ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2165/2013

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2165/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Deliberând asupra contestației în

anulare de față, din actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin

acțiunea înregistrată la Tribunalul Hunedoara sub nr. 2998 din 22 septembrie 2010,

ca urmare a declinării competenței de către Judecătoria Petroșani, reclamanta D.G.F.P.

Hunedoara a chemat în judecată pe pârâții SC V.I. SRL, O.N. și O.C.S. solicitând

ca prin hotărârea ce se va pronunța instanța să dispună revocarea contractului de

vânzare-cumpărare autentificat din 22 ianuarie 2010 de Biroul Notarial Public M.G.A.

și notarea unei interdicții în cartea funciară de înstrăinare și grevare cu alte

drepturi reale a bunurilor imobile ce au făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare

încheiat între părți.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat

că la data de 31 decembrie 2009 pârâta SC V.I. SRL figura în evidențele sale cu

o datorie în sumă de 983.755,00 RON; datorie pentru care, prin decizia din 2010

organul fiscal a acordat o amânare de plată pe o perioadă de 6 luni, însă ulterior

obținerii amânării pârâta nu și-a respectat obligațiile asumate, astfel că la data

de 24 februarie 2010 s-a emis o decizie prin care prima decizie și-a pierdut valabilitatea.

A mai arătat că, la data încheierii contractului

de vânzare-cumpărare ce formează obiectul prezentei acțiuni, soldul datoriilor pârâtei

SC V.I. SRL la bugetul statului era de 983.755,00 RON, astfel că nu era posibil

ca în contabilitatea pârâtei să existe o datorie a acesteia către un asociat al

său de 1.800.000,00 RON, valoare la care a fost înstrăinat bunul imobil prin contractul

de vânzare-cumpărare.

Din verificările efectuate de inspectorii

reclamantei, consemnate în procesul-verbal de control, a rezultat că la data de

17 martie 2010 operațiunea de dare în plată nu exista înregistrată în evidența contabilă

a pârâtei, iar pârâta nu a putut prezenta balanța de verificare întocmită la 31

ianuarie 2010, împrejurări care confirmă sustragerea pârâtei SC V.I. SRL de la plata

obligațiilor la bugetul general consolidat al statului. În opinia reclamantei, prin

încheierea contractului de vânzare-cumpărare pârâta SC V.I. SRL a creat un prejudiciu

bugetului general consolidat al statului. în drept, reclamanta a invocat dispozițiile

art. 974 și art. 1542 C. civ., art. 82 C. proc. civ. și O.G. nr. 92/2003, republicată.

La data de 8 martie 2011, reclamanta și-a

precizat acțiunea în sensul restabilirii situației anterioare încheierii contractului

de vânzare-cumpărare a imobilului înscris în CF nr. F1, cu motivarea că prin întocmirea

actului de dare în plată imediat după obținerea amânării la plată nu mai era interesată

de întregirea garanției la nivel de 40%, din suma amânată, organul fiscal nemaiavând

posibilitatea valorificării bunurilor în vederea recuperării integrale a creanței.

Pârâții au formulat întâmpinare prin care

au solicitat respingerea acțiunii reclamantei, întrucât la data încheierii actului

de dare în plată, imobilul era liber de sarcini și prin actul de dare în plată s-a

stins obligația în sumă de 1.800.000 RON datorată de SC V.I. SRL către O.N.

Prin sentința nr. 1644/CA din 3 mai 2011

pronunțată de Tribunalul Hunedoara în Dosarul nr. 2998/278/2010, a fost respinsă

ca nefondată acțiunea introdusă de reclamanta D.G.F.P. Deva împotriva pârâților

SC V.I. SRL, O.N. și O.C.S.

S-a reținut că potrivit actului de dare

în plată autentificat din 22 ianuarie 2010 de Biroul Notarial Public M.G.A., SC

V.I. SRL s-a transmis către O.N. dreptul de proprietate asupra construcțiilor situate

în Aninoasa, str. C., înscris în CF nr. F2 în contul sumei de 1.800.000 RON datorate

administratorului O.N., urmare a creditării societății potrivit situației analitice

din 31 decembrie 2009, cu mențiunea că societatea mai datorează acestuia și suma

de 1.272.000 RON. Din extrasul cărții funciare eliberat de A.N.C.P.I. la data de

8 februarie 2010, a rezultat că asupra imobilului nu exista nici o interdicție de

vânzare sau grevare, fiind liber de sarcini.

Prima instanță a apreciat ca fiind nefondată

și nedovedită susținerea reclamantei că prin actul de dare în plată s-a urmărit

sustragerea societății pârâte de la plata obligațiilor.

S-a apreciat că procesul-verbal de control

fiscal încheiat la data de 17 martie 2010 de care se prevalează reclamanta, nefiind

depus la dosarul cauzei, nu constituie temei justificat pentru admisibilitatea acțiunii

în revocare, după cum nici decizia de acordare a amânării la plată emisă de reclamantă

la data de 26 ianuarie 2010; s-a considerat că reclamanta avea posibilitatea să

ia măsuri de conservare a imobilului din litigiu, așa cum s-a procedat ulterior

prin încheierea proceselor-verbale de sechestru asigurător din 5 noiembrie 2010

pe bunurile societății, evaluate de D.G.F.P. la o valoare de 2.097.098,02 RON, cu

mult peste creanța solicitată de reclamantă, în sumă de 983.755 RON.

