ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4975/2012

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4975/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând asupra recursului de față,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul

Hunedoara sub nr. 2998 din 22 septembrie 2010, ca urmare a declinării

competenței de către Judecătoria Petroșani, reclamanta Direcția Generală a

Finanțelor Publice Hunedoara a chemat în judecată pe pârâții SC V.I. SRL, O.N.

și O.C.S. solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța instanța să dispună

revocarea contractului de vânzare cumpărare din 22 ianuarie 2010 de B.N.P. M.G.A.

și notarea unei interdicții în cartea funciară de înstrăinare și grevare cu

alte drepturi reale a bunurilor imobile ce au făcut obiectul contractului de

vânzare cumpărare încheiat între părți.

În motivarea acțiunii, reclamanta a

arătat că la data de 31 decembrie 2009 pârâta SC V.I. SRL figura în evidențele

sale cu o datorie în sumă de 983.755,00 lei, datorie pentru care, prin decizia nr.

1000/2010 organul fiscal a acordat o amânare de plată pe o perioadă de 6 luni,

însă ulterior obținerii amânării pârâta nu și-a respectat obligațiile asumate,

astfel că la data de 24 februarie 2010 s-a emis o decizie prin care prima

decizie și-a pierdut valabilitatea.

A mai arătat că, la data încheierii

contractului de vânzare cumpărare ce formează obiectul prezentei acțiuni,

soldul datoriilor pârâtei SC V.I. SRL la bugetul statului era de 983.755,00

lei, astfel că nu era posibil ca în contabilitatea pârâtei să existe o datorie

a acesteia către un asociat al său de 1.800.000,00 lei, valoare la care a fost

înstrăinat bunul imobil prin contractul de vânzare cumpărare.

Din verificările efectuate de

inspectorii reclamantei, consemnate în procesul verbal de control, a rezultat

că la data de 17 martie 2010 operațiunea de dare în plată nu exista

înregistrată în evidența contabilă a pârâtei, iar pârâta nu a putut prezenta

balanța de verificare întocmită la 31 ianuarie 2010, împrejurări care confirmă

sustragerea pârâtei SC V.I. SRL de la plata obligațiilor la bugetul general

consolidat al statului. în opinia reclamantei, prin încheierea contractului de

vânzare - cumpărare pârâta SC V.I. SRL a creat un prejudiciu bugetului general

consolidat al statului. în drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 974 și

art. 1542 C. civ., art. 82 C. proc. civ. și O.G. nr. 92/2003, republicată.

La data de 8 martie 2011, reclamanta

și-a precizat acțiunea în sensul restabilirii situației anterioare încheierii

contractului de vânzare-cumpărare a imobilului înscris în CF nr. 60165 a

Aninoasa, cu motivarea că prin întocmirea actului de dare în plată imediat după

obținerea amânării la plată nu mai era interesată de întregirea garanției la

nivel de 40%, din suma amânată, organul fiscal nemaiavând posibilitatea

valorificării bunurilor în vederea recuperării integrale a creanței.

Pârâții au formulat întâmpinare prin

care au solicitat respingerea acțiunii reclamantei, întrucât la data încheierii

actului de dare în plată, imobilul era liber de sarcini și prin actul de dare

în plată s-a stins obligația în sumă de 1.800.000 lei datorată de SC V.I. SRL

către O.N.

Prin sentința nr.

1644/CA din 03 mai 2011 pronunțată de Tribunalul Hunedoara în dosarul nr. 2998/278/2010,

a fost respinsă ca nefondată acțiunea introdusă de reclamanta Direcția Generală

a Finanțelor Publice Deva împotriva pârâților SC V.I. SRL, O.N. și O.S.

Tribunalul a reținut următoarele:

Potrivit actului de dare în plată

autentificat sub nr. 345 din 22 ianuarie 2010 de

BNP M.G.A., SC V.I. SRL s-a

transmis către O.N. dreptul de

proprietate asupra construcțiilor situate în Aninoasa, în contul sumei de

1.800.000 lei datorate administratorului O.N., urmare a creditării societății

potrivit situației analitice nr. 1731 din 31 decembrie 2009, cu mențiunea că

societatea mai datorează acestuia și suma de 1.272.000 lei. Din extrasul CF

eliberat de ANCPI la data de 08 februarie 2010, a rezultat că asupra imobilului

nu exista nici o interdicție de vânzare sau grevare, fiind liber de sarcini.

