanță în sarcina sa, nu a declarat apel (sau nu este singurul

apelant), pe lângă faptul că suspendarea judecății

vizează judecarea apelului părții

adverse (ce nu poate fi, însă, analizat de

către această

instanță, în absența declarării unui recurs de către

pârâți), măsura suspendării este eficientă numai dacă

este posibilă perimarea apelului părții adverse, în caz contrar,

procesul prelungindu-se

sine die,

ceea

ce nu poate fi acceptat, cel puțin pentru argumentul învederat prin

motivele de recurs, acela al depășirii

duratei rezonabile a procesului.

Instanța de apel, aplicând

sancțiunea suspendării judecății, nu a

analizat aceste consecințe ale măsurii

dispuse și nu a demonstrat eficiența

acesteia, ca mijloc de

constrângere a reclamantului în îndeplinirea obligației procesuale.

Constatându-se

că, în mod greșit, instanța de apel a procedat la

suspendarea

judecății, apreciind că sancțiunea decăderii nu poate

fi aplicată

în

ipoteza descrisă de art. 171

1

C.proc.civ., Înalta Curte a admis

recursul și, în baza art. 312 cu referire la art.

304 pct. 5 C.proc.

civ., a casat încheierea

recurată și a trimis cauza în vederea continuării

judecății

la aceeași instanță.