În consecință, tribunalul a constatat că,

în esență, că nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a acțiunii pauliene

sau revocatorii prevăzută de art. 975 C. civ., respectiv debitorul să-și fi cauzat

o stare de insolvabilitate având cunoștință de rezultatul actului încheiat față

de creditorul său, precum și existența unei creanțe certe, lichide, exigibile anterioare

actului încheiat.

Împotriva acestei sentințe, a formulat

apel D.G.F.P. Hunedoara solicitând admiterea apelului, casarea sentinței atacate,

reținerea cauzei spre rejudecare și pe cale de consecință admiterea acțiunii în

revocare formulată de D.G.F.P. Hunedoara.

În motivarea apelului, reclamanta a arătat

că obligațiile fiscale ale debitoarei SC V.I. SRL față de D.G.F.P. Hunedoara sunt

certe, lichide și exigibile, aspect necontestat de debitoare. La momentul stabilirii

obligațiilor fiscale suplimentare în sumă de 760.791 RON prin omiterea înregistrării

unor facturi în contabilitate, societatea a decis să procedeze la acte de transfer

al bunurilor din patrimoniul societății în patrimoniul unei persoane fizice, care

era chiar administratorul societății.

A mai arătat că nu a avut posibilitatea

notificării atâta timp cât debitoarea nu a pus la: dispoziție documente:de identificare

a bunului și că debitoarea și-a cauzat o stare de insolvabilitate, așa zisa datorie

a societății față de administratorul: O.N., fiind în sumă de 3.550.462,67 RON, depășind

veniturile societății.

Prin urmare, a mai susținut apelanta că

sustragerea de la plata obligațiilor fiscale, este dovedită, iar faptul că și-a

provocat prin asta insolvabilitatea rezultă și din faptul că bunurile rămase în

patrimoniu, prin evaluarea lor, nu acoperă obligațiile fiscale, iar bunurile înstrăinate,

prin natura lor, erau folosite nemijlocit în scopul îndeplinirii obiectului de activitate.

În drept, se invocă prevederile art. 304

1

C. proc. civ., art. 975 C. civ., O.G. nr. 92/2003 republicată, prevederile C. proc.

fisc.

Prin decizia nr. 89 din 5 octombrie 2011

pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă, s-a admis apelul reclamantei,

s-a schimbat sentința atacată în sensul că a fost admisă, în parte, acțiunea reclamantei

și în consecință:

S-a

dispus revocarea actului de dare în plată autentificat prin

încheierea nr. 345 din 22 ianuarie 2010 a notarului public M.G.A., precum și repunerea

în situația anterioară de carte funciară.

Prin aceeași decizie a fost respinsă, în

rest, acțiunea reclamantei astfel cum a fost precizată.

S-a

reținut în raport de condițiile de admisibilitate a acțiunii

pauliene, că pârâta SC V.I. SRL este debitoarea reclamantei, iar aceasta, la data

de 31 decembrie 2009 figura cu obligații fiscale restante la bugetul general consolidat

al statului cu suma de 983.735 RON. Faptul că debitoarei i s-a acordat o amânare

la plată pe o perioadă de 6 luni în luna ianuarie 2010, la cererea acesteia, nu

afectează caracterul creanței, mai ales că debitoarea nu s-a conformat condițiilor

de plată pe perioada înlesnirii, ceea ce a condus la pierderea valabilității acesteia.

Față de această împrejurare, instanța de

apel a constatat că în mod greșit instanța de fond a apreciat că reclamanta nu ar

fi fost în posesia unei creanțe certe, lichide și exigibile, la data încheierii

actului dare de plată, care a fost tot în ianuarie 2010.

S-a constatat că existența fraudei debitorului

este dovedită de împrejurarea că societatea debitoare, SC V.I. SRL, a înstrăinat

un bun imobil din patrimoniul societății către o persoană fizică, respectiv administratorului

acesteia, în condițiile în care, la data înstrăinării, ianuarie 2010, figura cu

obligații restante la bugetul general consolidat al statului, cu suma de 983.755

RON.

Bunul a fost dat în plată, iar datoriile

către buget nu au fost achitate. De observat este că, darea în plată s-a făcut de

către debitoarea SC V.I. SRL reprezentată de asociatul unic O.C.S. și administratorul

O.N., dobânditor fiind același administrator O.N.

Prin urmare, administratorul și-a dat sieși

bunul, ignorând datoriile către stat și având evident reprezentarea rezultatului

păgubitor al trecerii bunului din patrimoniul societății în patrimoniul persoanei

fizice, prin eludarea plății datoriilor la stat.

În atare condiții, instanța de apel concluzionat

că prin scoaterea acestui bun din patrimoniul debitoarei, creditoarei reclamantă

D.G.F.P. Hunedoara, i s-a produs un prejudiciu.

Astfel, bunurile asupra cărora s-a instituit

garanția pentru creanțele urmărite la plată și majorările de întârziere s-au diminuat,

reprezentând doar 40% din această valoare, așa cum rezultă din decizia de comunicare

a pierderii valabilității amânării la plată.