Prima instanță a apreciat ca fiind

nefondată și nedovedită susținerea reclamantei că prin actul de dare în plată

s-a urmărit sustragerea societății pârâte de la plata obligațiilor.

S-a apreciat că procesul verbal de

control fiscal încheiat la data de 17 martie 2010 de care se prevalează

reclamanta, nefiind depus la dosarul cauzei, nu constituie temei justificat

pentru admisibilitatea acțiunii în revocare, după cum nici decizia de acordare

a amânării la plată emisă de reclamantă la data de 26 ianuarie 2010.

S-a mai reținut că, nimic nu o

împiedică pe reclamantă să ia măsuri de asigurare și să pună sub sechestru

imobilul societății așa cum s-a procedat ulterior prin încheierea proceselor

verbale de sechestru asigurător din 05 noiembrie 2010 (f.35-45 dosar fond) pe

bunurile societății, evaluate de D.G.F.P. la o valoare de 2.097.098,02 lei, cu

mult peste creanța solicitată de reclamantă, în sumă de 983.755 lei.

În consecință, tribunalul a constatat

că, în speță nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a acțiunii

pauliene sau revocatorii prevăzută de art. 975 C. civ., respectiv debitorul

să-și fi cauzat o stare de insolvabilitate având cunoștință de rezultatul

actului încheiat față de creditorul său, precum și existența unei creanțe

certe, lichide, exigibile anterioare actului încheiat.

Așadar, tribunalul a reținut că

reclamanta nu a produs dovezi din care să rezulte că prin încheierea actului de

dare în plată, debitoarea SC V.I. SRL și-a creat o stare de insolvabilitate și

nu mai are bunuri disponibile, iar datoria era exigibilă la data încheierii

actului.

Împotriva

acestei sentințe, a formulat apel Direcția Generală a Finanțelor Publice

Hunedoara solicitând admiterea apelului, casarea sentinței atacate, reținerea

cauzei spre rejudecare și pe cale de consecință admiterea acțiunii în revocare

formulată de Direcția Generală a Finanțelor Publice Hunedoara.

În

motivarea apelului, reclamanta a arătat că obligațiile

fiscale ale debitoarei SC V.I. SRL față de Direcția Generală a Finanțelor

Publice Hunedoara sunt certe, lichide și exigibile, aspect necontestat de

debitoare. La momentul stabilirii obligațiilor fiscale suplimentare în sumă de

760.791 lei prin omiterea înregistrării unor facturi în contabilitate,

societatea a decis să procedeze la acte de transfer al bunurilor din

patrimoniul societății în patrimoniul unei persoane fizice, care era chiar

administratorul societății.

A mai arătat că nu a avut

posibilitatea notificării atâta timp cât debitoarea nu a pus la dispoziție

documente de identificare a bunului și că debitoarea și-a cauzat o stare de

insolvabilitate, așa zisa datorie a societății față de administratorul O.N.,

fiind în sumă de 3.550.462,67 lei, depășind veniturile societății.

Prin urmare, a mai susținut apelanta

că sustragerea de la plata obligațiilor fiscale, este dovedită, iar faptul că

și-a provocat prin asta insolvabilitatea rezultă și din faptul că bunurile

rămase în patrimoniu, prin evaluarea lor, nu acoperă obligațiile fiscale, iar

bunurile înstrăinate, prin natura lor, erau folosite nemijlocit în scopul

îndeplinirii obiectului de activitate.

În drept, se invocă prevederile art.

304

1

C. proc. civ., art. 975 C. civ., O.G. nr. 92/2003 republicată,

prevederile Codului de procedură fiscală.

Prin decizia nr. 89 din 5 octombrie

2011 pronunțată de Curtea de Apel Craiova - Secția a II-a Civilă s-a admis

apelul reclamantei, s-a schimbat sentința atacată în sensul că a fost admisă,

în parte, acțiunea reclamantei și în consecință:

S-a dispus revocarea actului de dare

în plată autentificat prin încheierea nr. 345 din 22 ianuarie 2010 a notarului

public M.G.A., precum și repunerea în situația anterioară de carte funciară.

Prin aceeași decizie a fost respinsă,

în rest, acțiunea reclamantei astfel cum a fost precizată.

