ÎCCJ, decizie (scj.ro #222118)

Suspendarea judecății pentru neîndeplinirea obligației stabilite de instanță în sarcina uneia dintre părțile apelante. Condițiile de aplicare a dispozițiilor art. 242 alin. (1) din Codul de procedură civilă

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Procedura în fața primei instanțe. Unele incidente procedurale

Index alfabetic: suspendarea judecății

onorariu de expert

administrarea probei

C.proc.civ., art. 10, art. 242 alin. (1), art. 488 alin. (1) pct. 5

Deși, este real că prevederile art. 10 C.proc.civ. instituie obligația părților de a îndeplini actele de procedură în condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege sau de judecător, să-și probeze pretențiile și apărările și să contribuie la desfășurarea fără întârziere a procesului, urmărind, finalizarea acestuia, nu orice lipsă de diligență din partea reclamantului/apelantului se sancționează prin suspendarea judecății, dispozițiile procedurale aplicându-se doar pentru situațiile în care cercetarea judecătorească nu se poate desfășura.

Din interpretarea dispozițiilor art. 242 alin. (1) C.proc.civ., reiese că, pentru dispunerea măsurii suspendării pe acest temei, este necesară îndeplinirea următoarelor condiții: instanța să stabilească, în sarcina reclamantului/apelantului/recurentului, potrivit legii, obligații referitoare la cauza dedusă judecății și să-l înștiințeze; partea să nu îndeplinească obligațiile stabilite de instanță în sarcina sa; neîndeplinirea obligațiilor să aibă ca efect împiedicarea desfășurării normale a procesului; partea să fie în culpă pentru neîndeplinirea acestor obligații.

Or, în condițiile în care partea apelantă în sarcina căreia s-a stabilit obligația de achitare a onorariului de expert pentru efectuarea suplimentului de expertiză a comunicat instanței demersurile efectuate în vederea îndeplinirii acestei obligații, iar suplimentul raportului de expertiză a fost depus  de către expert anterior datei la care instanța a pus în discuție suspendarea cauzei, proba fiind în concret administrată,

instanța trebuia să procedeze la cercetarea procesului, iar nu să suspende judecata apelurilor.

Aceasta, întrucât, pe de o parte apelanta pârâtă nu a persistat într-o conduită lipsită de diligență, care să reclame sancțiunea suspendării în temeiul art. 242 alin. (1) C.proc.civ., iar pe de altă parte, proba fiind în concret administrată,

nu a existat o piedică reală în calea finalizării judecății.

I.C.C.J, Secția I civilă, decizia nr. 1143 din 23 aprilie 2024

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la 9.01.2020 pe rolul Tribunalului București, reclamantul A. a formulat contestație împotriva deciziei nr. 30463 din 22.11.2019, emisă de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților prin Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor.

În drept, se întemeiază pe art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013.

Prin sentința civilă nr. 1889 din 9.12.2021, Tribunalul București – Secția a V-a civilă a admis, în parte, contestația formulată de reclamantul A., a anulat decizia de compensare nr. 30463/2019, în sensul că se emite decizia de compensare pentru apartamentul nr. 27 situat în București, vândut în baza Legii nr. 112/1995, conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 328/6/1997, prin 177.057 puncte, în favoarea reclamantului.

Împotriva sentinței civile nr. 1889 din 9.12.2021 a Tribunalului București – Secția a V-a civilă au formulat cereri de apel reclamantul A. și pârâtă Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor

.

Prin încheierea din 10.10.2023, Curtea de Apel București – Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a suspendat judecata apelurilor formulate de reclamantul A., prin mandatar Oncică Gheorghe, și de pârâtă Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, pentru neîndeplinirea obligației apelantei-pârâte de a achita onorariul expertului, în baza art. 242 alin. (1) C.proc.civ.

Împotriva încheierii din 10.10.2023, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie au formulat recurs reclamantul A. și pârâtă Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor.

4.1 Prin recursul declarat, reclamantul A. a solicitat casarea încheierii și trimiterea cauzei la curtea de apel în vederea judecării apelului.