Diminuarea acestei valori a garanțiilor,

s-a realizat tocmai prin ieșirea din patrimoniu a imobilului dat în plată, care

este un imobil de o valoare considerabilă.

Reținerea instanței de fond potrivit căreia

bunurile societății, după încheierea actului de dare în plată, ar depăși cu mult

creanța D.G.F.P. Hunedoara, instanța de apel a apreciat-o că fiind neprobată față

de creanța D.G.F.P. în condițiile în care aceasta este purtătoare de dobânzi și

penalități, cuantumul ei crescând pe măsura neachitării.

Potrivit actului de dare în plată societatea

pârâtă ar mai datora administratorului O.N. și suma de 1.272.999 RON, ceea ce ar

însemna că bunurile societății, nu ar putea acoperi prin valorificarea lor, creanțele

cunoscute. De altfel, și alte bunuri ale societății au ajuns în proprietatea administratorului

O.N., respectiv un număr de 7 bunuri imobile în valoare de 3.370.000 RON și 15 bunuri

mobile, mijloace de transport, care foloseau realizării obiectului de activitate,

pentru care s-au semnat facturi în valoare de 187.000 RON conform actelor depuse

în apel.

Față de considerentele expuse anterior,

instanța de apel a constatat că este îndeplinită și condiția complicității la fraudă

a terților cu care debitorul a încheiat actul, având în vedere că cea mai mare parte

a bunurilor societății au ajuns în posesia administratorului.

Așa fiind, instanța de apel a apreciat

că societatea debitoare și-a creat sau accentuat starea de insolvabilitate. Sub

același aspect, instanța de apel a considerat că toate aceste împrejurări de fapt

au fost probate și prin faptul că, debitoarea, i prin asociatul său, soția administratorului,

a solicitat, la scurt timp, după înstrăinarea bunului prin actul de dare în plată,

la data de 27 aprilie 2011 intrarea în procedura simplificată a falimentului, situație

în care debitoare a admis, în consecință, lipsa bunurilor din patrimoniul societății

și starea de insolvență.

Referitor la cererea de înscriere a interdicției

de înstrăinare și grevare cu alte drepturi a imobilului, instanța de apel a respins-o

ca nefondată, deoarece împrejurarea că există datorii către bugetul statului în

sarcina debitoarei nu justificăm cauză o astfel de măsură.

În consecință, instanța de apel a constatat

că sunt îndeplinite cerințele art. 974, art. 979, C. civ., situație în care s-a

admis apelul reclamantei.

Împotriva deciziei pronunțate în apel,

pârâții O.N. și O.C.S. au declarat recurs solicitând, în principal, admiterea recursului,

modificarea deciziei recurate în sensul respingerii apelului declarat de reclamantă

și menținerea sentinței tribunalului ca temeinică și legală, în temeiul art. 304

pct. 7, pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ., iar în subsidiar, admiterea recursului,

casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare, în temeiul art. 304

pct. 5 C. proc. civ.

la faptul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, motiv prevăzut

de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.,

în

argumentarea căruia a susținut că:

a. - în mod greșit instanța de apel a considerat

că în luna ianuarie 2010, data încheierii actului de dare în plată, D.G.F.P. ar

fi avut o creanță certă, lichidă și exigibilă, apreciere care este în contradicție

cu înscrisurile existente la dosar.

În același sens, recurenții au susținut

că pe perioada cât decizia din 2010 a D.G.F.P. Hunedoara, de acordare a amânării

la plată, și-a produs efectele, constând în lipsa caracterului exigibil al creanței

D.G.F.P. Hunedoara, aceasta fiind executorie, conform art. 45 C. proc. fisc., iar

decizia nr. 2385 din 24 februarie 2010, de comunicare a pierderii valabilității

amânării la plată, produce efecte, în mod similar, de la momentul comunicării cu

contribuabilul, fiind tot un act administrativ.

Recurenții au solicitat a se face diferența

dintre „pierderea valabilității amânării la plată” și „anularea valabilității amânării

la plată” având în vedere că D.G.F.P. Hunedoara nu a anulat amânarea la plată, ci

a emis o nouă decizie prin care „amânarea la plată și-a pierdut valabilitatea”.

b. - greșita apreciere a instanței de apel

cu privire la constatarea existenței unui prejudiciu „prin scoaterea acestui bun

din patrimoniul debitoarei”, din perspectiva acțiunii pauliene, întrucât, în opinia

recurentei, se face o confuzie între garanțiile ce trebuiau constituite în baza

deciziei din 2010 de acordare a amânării la plată și activele societății asupra

cărora erau deja instituite măsuri asigurătorii, sechestrate de către reclamantă.

Sub acest aspect, recurenții au arătat

că s-a făcut dovada cu înscrisuri cu procesele-verbale de sechestru asigurător bunuri

mobile și imobile, care erau instituite la data amânării de la plată și respectiv

la data emiterii deciziei din 2010 de către reclamantă; garanții ce erau deja instituite

până la concurența sumei de 2.097.098 RON, conform proceselor-verbale de sechestru

asigurător asupra bunurilor din 24 noiembrie 2009.

Așa fiind, recurenții au susținut că trebuie

înlăturată, ca nedovedită, aprecierea instanței de apel cu privire la faptul că

„bunurile asupra cărora s-a instituit garanția s-a diminuat, reprezentând doar 40%

din această valoare”.