Pentru a pronunța această soluție,

instanța de apel a reținut că pentru a fi admisibilă acțiunea pauliană, este

necesară îndeplinirea mai multor condiții și anume, prin actul atacat, să se fi

creat creditorului un prejudiciu; debitorul să aibă cunoștință de rezultatul

păgubitor al actului față de creditor; creditorul să aibă o creanță certă,

lichidă și exigibilă și anterioară actului atacat și o ultimă condiție, aceea

de complicitate la fraudă a terțului cu care debitorul a încheiat actul atacat.

S-a reținut că pârâta SC V.I. SRL este

debitoarea reclamantei, iar aceasta, la data de 31 decembrie 2009 figura cu

obligații fiscale restante la bugetul general consolidat al statului cu suma de

983.735 lei. Faptul că debitoarei i s-a acordat o amânare la plată pe o

perioadă de 6 luni în luna ianuarie 2010, la cererea acesteia, nu afectează

caracterul creanței, mai ales că debitoarea nu s-a conformat condițiilor de

plată pe perioada înlesnirii, ceea ce a condus la pierderea valabilității

acesteia.

Față de această împrejurare, instanța

de apel a constatat că în mod greșit instanța de fond a apreciat că reclamanta

nu ar fi fost în posesia unei creanțe certe, lichide și exigibile, la data

încheierii actului dare de plată, care a fost tot în ianuarie 2010.

S-a constatat că existența fraudei

debitorului este dovedită de împrejurarea că societatea debitoare, SC V.I. SRL,

a înstrăinat un bun imobil din patrimoniul societății către o persoană fizică,

respectiv administratorului acesteia, în condițiile în care, la data

înstrăinării, ianuarie 2010, figura cu obligații restante la bugetul general

consolidat al statului, cu suma de 983.755 lei.

Bunul a fost dat în plată, iar

datoriile către buget nu au fost achitate. De

observat

este că, darea în plată s-a făcut de către debitoarea SC V.I.

SRL

reprezentată de asociatul unic O.C.S. și administratorul O.N., dobânditor fiind

același administrator O.N. ( f. 11 dosar fond ).

Prin urmare, administratorul și-a dat

sieși bunul, ignorând datoriile către stat și având evident reprezentarea

rezultatului păgubitor al trecerii bunului din patrimoniul societății în

patrimoniul persoanei fizice, prin eludarea plății datoriilor la stat.

Prin scoaterea

acestui bun din patrimoniul debitoarei, creditoarei reclamantă D.G.F.P.

Hunedoara, i s-a produs un prejudiciu, deoarece bunurile asupra cărora s-a

instituit garanția pentru creanțele urmărite la plată și majorările de

întârziere s-au diminuat, reprezentând doar 40% din această valoare, așa cum

rezultă din decizia de comunicare a pierderii valabilității amânării la plată

(fila 24 dosar fond Tribunalul Hunedoara).

Diminuarea

acestei valori a garanțiilor, s-a realizat tocmai prin ieșirea din patrimoniu a

imobilului dat în plată, care este un imobil de o valoare considerabilă.

Reținerea

instanței de fond potrivit căreia bunurile societății, după încheierea actului

de dare în plată, ar depăși cu mult creanța D.G.F.P. Hunedoara, instanța de

apel a apreciat-o că fiind neprobată față de creanța D.G.F.P. în condițiile în

care aceasta este purtătoare de dobânzi și penalități, cuantumul ei crescând pe

măsura neachitării.

Potrivit

actului de dare în plată societatea pârâtă ar mai datora administratorului O.N.

și suma de 1.272.999 lei, ceea ce ar însemna că bunurile societății, nu ar

putea acoperi prin valorificarea lor, creanțele cunoscute. De altfel, și alte

bunuri ale societății au ajuns în proprietatea administratorului O.N.,

respectiv un număr de 7 bunuri imobile în valoare de 3.370.000 lei și 15 bunuri

mobile, mijloace de transport, care foloseau realizării obiectului de

activitate, pentru care s-au semnat facturi în valoare de 187.000 lei conform

actelor depuse în apel la filele 27 - 37.

Față de

considerentele expuse anterior, instanța de apel a constatat că este

îndeplinită și condiția complicității la fraudă a terților cu care debitorul a

încheiat actul, având în vedere că cea mai mare parte a bunurilor societății au

ajuns în posesia administratorului. Așa fiind, instanța de apel a apreciat că

societatea debitoare și-a creat sau accentuat starea de insolvabilitate. Sub

același aspect, instanța de apel a considerat că toate aceste împrejurări de

fapt au fost probate și prin faptul că, debitoarea, prin asociatul său, soția

administratorului, a solicitat, la scurt timp, după înstrăinarea bunului prin

actul de dare în plată, la data de 27 aprilie 2011 intrarea în procedura

simplificată a falimentului, situație în care debitoare a admis, în consecință,

lipsa bunurilor din patrimoniul societății și starea de insolvență.

