ÎCCJ, decizie (scj.ro #81656)

Expertiză dispusă din oficiu de către instanță. Neplata onorariului de expert în termenul stabilit de dispozițiile procedurale. Sancțiune aplicabilă – decăderea din probă. Nelegalitatea suspendării cauzei. Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Judecata. Probe. Index alfabetic : expertiză - suspendare Vechiul Cod de procedură civilă, art. 103, art. 155 1 , art. 170, art. 171 1 Sancțiunea nerespectării unui termen legal imperativ prevăzut pentru neîndeplinirea unui act de procedură este decăderea, conform art. 103 alin. (1) C.proc.civ., cu excepția cazurilor „când legea dispune altfel". Așadar, în absența unei alte sancțiuni atașate unui anumit act de procedură, expres prevăzute de către legiuitor, decăderea intervine ori de câte ori un act procedural trebuie îndeplinit într-un anume termen, iar acesta are caracter peremptoriu.

O aplicație a acestui principiu se regăsește în materia administrării probelor, respectiv în art. 170 alin. (3) C.proc.civ., iar rațiunile pentru care legiuitorul a considerat că sancțiunea decăderii este adecvată în această materie sunt valabile în toate cazurile în care nu este îndeplinită vreuna dintre obligațiile din art. 170 alin. (1) sau art. 171 1 C.proc.civ., printre care și neplata onorariului de expert, în termenul legal . Împrejurarea că art. 171 1 nu trimite explicit la art. 170 alin. (3), nu reprezintă un argument viabil pentru inaplicabilitatea art. 170 alin. (3) și în cazul probei dispuse din oficiu, cât timp norma nu prevede nici condițiile de îndeplinire a obligației de plată a cheltuielilor probei, fiind necesară, oricum, completarea sa cu dispozițiile art. 170 alin. (1). Astfel că, în ipoteza în care proba cu expertiză a fost dispusă din oficiu , iar onorariul expertului nu a fost achitat în termenul prevăzut de art. 170 alin. (1), intervine sancțiunea decăderii și nu suspendarea judecății cauzei în temeiul art. 155 1 din Codul de procedură civilă.

Secția I civilă, decizia nr. 2165 din 5 aprilie 2013 Prin încheierea de ședință din 6 noiembrie 2012, Curtea de Apel Cluj, Secția I civilă a suspendat judecata cauzei privind pe apelanta Fondul B.O.R. și pe intimații Regia N.P. – Direcția Silvică S. și Statul Român, în temeiul art. 155 1 C. proc.civ., până la îndeplinirea obligației de plată stabilite în sarcina apelantei și anume: avansul în valoare de 150.000 lei reprezentând cheltuieli de deplasare pentru efectuarea expertizei, precum și a sumei de 1.050.000 lei reprezentând avans onorariu expertiză din avansul onorariu provizoriu stabilit pentru efectuarea expertizei.

Curtea de Apel Cluj a constatat că nu este întrunită ipoteza din art. 171 C.proc.civ., deoarece administrarea probei cu expertiză nu a fost încuviințată la cererea uneia dintre părți, proba fiind stabilită cu caracter obligatoriu prin decizia de casare nr. 2368 din 15 martie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, situație în care nu este operantă sancțiunea decăderii. Astfel, instanța de apel s-a aflat în situația similară celei în care proba a fost dispusă din oficiu, în sensul art. 171 1 C.proc.civ., instanța stabilind prin încheierea din 11 septembrie 2012 cheltuielile de administrare a probei cu expertiză, precum și părțile care trebuie să le plătească. Constatând că reclamanta-apelantă nu și-a îndeplinit obligația de a plăti avansul stabilit de instanță din cheltuielile necesare administrării probei cu expertiză, împiedicând astfel desfășurarea normală a procesului, instanța de apel a dispus suspendarea judecății, în temeiul art. 155 1 C.proc.civ.

Împotriva încheierii de ședință menționate, a declarat recurs reclamantul , criticând-o pentru nelegalitate, în temeiul art. 304 pct. 9 C.proc.civ. și susținând următoarele: Aplicarea dispozițiilor art. 155 1 alin. (1) C.proc.civ. este condiționată de culpa părții în desfășurarea normală a procesului prin neîndeplinirea obligațiilor prevăzute de lege ori stabilite în cursul judecății. În cauză, culpa nu aparține Fondului B, întrucât nu sunt aplicabile prevederile art. 171 1 C.proc.civ., la care instanța a făcut trimitere în încheierea recurată, deoarece o probă este dispusă din oficiu numai în condițiile stabilite de art. 129 alin. (5) C.proc.civ., respectiv dacă este vorba despre probe pe care părțile „nu le-au propus si administrat în condițiile legii". În toate celelalte cazuri, când proba nu este dispusă din oficiu, sunt aplicabile dispozițiile art. 170 alin. (1) C.proc.civ.