În altă ordine de idei, recurenții au concluzionat

că actul de dare în plată nu a cauzat reclamantei niciun prejudiciu, ci numai s-a

micșorat pasivul patrimonial, prin plata datoriei către O.N., iar anterior încheierii

actului de dare în plată, aveau instituite măsuri asigurătorii care garantau acoperirea

integrală a creanței de 985.775 RON și accesoriile aferente, sens în care enumără

bunurile cuprinse în procesele-verbale de sechestru asigurător asupra bunurilor

imobile și mobile, ambele din 24 noiembrie 2009.

Referitor la greșita constatare privind

crearea unei stări de insolvabilitate prin încheierea actului de dare în plată,

recurenții au menționat că au făcut dovada certă că în patrimoniul societății debitoare

se aflau numeroase bunuri asupra cărora au fost instituite măsuri asigurătorii de

o valoare net superioară obligațiilor fiscale.

Astfel, valoarea acestora, anterior încheierii

actului de dare în plată, era de 2.097.098 RON, iar prin actul de dare în plată,

s-a stins o obligație de restituire a debitoarei către creditorul O.N.

Sub acest din urmă aspect, în opinia recurenților,

în cadrul acțiunii pauliene creditorul nu poate ataca un act prin care debitorul

plătește un alt creditor al său, căci „prin acest act nu s-a micșorat numai activul

patrimonial, dar s-a stins o obligație existentă, deci s-a micșorat și

pasivul patrimonial”; respectiv obligația

de restituire către O.N., a sumei de 1.800.000 RON, cu care acesta creditase societatea.

Față de aceste considerente, recurenții

au arătat, în esență, că în cauză nu sunt îndeplinite dispozițiile art. 975 C.

civ., și au solicitat să aibă în vedere imobilele aflate în patrimoniul societății

care sunt net superioare raportat evaluării întocmite de reclamantă, pe care Ie-a

enumerat și indicat valoarea acestora.

formulat de recurenții

-pârâți

s-a criticat greșita interpretare a actului juridic dedus judecății, în temeiul

art. 304 pct. 8 C. proc. civ., în sensul că actul de dare în plată a fost „tratat”

ca fiind contract de vânzare-cumpărare, omițând a lua în considerare intenția explicită

a părților de a stinge datoria existentă la societatea debitoare de către O.N. și

cu nesocotirea principiului înscris în art. 969 C. civ., precum și verificarea îndeplinirii

cumulative a condițiilor impuse de art. 975 C. civ., cu respectarea naturii și obiectului

actului de dare în plată, adică modalitatea de stingere a obligației.

Prin urmare, recurenții au arătat că instanța

de apel era obligată să hotărască asupra temeiniciei pretențiilor reclamantei în

contextul actului de dare în plată, cu respectarea naturii și obiectului actului

de dare în plată, ca modalitate de stingere a obligației, din perspectiva art. 975

C. civ., și prin raportare la momentul întocmirii acestuia, respectând caracterul

subsidiar al acțiunii paulienefațăde executarea silită.

motiv de recurs,

recurenți-pârâți

au susținut că hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a

legii, în sensul că instanța de apel a dat o interpretare greșită textului de lege

corespunzător situație de fapt, nefiind îndeplinite exigențele impuse de art. 975

C. civ., în argumentarea căruia arată că instanța de apel trebuia să analizeze condițiile

de admisibilitate ale acțiunii revocatorii, prin raportare la data încheierii actului

atacat, deoarece, în mod unanim, doctrina și jurisprudența au statuat că atât creanța

cât și starea de insolvabilitate a societății trebuia să existe la momentul încheierii

actului, iar între încheierea actului și starea de insolvabilitate trebuia să existe

o legătură de cauzalitate directă.

Așa fiind, nu pot avea relevanță creanțele

născute ulterior actului atacat sau o stare de insolvabilitate apărută după o perioadă

de timp, atâta vreme cât intenția legiuitorului este explicită, respectiv creanța

trebuie să fie certă, lichidă și exigibilă, anterioară actului atacat și starea

de solvabilitate trebuie să fie cauzată de actul atacat. Referitor la intrarea societății

în procedura simplificată a falimentului, recurenții arată că reclamanta, în calitate

de creditor prioritar privilegiat al societății debitoare, putea să-și recupereze

întreaga creanță, fiind creditor cu creanță garantată, prin procedura falimentului.

De asemenea, recurenții au mai susținut

că la data întocmirii actului de dare în plată nu exista nicio interdicție de înstrăinare

și grevare, imobilul fiind liber de sarcini, situație în care reclamanta putea să

instituie măsuri asigurătorii, însă, a optat să nu o facă, că prin actul de dare

în debit nu s-a urmărit sustragerea de la plata obligațiilor, dimpotrivă s-a făcut

dovada că ulterior încheierii actului evocat s-a achitat către bugetul de stat suma

de 945.494 RON, că existau sechestre instituite asupra patrimoniului societății

debitoare pe bunuri cu o valoarea net superioară creanței pretinse de creditoare

la data întocmirii actului de dare în plată, pentru suma de 983.755 RON și că după

încheierea actului de dare în plată s-a făcut dovada că societatea debitoare avea

în patrimoniu active în valoare de 2.097.098,02 RON, așa încât încheierea acestui

act nu a generat starea de insolvabilitate.