Referitor la cererea de înscriere a

interdicției de înstrăinare și grevare cu alte drepturi a imobilului, instanța

de apel a respins-o ca nefondată, deoarece împrejurarea că există datorii către

bugetul statului în sarcina debitoarei nu justifică în cauză o astfel de

măsură.

În consecință, instanța de apel a

constatat că sunt îndeplinite cerințele art. 974, 979 C. civ., situație în care

s-a admis apelul reclamantei.

Împotriva deciziei pronunțate în apel,

pârâții O.N. și O.C.S. au declarat recurs solicitând, în principal, admiterea

recursului, modificarea deciziei recurate în sensul respingerii apelului

declarat de reclamantă și menținerea sentinței tribunalului ca temeinică și

legală, în temeiul art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., iar în subsidiar,

admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre

rejudecare, în temeiul art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

referă la faptul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, motiv

prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.,

constând în aceea că motivarea instanței de apel este

superficială, în opinia recurenților, fiind copiate motivele de apel invocate

reclamantă, fără a se analiza justețea și legitimitatea argumentelor invocate

de părțile din proces.

În dezvoltarea acestui motiv de

recurs, recurenții arată că în mod greșit instanța de apel a considerat că în

luna ianuarie 2010 - data încheierii actului de dare în plată - Direcția

Generală a Finanțelor Publice ar fi avut o creanță certă, lichidă și exigibilă,

apreciere care este în contradicție cu înscrisurile existente la dosar.

În același sens,

recurenții susțin că pe perioada cât decizia nr. 1000/2010 a

D.G.F.P. Hunedoara - de acordare a

amânării la plată - și-a produs efectele,

constând

în lipsa caracterului exigibil al creanței D.G.F.P. Hunedoara, aceasta fiind

executorie,

conform art. 45 C. proc. fisc., iar decizia nr. 2385 din 24 februarie 2010, de

comunicare a pierderii valabilității amânării la plată, produce efecte, în mod

similar, de la momentul comunicării cu contribuabilul, fiind tot un act

administrativ.

În continuare, referitor la același

motiv de recurs, recurenții solicită a se face diferența dintre „ pierderea

valabilității amânării la plată" și „anularea valabilității amânării la

plată" având în vedere că D.G.F.P. Hunedoara nu a anulat amânarea la

plată, ci a emis o nouă deciziei prin care „ amânarea la plată și-a pierdut

valabilitatea".

b.

-

Recurenții critică soluția din apel și sub aspectul

greșitei aprecieri cu privire la „ prin scoaterea acestui bun din patrimoniul

debitoarei", creditoarei reclamante D.G.F.P. Hunedoara, i s-a produs un prejudiciu,

constând în

insolvabilitatea

societății, cu motivarea că bunurile asupra cărora s-a instituit garanția

pentru creanțele urmărite la plată și majorările de întârziere s-au diminuat,

reprezentând doar 40% din această valoare". Concluzia instanței de apel,

susțin recurenții, este greșită, întrucât se face o confuzie între garanțiile

ce trebuiau constituite în baza deciziei nr. 1000/2010 de acordare a amânării

la plată și activele societății asupra cărora erau deja instituite măsuri asigurătorii,

sechestrate de către reclamantă.

Sub acest aspect, recurenții susțin că

s-a făcut dovada cu înscrisuri, respectiv procesele - verbale de sechestru

asigurător bunuri mobile și imobile care erau instituite la data amânării de la

plată și respectiv la data emiterii deciziei nr. 1000/2010 de către reclamantă;

garanții ce erau deja instituite până la concurența sumei de 2.097.098 lei,

conform proceselor - verbale de sechestru asigurător asupra bunurilor din 24

noiembrie 2009.

Recurenții susțin că trebuie

înlăturată, ca nedovedită, aprecierea instanței de apel cu privire la faptul că

„bunurile asupra cărora s-a instituit garanția s-a diminuat, reprezentând doar

40% din această valoare".