În cauză, proba cu expertiză a fost propusă de către Regia N. P. Direcția Silvică S. și Statul Român, constituind obiectul motivelor de apel și de recurs al acestor părți în cel de­ al treilea ciclu procesual. Prin decizia civilă nr. 2368 din 15 martie 2011 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul pârâților pe motivul că respingerea probei cu expertiză solicitate de pârâți ar fi fost greșită deoarece nu ar fi suficiente înscrisurile în cartea funciară, fiind necesară stabilirea situației pe teren, astfel încât „se impunea administrarea probei cu expertiză". Prin urmare, proba cu expertiză nu a fost ordonată din oficiu, fără ca părțile să o fi solicitat, ci urma să se administreze la cererea pârâților care au avut câștig de cauză în recurs pe motivul respingerii acestei probe.

În consecință, numai pârâții-apelanți trebuie să plătească toate cheltuielile de administrare a acestei probe, conform art. 170 C.proc.civ. Pe de altă parte, cheltuielile procedurale exorbitante pentru administrarea probei (solicitate de partea adversă) constituie un obstacol insurmontabil în exercitarea dreptului de acces la justiție, capacitatea financiară a Fondului fiind mai mult decât insuficientă, în condițiile în care proprietățile sale, ce formează obiectul revendicării, sunt exploatate de Regia N.P. Ca atare, a fost încălcat dreptul la un proces echitabil prin stabilirea unor obligații de plată exorbitante pentru administrarea unei probe, obligații ce au fost stabilite și cu încălcarea dispozițiilor legale sus-menționate.

Suspendarea în temeiul art. 155 1 C.proc.civ. este facultativă, instanța având și obligația de a respecta principiul celerității procedurilor judiciare prevăzut de art. 6 alin. 1 din Convenția Europeană , celeritatea procedurii fiind de natură a proteja credibilitatea justiției și eficiența sa. Procesul este nefinalizat după 11 ani de la sesizarea instanței, astfel încât instanța de apel ar fi trebuit să acorde prioritate dreptului la un proces echitabil și să continue judecata, urmând a soluționa apelurile în limita motivelor invocate prin cererile de apel și în funcție de probele administrate. Prima instanță a soluționat cauza în baza înscrisurilor existente la dosar, probe ce au fost completate în fața Curții de Apel Cluj cu alte înscrisuri, revenind apelanților Regia N.P.

și Statul Român sarcina probării afirmațiilor din motivele de apel, privind identificarea greșită a obiectului litigiului, și nu Fondului Bisericesc. Î n materia administrării probelor, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 155 1 C.proc.civ., ci cele ale art. 170 alin. (3) C.proc.civ., potrivit cărora neîndeplinirea obligației de plată a cheltuielilor necesare administrării probei atrage sancțiunea decăderii din această probă. Doctrina a afirmat că soluția își menține valabilitatea și în raport de dispozițiile art. 171 1 C.proc.civ. care are în vedere ipoteza în care proba nu este cerută de vreuna din părți, ci este dispusă de instanță din oficiu sau la cererea procurorului. Această soluție este valabilă cu atât mai mult în cazul în care instanța stabilește obligația în sarcina mai multor părți, întrucât neîndeplinirea acesteia numai de către una din părți atrage consecințe negative și pentru celelalte părți care și-au îndeplinit obligația.

Examinând decizia recurată în raport de criticile formulate și actele dosarului, Înalta Curte a constatat următoarele: Învestită cu rejudecarea apelurilor declarate, pe de o parte, de către pârâții iar, pe de altă parte, de reclamant , instanța de apel, față de dispozițiile deciziei de casare privind necesitatea administrării probei cu expertiză în ceea ce privește apelul pârâților, a stabilit, prin încheierea din 21 iunie 2012, cheltuielile de administrare a probei cu expertiză, precum și părțile care trebuie să le plătească, respectiv în sarcina reclamantului și a pârâtei Regia N. P., în cote egale.