În consecință, recurenții au susținut,

în esență, că nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a acțiunii pauliene,

mai mult, deschiderea procedurii simplificate de insolvență a avut loc la mai bine

de un an de la data încheierii actului de dare în plată și, prin urmare, nu există

o legătură de cauzalitate între încheierea actului atacat și intrarea în insolvență.

Referitor la intrarea în insolvență a societății

debitoare, recurenții au precizat care au fost cauzele care au condus la starea

de insolvență și, în dovedirea acestor susțineri, au menționat raportul asupra cauzelor

și împrejurărilor care au dus la apariția stării de insolvență a debitorului, întocmit

în Dosarul de faliment nr. 3515/97/2011 al Tribunalului Hunedoara; în ce privește

starea de insolvență, recurenții au arătat că s-a datorat unor neînțelegeri cu un

partener comercial cu privire la modul de achitare a unor obligații contractuale

și scadența acestora, pe de o parte, iar pe de altă parte, s-a resimțit contextul

general al crizei economice, prin scăderea vânzărilor și imposibilitatea vădită

de recuperare a contravalorii mărfurilor livrate și neachitate.

recurs, recurenții au susținut

că

Ie-a fost încălcat dreptul la apărare, întrucât instanța de apel nu a avut în vedere

înscrisurile depuse la dosarul cauzei, instanța de apel omițând a se pronunța asupra

înscrisurilor administrate în cauză, probe prin intermediul cărora au demonstrat

că, nu sunt îndeplinite cerințele dispozițiilor legale în materie, s-a învederat

necesitatea efectuării unei expertize contabile, dat fiind că s-a contestat crearea

unei stări de insolvență, iar sarcina probei incumbă reclamantei, care nu a făcut

dovada creării insolvabilității, ca urmare a încheierii actului de dare în plată

atacat și nici nu a solicitat efectuarea unei expertize contabile, ceea ce echivalează,

în opinia recurenților cu o necercetare a fondului.

Prin decizia nr. 4975 din 13 decembrie

2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a ll-a civilă, în

Dosarul nr. 2998/278/2010 a fost respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâții

O.N. și O.C.S.

S-a reținut în esență, că:

întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.,

Înalta Curte l-a respins ca nefondat, întrucât

hotărârea recurată a fost pronunțată cu respectarea limitelor cu care a fost învestită,

prin cererea de apel, arătându-se, pe larg, în cuprinsul hotărârii motivele de fapt

și de drept în temeiul cărora și-a format convingerea instanța de apel, cum și cele

pentru care s-au înlăturat cererile părților, în spiritul dispozițiilor art. 261

pct. 5 C. proc. civ.

a. - Cu, privire la criticile formulate

și subsumate lit. a) din motivele de recurs, Înalta Curte a constatat că sunt nefondate,

întrucât acestea tind la o reapreciere a materialul probator administrat în cauză,

pe de o parte, iar pe de altă parte, isusținerile referitoare la cele două decizii

evocate de recurenți vizând amânarea la plată și pierderea valabilității amânării

la plată, prezintă aspecte de netemeinicie și nu de nelegalitate, ceea ce excede

controlului judiciar în recurs.

În mod corect a considerat instanța de

apel că împrejurarea acordării unei amânări la plată pe o perioadă de 6 luni, conferită

societății debitoare, nu afectează caracterul creanței-certă, lichidă și exigibilă,

mai ales că debitoarea nu s-a conformat condițiilor de plată pe perioada înlesnirii,

ceea ce a condus la pierderea valabilității acesteia, dat fiind neexecutarea culpabilă

a debitoarei.

b. - Referitor la criticile subsumate lit.

b) al primului motiv de recurs Înalta Curte Ie-a respins ca nefondate, întrucât

acestea vizeau greșita stabilire a cadrului procesual, o reașezare a stabilirii

situației de fapt.

De asemenea, Înalta Curte a apreciat că

susținerile recurenților cu privire la faptul că actul de dare în plată nu a cauzat

reclamantei niciun prejudiciu sau o stare de insolvabilitate, ci numai s-a micșorat

pasivul patrimonial prin plata datoriei către O.N., tind la o reapreciere a materialului

probator administrat în cauză și reprezintă motive de netemeinicie, care nu pot

forma obiectul analizei controlului judiciar, din perspectiva motivelor de nelegalitate

prevăzute expres și limitativ de pct. 1-pct. 9 ale art. 304 C. proc. civ.

Pentru aceleași considerente au fost înlăturate

susținerile recurenților cu privire la starea de insolvabilitate și garanțiile constituite

pentru sumele evocate de recurenți în cererea de recurs.

S-a constatat că în cauză sunt îndeplinite

dispozițiile art. 975 C. civ., în condițiile în care administratorul societății

debitoare O.N. și-a dat sieși bunul, ignorând datoriile către stat, scopul urmărit

fiind acela de sustragere a bunurilor de la executarea datoriilor existente în patrimoniul

societății debitoare.

de recurs formulat de recurenții-pârâți cu privire la

Înalta Curte a constatat că instanța anterioară

aplicat în mod corect actul juridic dedus judecății. Astfel, deși actul a fost denumit

dare în plată, acesta constituie un adevărat act de înstrăinare, prin încheierea

lui producându-se prejudicierea creditoarei, deoarece bunurile asupra cărora s-a

constituit garanția pentru creanțele urmărite și majorările de întârziere, s-au

diminuat ca valoare, astfel încât reprezentau doar 40% din valoarea inițială, diminuarea

valorii garanțiilor realizându-se tocmai prin ieșirea din patrimoniu a imobilului

dat în plată.