Recurentul-reclamant a susținut că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit art. 242 alin. (1) C.proc.civ. în loc să aplice art. 331 alin.(3) coroborat cu art. 185 alin. (1) din C.proc.civ., fiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. (5) și pct.(6) C.proc.civ.

A dezvoltat în sensul că instanța de apel a interpretat greșit art.242 alin.(1) C.proc.civ. raportat la situația concretă, chiar dacă apelanta-pârâtă nu a achitat onorariul de expert stabilit în sarcina sa (1.500 lei), totuși expertul tehnic desemnat în cauză efectuase suplimentul de expertiză dispus din oficiu, astfel că judecarea apelului ar fi fost posibilă, contrar celor reținute în încheierea atacată, astfel că sunt incidente motivele de casare prevăzute de art.488 alin.(1) pct. (5) și pct.(6) C.proc.civ.

De asemenea, a invocat că i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil garantat prin dispoziții de maximă forță juridică, respectiv din perspectiva art.6 CEDO, transpus în dreptul intern prin art.6 alin. (1) C.proc.civ., mai ales în latura care definește termenul rezonabil, fiind incident motivul de casare prevăzut de art.488 alin.(1) pct.8 C.proc.civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs a redat circumstanțele judecării cauzei în fața instanței de apel, învederând că era incidentă sancțiunea decăderii, prevăzută de art. 185 alin. (1) raportat la 331 alin. (3) C.proc.civ., iar nu suspendarea prevăzută de art. 242 alin. (1) C.proc.civ.

În aprecierea sa, situația de fapt nu se încadra total în ipoteza acestei norme, deoarece suplimentul de expertiză dispus din oficiu, chiar dacă nu a fost plătit, acesta a fost totuși efectuat de către expert, iar neplata onorariului nu constituia un impediment în judecarea apelului. După decizia din apel s-ar fi putut recupera plata prin procedura executării silite, astfel ca interpretarea și aplicarea art. 242 alin. (1) C.proc.civ. a fost total greșită.

Din dispozițiile art. 242 alin. (1) C.proc.civ. se deduce că legiuitorul a dorit sancționarea doar a reclamantului/apelantului care împiedică judecarea propriului apel, așadar doar apelantul care are o culpă concretă, însă în litigiul pendinte au fost formulate două apeluri, inclusiv al reclamantului, care suferă o sancțiune fără a avea vreo culpă, aspect care atrage incidența art. 6 CEDO, transpus și în art. 6 alin. (1) C.proc.civ., prin aceea că dreptul său de acces la o instanța este afectat în substanța sa, atât prin aplicarea incorectă a temeiurilor procedurale, cât și prin termenul rezonabil și optim de soluționare, prelungit în mod nejustificat.

De asemenea, a arătat că suplimentul de expertiză dispus din oficiu nu este aplicabil în cauză, deoarece prin aplicarea acestei Grile din 2018 s-ar încălca principiul neretroactivității legii civile. Pentru ca respectiva grilă să fie incidentă ar fi fost necesar ca O.U.G. nr.72/2020 sau Legea nr. 193/2021 să fi fost în vigoare în anul 2019 (anul 2019 fiind anul deciziei administrative atacate), aspect de fapt nereal, motiv pentru care recurentul-reclamant a considerat că suspendarea cauzei s-a produs pentru un considerent de drept străin de natura cauzei.

În drept, au fost indicate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C.proc.civ.

4.2 Prin recursul declarat, pârâta Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor a solicitat repunerea pe rol a cauzei.

Indicând motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., recurenta-pârâtă a criticat aplicarea dispozițiilor art. 242 alin. (1) C.proc.civ., menționând că prin adresa nr. 13085/DJC din 13.09.2023 a comunicat instanței demersurile efectuate în vederea achitării onorariului de expert, în cuantum de 1.500 lei, iar, ulterior, la 14.09.2023, a achitat suma în contul Curții de Apel București, sens în care a atașat extrasul de cont, precizând că și-a îndeplinit obligația stabilită de către instanță.

Pentru aceste motive, a solicitat admiterea recursului împotriva încheierii din 10.10.2023, cu consecința reluării judecății.

II. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând încheierea recurată în raport de criticile formulate și actele dosarului, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt fondate pentru următoarele considerente:

Învestită cu soluționarea apelurilor declarate, pe de-o parte, de către reclamantul A., iar, pe de altă parte, de pârâta Compania Națională pentru Compensarea Imobilelor, instanța de apel a dispus, din oficiu, efectuarea unui supliment de expertiză la termenul din 4.10.2022, stabilind onorariul de 1.500 lei în sarcina apelantei-pârâte, supliment care a fost depus de expert la 4.01.2023.

La termenul din 31.01.2023, curtea de apel a încuviințat obiecțiunile și solicitarea apelantului-reclamant de efectuare a unui supliment de expertiză, iar la termenul din 9.05.2023, a dispus revenirea cu adresă către apelanta-pârâtă pentru a-i pune în vedere să achite onorariul de expert în cuantum de 1.500 lei. Apelanta-pârâtă Compania Națională pentru Compensarea Imobilelor a depus note de ședință, prin care a menționat că a făcut demersuri pentru achitarea onorariului, depunând ca dovadă în acest sens două note interne.

Totodată, prin cererea transmisă la 10.10.2023, apelantul-reclamant a solicitat decăderea apelantei-pârâte din proba cu expertiza tehnică, motivat de împrejurarea că aceasta nu a depus dovada achitării onorariului de expert, ci o notă justificativă privind solicitarea de plată adresată departamentului financiar.

Prin încheierea recurată, în temeiul dispozițiilor art. 242 alin. (1) C.proc.civ., instanța de apel a dispus suspendarea judecății apelurilor declarate de reclamantul A. și de pârâta Compania Națională pentru Compensarea Imobilelor, întrucât a constatat că apelanta-pârâtă nu și-a îndeplinit obligația de achitare a onorariului expertului, împiedicând judecarea cauzei. De asemenea, a reținut că, în prezenta speță, proba cu expertiză este o probă fără de care apelul nu poate fi soluționat, astfel că nu poate opera sancțiunea decăderii apelantei-pârâte din administrarea probei cu expertiză.

Înalta Curte constată că sunt fondate criticile formulate de reclamantul A. și de pârâta Compania Națională pentru Compensarea Imobilelor privind nelegalitatea încheierii atacate din perspectiva aplicării prevederilor art. 242 alin. (1) C.proc.civ., care pot fi încadrate în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ., întrucât pun în discuție încălcarea unor reguli de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, iar nu în motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) 8 C.proc.civ., care privește aplicarea normelor de drept material.

Potrivit art. 242 alin. (1) C.proc.civ., instanța poate suspenda judecata

,,când constată că desfășurarea normală a procesului este împiedicată din vina reclamantului, prin neîndeplinirea

obligațiilor stabilite în cursul judecății”.

Cazul particular de suspendare facultativă a judecății, reglementat prin dispoziția legală enunțată, constituie o sancțiune procedurală, instituind condiția culpei reclamantului pentru neîndeplinirea unor obligații stabilite în sarcina sa, în cursul judecății, corespondentul său în etapa apelului fiind apelantul.

Prin încheierea atacată cu recurs, sancțiunea procedurală a fost dispusă pentru neîndeplinirea obligației de achitare a onorariul expertului în cuantum de 1.500 lei pentru suplimentul de expertiză de către apelantă-pârâtă Compania Națională pentru Compensarea Imobilelor, stabilită de instanță în sarcina sa prin încheierea din 4.10.2022.

Pentru dispunerea măsurii suspendării în temeiul art. 242 alin. (1) C.proc.civ. este necesară îndeplinirea următoarelor condiții: instanța să stabilească, în sarcina reclamantului/apelantului/recurentului, potrivit legii, obligații referitoare la cauza dedusă judecății și să-l înștiințeze; partea să nu îndeplinească obligațiile stabilite de instanță în sarcina sa;  neîndeplinirea obligațiilor să aibă ca efect împiedicarea desfășurării normale a procesului; partea să fie în culpă pentru neîndeplinirea acestor obligații.