Prin încheierea din 11 septembrie 2012, față de calculul efectuat de experți, s-a stabilit în sarcina celor două părți plata a câte 150.000 lei, reprezentând avans pentru cheltuielile de deplasare în vederea efectuării expertizei, precum și câte 1.050.000 lei, reprezentând avans onorariu expertiză din avansul onorariului provizoriu stabilit pentru efectuarea expertizei. Constatând că reclamantul nu și-a îndeplinit obligația de plată a acestor cheltuieli, la termenul din 6 noiembrie 2012, instanța de apel a dispus suspendarea judecății, în temeiul art. 155 1 C.proc.civ. Obiectul învestirii acestei instanțe de control judiciar îl poate reprezenta exclusiv încheierea de ședință prin care s-a dispus suspendarea judecății, nu și încheierea prin care, considerându-se că proba a fost dispusă din oficiu, față de dispozițiile deciziei de casare, s-a stabilit modul de plată al onorariului de expert, respectiv în sarcina reclamantului și al pârâtei Regia N.P.

Acea dispoziție a instanței, ce relevă aplicarea art. 171 1 C. proc.civ., adoptată fiind printr-o încheiere premergătoare prin care nu s-a întrerupt cursul judecății, poate fi atacată pe calea recursului doar odată cu fondul, în aplicarea art. 299 alin. (1) teza a II-a cu referire la norma la care se trimite expres, respectiv art. 282 alin. (2) C.proc.civ. Ca atare, sunt inadmisibile criticile din motivarea recursului vizând incidența prevederilor art. 171 1 C.proc.civ. și modul de stabilire a cheltuielilor de administrare a expertizei dispuse din oficiu, neputând, astfel, a se cenzura dispoziția instanței de apel de stabilire a obligației reclamantului de achitare a unei părți din onorariul de expert.

Prin prisma motivelor de recurs, urmează, însă, a se cerceta dacă, în contextul neîndeplinirii de către reclamant a acestei obligații, este legală sancțiunea aplicată de instanța de apel. Se constată că sunt fondate criticile referitoare la incidența dispozițiilor art. 170 alin. 3 C.proc.civ. chiar și în ipoteza în care proba cu expertiză a fost dispusă din oficiu, observându-se că instanța de apel a exclus de plano aplicarea sancțiunii decăderii, întrucât aceasta nu ar opera în ipoteza descrisă de art. 171 1 C.proc.civ. Atunci când este prevăzută explicit o anumită sancțiune procesuală, instanța are obligația să se conformeze voinței legiuitorului, nefiind posibilă aplicarea altor sancțiuni.

Sancțiunea nerespectării unui termen legal imperativ prevăzut pentru neîndeplinirea unui act de procedură este decăderea, conform art. 103 alin. (1) C.proc.civ., cu excepția cazurilor „când legea dispune altfel". Așadar, în absența unei alte sancțiuni atașate unui anumit act de procedură, expres prevăzute de către legiuitor, decăderea intervine ori de câte ori un act procedural trebuie îndeplinit într-un anume termen, iar acesta are caracter peremptoriu, precum în speță. O aplicație a acestui principiu se regăsește în materia administrării probelor, respectiv în art. 170 alin. (3) C.proc.civ., iar rațiunile pentru care legiuitorul a considerat că sancțiunea decăderii este adecvată în această materie sunt valabile în toate cazurile în care nu este îndeplinită vreuna dintre obligațiile din art. 170 alin. (1) sau 171 1 C.proc.civ., printre care și neplata onorariului de expert, în termenul legal.

Împrejurarea că art. 171 1 nu trimite explicit la art. 170 alin. (3) nu reprezintă un argument viabil pentru inaplicabilitatea art. 170 alin. (3) și în cazul probei dispuse din oficiu, cât timp norma nu prevede nici condițiile de îndeplinire a obligației de plată a cheltuielilor probei, fiind necesară, oricum, completarea sa cu dispozițiile art. 170 alin. (1). Astfel, chiar în contextul art. 171 1 C.proc.civ., plata expertului trebuie efectuată în termenul prevăzut de art. 170 alin. (1). Scopul inserării exprese a acestei sancțiuni în cuprinsul art. 170 nu este acela al sancționării simplei neîndepliniri a anumitor obligații privind administrarea probelor, ci a nerespectării termenului în care partea trebuie să se conformeze dispozițiilor instanței.