Amânarea plății pe o perioadă de 6 luni

nu avea cum să afecteze caracterul creanței, creditoarea nu a făcut altceva decât

să îi acorde o înlesnire la plata datoriei, însă, cum debitoarea nu s-a conformat

condițiilor de plată pe perioada înlesnirii, valabilitatea acesteia s-a pierdut,

tocmai datorită relei-credințe a debitoare.

Prin urmare, instanța de recurs a constatat,

în esență, că sunt îndeplinite condițiile acțiunii pauliene, frauda la lege fiind

dovedită prin însăși denumirea înscrisului, dare în plată, care în fapt, a vizat

sustragerea de la executarea datoriei, a avut ca efect transferul dreptului de proprietate

asupra unor bunuri din patrimoniul societății către administratorul social.

S-a apreciat că deși se invocă dispozițiile

art. 304 pct. 8 C. proc. civ., criticile formulate nu se circumscriu acestui motiv

de recurs, deoarece nu se referă la interpretarea greșită a actului juridic dedus

judecății, ci la greșita interpretare a probelor, care nu constituie motiv de casare

sau modificare.

motiv de recurs, recurenți,

Înalta

Curte l-a constatat ca nefondat, întrucât hotărârea a fost pronunțată cu aplicarea

corectă a dispozițiilor legale în materia acțiunii pauliene, fiind îndeplinite exigențele

impuse de art. 975 C. civ., iar susținerile recurenților sub acest aspect vizau,

practic, o reapreciere a probelor administrate în cauză, aspecte ce nu puteau forma

obiectul cenzurii în recurs.

recurs,

Înalta Curte l-a respins

ca nefondat, întrucât acesta se referă la încălcarea dreptului la apărare prin raportare

la chestiuni care țin de reaprecierea probelor și de necesitatea efectuării unei

expertize și, prin urmare, nu puteau fi echivalat cu o necercetare a fondului.

De asemenea, Înalta Curte a respins și

celelalte critici ale recurenților referitoare la reaprecierea situației de fapt

și a probelor administrate în cauză, cu privire la îndeplinirea sau neîndeplinirea

condițiilor de exercitare a acțiunii pauliene, la modul în care au fost constituite

garanțiile debitoarei, la starea de insolvabilitate a debitoarei, la derularea și

încheierea celor două decizii emise de reclamantă, la modul cum au fost instituite

măsurile asigurătorii și care erau sumele pentru care au fost instituite, deoarece

pct. 10 și pct. 11 ale art. 304 C. proc. civ. au fost abrogate prin O.U.G. nr. 138/2000.

În consecință, Înalta Curte a constatat

că hotărârea atacată a fost pronunțată cu respectarea principiului contradictorialității

și a dreptului la apărare a părților din proces.

Împotriva deciziei pronunțată în recurs,

contestatorul O.N. a formulat contestație în anulare, întemeiată pe dispozițiile

art. 318 C. proc. civ.

În motivarea contestației în anulare, contestatorul

arată că instanța de recurs a omis să se pronunțe asupra motivului de nelegalitate

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în sensul că nu a argumentat pro sau

contra din care să rezulte convingerea instanței cu privire la soluția pronunțată.

În altă ordine de idei, contestatorul mai arată că instanța de recurs nu a mai analizat

criticile recurenților cu privire la îndeplinirea sau neîndeplinirea condițiilor

de exercitare a acțiunii pauliene, sens în care invocă jurisprudența Înaltei Curți

în cauze similare, potrivit căreia instanța supremă apreciază că ține de nelegalitatea

hotărârii și nu de temeinicia acesteia în analiza aplicării condițiilor art. 975

C. civ. (dacă sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de lege pentru admisibilitatea

acțiunii revocatorii, pauliene).

În ce privește verificarea legalității

deciziei pronunțate de instanța de apel, contestatorul susține că instanța de recurs,

Înalta Curte, nu a analizat dacă dispozițiile art. 975 C. civ., au fost aplicate

corect de instanța de apel în prezenta cauză și dacă decizia recurată este legală

sub aspectul condițiilor prevăzute pentru admisibilitatea acțiunii revocatorii.

Sub aceste aspect, contestatorul reia, în esență, semnificația actului de dare în

plată din perspectiva îndeplinirii condițiilor cerute de art. 975 C. civ., fără

a mai menționa argumentele aduse de contestator în acest sens. În apărare invocă

decizia înalte Curți de Casație și Justiție nr. 962 din 15 ianuarie 2005 potrivit

căreia s-a analizat corect condiția prejudiciului în cadrul acțiunii pauliene, care

în opinia contestatorului contrazice poziția adoptată de Înalta Curte în prezenta

cauză.