În litigiul pendinte, se constată, sub un prim aspect, că suplimentul raportului de expertiză a fost depus de expert la 4.01.2023, proba fiind în concret administrată, astfel că nu s-ar putea susține că desfășurarea procesului a fost împiedicată din culpa apelantei-pârâte. Suspendarea judecății a fost reglementată ca o sancțiune extremă, de adoptat în acele situații limită în care desfășurarea procesului ar fi imposibilă din pricina conduitei părții, fiind văzută de legiuitor ca subsidiară scopului final al procesului civil, constând în finalizarea judecății, iar nu în temporizarea acesteia.

Este real că prevederile art. 10 C.proc.civ. instituie obligația părților de a îndeplini actele de procedură în condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege sau de judecător, să-și probeze pretențiile și apărările și să contribuie la desfășurarea fără întârziere a procesului, urmărind, finalizarea acestuia. Cu toate acestea, nu orice lipsă de diligență din partea reclamantului/apelantului se sancționează prin suspendarea judecății, dispozițiile procedurale aplicându-se doar pentru situațiile în care cercetarea judecătorească nu se poate desfășura.

Înalta Curte reține că instanța de apel trebuia să procedeze la cercetarea procesului, iar nu să suspende judecata apelurilor, întrucât nu a existat o piedică reală în calea finalizării judecății.

Pe de altă parte, în condițiile în care a comunicat instanței de apel demersurile efectuate în vederea îndeplinirii obligației stabilite în sarcina sa, onorariul expertului fiind achitat la 14.09.2023, conform extrasului de cont anexat cererii de recurs, se mai constată că apelanta-pârâtă nu a persistat într-o conduită lipsită de diligență, care să reclame sancțiunea suspendării în temeiul art. 242 alin. (1) C.proc.civ.

De asemenea, Înalta Curte reține că, deși măsura suspendării trebuie să reprezinte o sancțiune cu vocația de a afecta interesele părții ce a dovedit pasivitate și dezinteres în soluționarea cauzei, prin aplicarea acestei măsuri au fost afectate direct drepturile și interesele apelantului-reclamant A. la judecarea procesului în termen optim și previzibil, deoarece prin încheierea recurată a fost suspendată și judecata apelului său, cu toate că acestei părți nu îi poate fi imputată neîndeplinirea vreunei obligații impuse în timpul judecății de către instanța de apel.

Nu pot fi însă apreciate ca fondate susținerile recurentului-reclamant A. în sensul că instanța de apel ar fi trebuit să dea eficiență prevederilor art. 185 alin. (1) raportat la art. 331 alin. (3) C.proc.civ. și să constate decăderea apelantei-pârâte din proba cu expertiza.

În primul rând, se poate observa că în considerentele încheierii recurate sunt expuse argumentele pentru care instanța de apel a dispus suspendarea judecății apelurilor în temeiul dispozițiilor art. 242 alin. (1) C.proc.civ., iar nu sancțiunea decăderii apelantei-pârâte din administrarea probei cu expertiza. Constatând că apelul nu poate fi soluționat fără administrarea probei cu expertiza, precum și că prin nedepunerea onorariului expertului este împiedicată desfășurarea normală a procesului, curtea de apel a apreciat ca fiind aplicabilă măsura suspendării, iar nu sancțiunea decăderii. Prin urmare, cererea apelantului-reclamant de constatare a decăderii nu a fost ignorată, ci instanța de apel a considerat că aceasta nu poate opera în litigiul pendinte, astfel că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ., încheierea recurată fiind motivată conform exigențelor art. 425 alin. (1) lit. b) din același cod.

În al doilea rând, chiar dacă măsura suspendării nu a fost una legală, față de neîntrunirea condițiilor stipulate de prevederile art. 242 alin. (1) C.proc.civ., Înalta Curte constată că circumstanțele cauzei nu justifică aplicarea sancțiunii decăderii apelantei-pârâte din administrarea probei cu expertiza, din moment ce suplimentul de expertiză a fost depus la 4 ianuarie 2023, respectiv anterior datei la care instanța a pus în discuție suspendarea cauzei, ceea ce înseamnă că nedepunerea onorariului expertului nu impieta asupra judecății apelurilor, astfel cum s-a argumentat și în examinarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ.