În materia expertizei, acest termen este chiar de 5 zile și curge de la înștiințarea părții despre obligația de plată, astfel cum prevede art. 17 alin. (2) din O.G. nr. 2/2000 privind organizarea activității de expertiză tehnică judiciară și extrajudiciară, ce derogă de la dreptul comun reprezentat de art. 170 C.proc.civ. Acest termen este același în toate cazurile, indiferent dacă proba cu expertiză a fost propusă de una dintre părți ori din oficiu, motiv pentru care și sancțiunea trebuie să fie aceeași. Chiar și în ipoteza în care proba a fost dispusă din oficiu este posibilă aplicarea sancțiunii decăderii pentru partea care nu și-a îndeplinit, în termenul legal, obligația stabilită de către instanță în sarcina sa, deși nu această parte a propus proba în discuție.

Obiectul probațiunii îl reprezintă un fapt strâns legat de pretențiile sau apărările uneia sau chiar ale mai multor părți, pe care acestea au îndatorirea procesuală de a le dovedi, părți în sarcina cărora, de altfel, s-a dispus sarcina cheltuielilor de administrare a respectivei probe. Așadar, efectele decăderii se produc față de partea sau părțile cărora le profită administrarea probei dispuse din oficiu, întocmai ca în cazul în care proba ar fi fost încuviințată la solicitarea părții, consecința fiind aceea a aprecierii ca nedovedit a faptului în legătură cu care proba a fost dispusă. Revine instanței care aplică sancțiunea decăderii aprecierea, pe de o parte, a posibilității efectuării expertizei dispuse din oficiu, dacă și cealaltă parte, în sarcina căreia s-au stabilit, în egală măsură, cheltuielile de administrare a probei, și-a îndeplinit propria obligație, iar, pe de altă parte, a efectelor decăderii, în raport de obiectul probei.

Este de observat că, în cauză, prin decizia de casare nr. 2368/2011, necesitatea efectuării expertizei a fost justificată prin faptul că cererea de chemare în judecată, tinzând la restituirea terenurilor, nu putea fi admisă exclusiv pe baza înscrisurilor de carte funciară, însă aprecierea efectelor decăderii revine exclusiv instanței învestite cu soluționarea cauzei, cu respectarea principiului contradictorialității. Pe de altă parte, chiar dacă s-ar aprecia că nu operează decăderea din dovada încuviințată din oficiu, aplicarea altei sancțiuni procesuale trebuie să fie eficientă în raport de finalitatea urmărită prin aplicarea sa, respectiv constrângerea părții care nu și-a îndeplinit în mod culpabil o obligație procesuală, ținându-se cont de compatibilitatea măsurii instanței cu etapa procesuală în care află judecata cauzei.

Suspendarea judecății pentru un motiv imputabil reclamantului (partea prevăzută în mod expres de art. 155 1 C.proc.civ. ca fiind cea supusă acestei sancțiuni) conduce la perimarea cererii de chemare în judecată, în cazul neîndeplinirii obligației procesuale timp de un an de zile, astfel încât se poate considera că este vorba despre o sancțiune eficientă, fiind exclus riscul unei suspendări sine die a cursului procesului.

Or, în etapa apelului, atunci când reclamantul, care nu își îndeplinește o obligație fixată de către instanță în sarcina sa, nu a declarat apel (sau nu este singurul apelant), pe lângă faptul că suspendarea judecății vizează judecarea apelului părții adverse (ce nu poate fi, însă, analizat de către această instanță, în absența declarării unui recurs de către pârâți), măsura suspendării este eficientă numai dacă este posibilă perimarea apelului părții adverse, în caz contrar, procesul prelungindu-se sine die, ceea ce nu poate fi acceptat, cel puțin pentru argumentul învederat prin motivele de recurs, acela al depășirii duratei rezonabile a procesului. Instanța de apel, aplicând sancțiunea suspendării judecății, nu a analizat aceste consecințe ale măsurii dispuse și nu a demonstrat eficiența acesteia, ca mijloc de constrângere a reclamantului în îndeplinirea obligației procesuale.

Constatându-se că, în mod greșit, instanța de apel a procedat la suspendarea judecății, apreciind că sancțiunea decăderii nu poate fi aplicată în ipoteza descrisă de art. 171 1 C.proc.civ., Înalta Curte a admis recursul și, în baza art. 312 cu referire la art. 304 pct. 5 C.proc. civ., a casat încheierea recurată și a trimis cauza în vederea continuării judecății la aceeași instanță.