În continuare, contestatorul arată că instanța

de recurs nu a analizat susținerile recurenților referitoare la neîndeplinirea condiției

privind frauda debitorului. În susținerea acestei ipoteze, contestatorul arată că

în cauză, nu se poate vorbi de o intenție a debitorului de fraudare a creditoarei,

atâta timp cât în cursul anului 2010, SC V.I. SRL a continuat să efectueze plăți

către creditoarea D.G.F.P. Hunedoara, achitând integral creanța pretinsă în cuantum

de 983.755 RON.

Totodată, instanța de recurs trebuia să

analizeze dacă creanța invocată de creditoare este certă, lichidă și exigibilă.

Sub acest aspect, contestatorul susține ca suma precizată anterior nu era scadentă

la momentul încheierii actului de dare în plată, când era emisă decizia din 2010

a D.G.F.P. Hunedoara, prin care s-a aprobat amânarea la plată în luna ianuarie 2010

pe p perioadă de 6 luni; în perioada cât a fost în ființă decizia din 2010 a D.G.F.P.

Hunedoara, și-a produs efectele înlăturând caracterul exigibil al creanței creditoarei.

Conchide contestatorul, cu privire la acest motiv al contestației în anulare, că

în opinia sa, instanța de recurs nu a răspuns criticilor aduse și nici nu a argumentat

înlăturarea motivului de recurs a cărui anulare o cere.

De asemenea, contestatorul mai arată că

instanța de recurs a omis să cerceteze motivul de recurs prin care s-a invocat inadmisibilitatea

acțiunii prin prisma instalării stării de insolventă a SC V.I. SRL.

În argumentarea acestui motiv al contestației,

contestatorul susține că, instanța de recurs nu a avut în vedere criticile sale

referitoare la greșita apreciere a instanței de apel, cu privire constatarea îndeplinirii

condițiilor de admisibilitate de exercitare a acțiunii pauliene, în condițiile în

care SC V.I. SRL a intrat în procedura insolvenței. Astfel, instanța de recurs nu

a analizat și nu a răspuns susținerilor sale, potrivit cărora, la data insolvenței

nici un creditor nu mai avea deschisă calea acțiunii revocatorii în baza art. 975

C. civ., ci numai acțiunea în cadrul procedurii insolvenței „de masa credală” prin

intermediul administratorului sau lichidatorului judiciar, iar în subsidiar prin

comitetul creditorilor cu autorizarea prealabilă a judecătorului sindic. În opinia

sa, instanța de apel trebuia să aplice finele de neprimire ce conducea la inadmisibilitatea

oricăror acțiuni în temeiul art. 975 C. civ. Or, instanța de apel a interpretat

și aplicat greșit legea dispunând „repunerea în situația anterioară de carte funciară”.

Procedând în acest fel, în mod flagrant

și-a depășit limitele efectelor admiterii unei acțiuni revocatorii, inopozabilitatea

actului față de creditor. Contestatorul susține, în esență, că acțiunea pauliană

este inadmisibilă, în condițiile în care SC V.I. SRL a intrat în procedura falimentului,

iar instanța de recurs trebuia să analizeze modul de aplicare a dispozițiilor legale

imperative și nu de aprecierea materialului probator administrat în cauză, și anume

analiza inadmisibilității acțiunii pauliene promovată de creditoare.

Așa fiind, neanalizarea tuturor motivelor

invocate de recurenți se datorează în mod vădit unei omisiuni săvârșite din greșeală

de instanța de recurs, iar în situația în care prezenta contestație în anulare s-ar

admite și recursul ar fi judecat, instanța de control judiciar ar avea posibilitatea

să înlăture aceste omisiuni printr-o motivare argumentată.

În consecință, contestatorul opinează că

soluționarea recursului s-a făcut cu încălcarea dreptului la un proces echitabil,

întrucât acesta nu poate fi considerat efectiv dacă observațiile părților sunt cu

adevărat examinate în mod corespunzător de instanța de recurs. Astfel, în cauzele

Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, Dulaurans împotriva Franței, Virgil lonescu

împotriva României, s-a statuat că art 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

îi atribuie „instanței” obligația de a efectua o examinare efectivă a motivelor,

argumentelor și probelor părților cu excepția cazului în care se apreciază relevanța

acestora.

Pentru toate aceste motive, contestatorul

solicită admiterea contestație în anulare, în temeiul art. 318 teza a II-a C. proc.

civ.

Pentru ca o contestație în anulare să poată

fi admisă în temeiul art. 318 alin. (1) C. proc. civ. trebuie îndeplinite următoarele

condiții: instanța de recurs să fi omis să cerceteze vreunul din motivele de casare

și această omisiune să se fi produs din greșeală.

Principalul motiv invocat de contestator

este că instanța de recurs a omis să se pronunțe asupra motivului de nelegalitate

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în sensul că nu a argumentat pro sau

contra din care să rezulte convingerea instanței cu privire la soluția pronunțată,

respectiv nu a mai analizat criticile recurenților cu privire la îndeplinirea sau

neîndeplinirea condițiilor de exercitare a acțiunii pauliene, în condițiile

art. 975 C. civ.; susținând că în speță nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile

de admisibilitate a acțiunii pauliene, dar și faptul că instanța de recurs nu a

analizat susținerile recurenților cu privire la inexistența complicității la fraudă

a debitorului și nici dacă creanța creditoarei era certă, lichidă și exigibilă.