Această concluzie se sprijină pe interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 185 alin. (1) cu art. 262 alin. (3) și (4) C.proc.civ. În conformitate cu art. 185 alin. (1) C.proc.civ.,

,,Când un drept procesual trebuie exercitat într-un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercitarea dreptului, în afară de cazul în care legea dispune altfel. Actul de procedură făcut peste termen este lovit de nulitate.”

Totodată, în ceea ce privește cheltuielile necesare administrării probelor, dispozițiile art. 262 alin. (3) prevăd:

,,(3) Nedepunerea sumei prevăzute la alin. (1) în termenul fixat atrage decăderea părții din dreptul de a administra dovada încuviințată în fața acelei instanțe.

În completare, alin. (4) al aceluiași text de lege reglementează o situație de excepție în care nu intervine decăderea, îngăduită de art. 185 alin. (1) C.proc.civ., stipulând astfel:

,,Depunerea sumei prevăzute la alin. (1) se va putea însă face și după împlinirea termenului, dacă prin aceasta nu se amână judecata.”

Rezultă astfel că sancțiunea decăderii părții din dreptul de a administra proba cu expertiza nu va fi aplicată dacă atașarea la dosar a dovezii onorariului de expert, după împlinirea termenului fixat în acest scop, nu determină amânarea judecății cauzei.

Circumstanțele cauzei relevă o astfel de situație, în care instanța a emis adresă către expert pentru efectuarea suplimentului de raport anterior plății de către apelanta-pârâtă a onorariului de expert, iar acesta a depus la dosar raportul de expertiză la 4.01.2023. La data încheierii recurate (10 octombrie 2023), când apelantul-reclamant a invocat sancțiunea decăderii, lipsa dovezii de achitare a onorariului expertului nu mai justifica amânarea cauzei și nici aplicarea sancțiunii decăderii. Prin urmare, ipoteza avansată de recurentul-reclamant nu poate fi primită, în sensul că sancțiunea aplicabilă în cauză ar fi decăderea din probă în temeiul art. 185 alin. (1) raportat la art. 331 alin. (3) C.proc.civ., câtă vreme, astfel cum prevede expres art. 262 alin. (3) din același cod, într-o asemenea situație sancțiunea este decăderea din dreptul de a administra proba. Or, în cauză, proba cu expertiză a fost deja administrată, astfel că partea nu ar mai putea fi decăzută din acest drept.

În ceea ce privește susținerile recurentului-reclamant referitoare la valoarea probatorie a suplimentului de expertiză efectuat în cauză, față de faptul că se raportează la Grile din 2018, Înalta Curte reține că acestea nu pot fi analizate în prezenta cale de atac, deoarece obiectul învestirii instanței este reprezentat exclusiv de încheierea de ședință prin care s-a dispus suspendarea judecății. În plus, față de configurarea recursului, reglementată de art. 483 alin. (3) coroborat cu art. 488 alin. (1) C.proc.civ., aprecierile instanței de fond asupra concludenței probei nu se circumscriu unor motive de nelegalitate. Ca atare, sunt inadmisibile criticile din motivarea recursului vizând utilitatea probei.

Practica judiciară indicată de recurentul-reclamant nu poate fi avută în vedere, deoarece, pe de-o parte, nu reprezintă izvor de drept raportat la dispozițiile art. 1 C.civ., referindu-se la o decizie de speță, iar, pe de altă parte, vizează alte circumstanțe litigioase decât cele constatate în cauză.

Concluzionând, întrucât măsura suspendării adoptată de instanța de apel nu se justifică în condițiile prevederilor art. 242 alin.(1) C.proc.civ., atât timp cât nu se poate susține că cercetarea procesului era împiedicată, Înalta Curte reține ca fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin.(1) pct. 5 C.proc.civ.

Constatându-se că, în mod greșit, instanța de apel a procedat la suspendarea judecății, în considerarea argumentelor reținute, care susțin caracterul fondat al recursurilor, cu aplicarea prevederilor art. 496 C.proc.civ., Înalta Curte a admis recursurile, a casat încheierea atacată și a trimis cauza aceleiași instanțe, pentru continuarea judecății.