Contestația în anulare specială, invocată

de contestator poate fi exercitată numai dacă instanța de recurs a omis să analizeze

un motiv cu care a fost învestită, nu și atunci când instanța de apel este cea care

nu a analizat toate criticile

Anularea unei decizii pronunțată de instanța

de recurs, în temeiul art. 318 teza a II -a C. proc. civ., poate fi dispusă numai

dacă instanța nu a cercetat deloc una din criticile formulate de recurent.

Invocarea contestatorului cu privire la

îndeplinirea sau neîndeplinirea condițiilor de exercitare a acțiunii pauliene, în

condițiile art. 975 C. civ., așa cum rezultă din considerentele deciziei din recurs,

se poate constata că au fost examinate în lumina dispozițiilor legale incidente,

respectiv îndeplinirea cumulativă a condițiilor cerute de lege în această materie.

Faptul că instanța de recurs nu a mai lecturat textul de lege a art. 975 C.

civ., nu poate constitui o în sensul contestației în anulare prevăzut de art. 318

teza a II-a C. proc. civ.

Pe de o parte, instanța de recurs nu este

obligată să răspundă tuturor argumentelor de fapt și de drept care susțin motivele

de casare sau modificare, ci poate să le analizeze global printr-un raționament

juridic de sinteză, iar pe de altă parte, după cum se poate observa, din analizarea

motivelor de recurs invocate de contestator, instanța de recurs a analizat și a

răspuns tuturor motivelor de recurs invocate, în ordinea și structura în care au

fost formulate, însă a înlăturat susținerile recurenților cu privire la aspectele

de netemeinicie, întrucât controlul judiciar exercitat prin calea de atac a recursului

vizează numai motivele de nelegalitate prevăzute în mod restrictiv și limitativ

de art. 304 pct. 1-pct. 9 C. proc. civ.

De altfel, așa cum rezultă din considerentele

deciziei a cărei anulare se cere, Înalta Curte a constatat că instanța de apel a

analizat toate criticile formulate de părți, inclusiv apărările acestora raportat

la înscrisurile și probele administrate în cauză, astfel că decizia recurată este

motivată în fapt și în drept în lumina dispozițiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ.

Fără a se mai relua criticile contestatorului

cu privire la omisiunea instanței de recurs a se pronunța pe inadmisibilitatea acțiunii

pauliene raportat la starea de insolvabilitate a SC V.I. SRL, semnificația actului

darea în plată, inexistența intenției a debitorului de fraudare a creditoarei, precum

și celelalte susțineri ale contestatorului privind caracterul creanței, exigibile

și/sau neexigibile, nu constituie o omisiune a instanței de recurs invocată de contestator,

întrucât așa cum lesne se poate observa, acestea constituie de fapt greșeli de judecată

și nemulțumirea contestatorului în dezlegarea problemei dedusă prezentei judecăți.

Mai mult, contestatorul în susținerea contestației în anulare nu numai că face referiri

cu privire la judecata pe fond a pricinii, dar antamează și situația de fapt care,

în prezenta cale de atac, nu poate fi invocată. Prin urmare, fără a le mai enumera

pretinsele omisiuni ale instanței de recurs invocate de contestator, Înalta

Curte apreciază că motivele invocate nu atrage incidența dispozițiilor legale evocate

(eșalonarea plății, diminuarea sau nu a patrimoniului, neefectuarea mențiunilor

în cartea funciară la data inițierii demersului judiciar al creditoarei).

Concluzionând, Înalta Curte apreciază că

evocarea omisiunii a instanței de recurs cu privire la neîndeplinirea condițiilor

cumulative a art. 975 C. civ., din perspectiva motivului contestației în anulare

prevăzut de art. 318 teza a II-a C. civ., în lumina considerentelor expuse, nu constituie

omisiunea pretinsă dat fiind că instanța de recurs a examinat pricina sub toate

aspectele cu care a fost învestită în lumina motivelor de nelegalitate prevăzute

strict și limitativ de art. 304 pct. 1-pct. 9 C. proc. civ.

Nefiind vorba de o omisiunea analizării

vreunui motiv de recurs, nu poate fi primită nici susținerea contestatorului în

sensul că o asemenea soluție ar fi contrară art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană

a Drepturilor Omului și că ar avea loc o încălcare a dreptului său la un proces,

echitabil.

Jurisprudența C.E.D.O., noțiunea de proces

echitabil presupune că o instanță care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa

să fi examinat totuși, în mod real, problemele enunțate care i-au fost supuse și

nu doar să reia pur și simplu concluziile unei instanțe inferioare.

Or, în cauza de față, instanța de recurs

a analizat toate motivele de recurs invocate de recurenți și toate criticile formulate

în susținerea acestora, neputând fi reținută nici o încălcare a dreptului său la

un proces echitabil, garantat de dispozițiile art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană

a Drepturilor Omului.

În consecință Înalta Curte constată că

motivele invocate de contestatoare nu deschid calea contestației în anulare potrivit

considerentelor anterior arătate, motiv pentru care respinge contestația în anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare formulată

de contestatorul O.N. împotriva deciziei nr. 4975 din 13 decembrie 2012, pronunțată

de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a ll-a civilă, în Dosarul nr. 2998/278/2010.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 30

mai 2013.