În altă ordine de idei, recurenții

concluzionează că actul de dare în plată nu a cauzat reclamantei niciun

prejudiciu, ci numai s-a micșorat pasivul patrimonial, prin plata datoriei

către O.N. În această privință, recurenții arată că, anterior încheierii

actului de dare în plată, aveau instituite măsuri asigurătorii care garantau

acoperirea integrală a creanței de 985.775 lei și accesoriile aferente, sens în

care enumără bunurile cuprinse în procesele — verbale de sechestru asigurător

asupra bunurilor imobile și mobile, nr. 2041 și 2042, ambele din 24 noiembrie

2009.

Recurenții critica soluția instanței

cu referire la greșita constatare privind crearea unei stări de insolvabilitate

prin încheierea actului de dare în plată, deoarece au făcut dovada certă că în

patrimoniul societății debitoare se aflau numeroase bunuri asupra cărora au

fost instituite măsuri asigurătorii de o valoare net superioară obligațiilor

fiscale; în acest sens precizează că valoarea acestora - anterior încheierii

actului de dare în plată - este de 2.097.098 lei, iar procedând în acest fel,

prin actul de dare în plată, s-a stins o obligație de restituire a debitoarei

către creditorul O.N.

Sub acest din urmă aspect, în opinia

recurenților, în cadrul acțiunii pauliene creditorul nu poate ataca un act prin

care debitorul plătește un alt creditor al său, căci „ prin acest act nu s-a

micșorat numai activul patrimonial, dar s-a stins o obligație existentă, deci

s-a micșorat și pasivul patrimonial". Recurenții susțin că prin actul de

dare în plată atacat s-a stins obligația de restituire către O.N., a sumei de 1.800.000

lei, cu care acesta creditase societatea.

Raportat la aspectele invocate,

recurenții susțin că în cauză nu sunt îndeplinite dispozițiile art. 975 C. civ.,

sens în care menționează jurisprudența în materie. Mai mult, în patrimoniul

societății se regăseau activele: 2 imobile spațiul comercial din Aninoasa și

spațiul comercial pentru depozitare din Vulcan, precum și 7 autovehicule,

asupra cărora erau instituite sechestre asigurătoare și pe care reclamanta

putea să le valorifice pe calea executării silite,

însă reclamanta a dat dovadă de

pasivitate în ceea ce privește recuperarea debitului pretins.

În același context, recurenții atrag

atenția sub aspectul că valoarea reală a imobilului din Aninoasa - Centrul

Comercial este net superior evaluării întocmite de reclamantă. Referitor la

acest imobilul din Aninoasa, recurenții susțin că acesta a fost adus în

garanție de către societatea debitoare pentru încheierea contractului de credit

din 22 octombrie 2008 încheiat cu B.R.D. G.S.G., aferent acordării unui credit

în valoare de 700.000 lei, prilej cu care s-a întocmit o expertiză prețuitoare

de către un expert evaluator de proprietăți imobiliare acreditat, a cărui

valoare de piață a fost estimată la suma de 1.063.285 lei.

2.

Cel de-al doilea motiv de recurs formulat

de recurenții

- pârâți se

referă la greșita interpretare a actului juridic dedus judecății, instanța de

apel schimbând natura, înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia ceea

ce atrage incidența art. 304 pct. 8 C. proc. civ., în sensul că actul de dare

în plată a fost „tratat" ca fiind contract de vânzare - cumpărare, omițând

a lua în considerare intenția explicită a părților de a stinge datoria

existentă la societatea debitoare de către O.N.

În argumentarea acestui motiv de

recurs, recurenții susțin că instanța de apel a încălcat principiul înscris în art.

969 C. civ., obiectul cererii de chemare în judecată îl reprezintă revocarea

actului de dare în plată, ceea ce impunea verificarea îndeplinirii cumulative a

condițiilor impuse de art. 975 C. civ., cu respectarea naturii și obiectului

actului de dare în plată, adică modalitatea de stingere a obligației. În

argumentarea acestei din urmă critici, recurenții arată că instanța de apel a

modificat natura actului, schimbându-i înțelesul, adică darea în plată

reprezintă o modalitate de stingere a obligației, mai ales că la momentul

întocmirii acestui act nu exista nicio notificare, interdicție sau grevare a

imobilului, în CF.

Prin urmare, instanța de apel era

obligată să hotărască asupra temeiniciei pretențiilor reclamantei în contextul

actului de dare în plată, cu respectarea naturii și obiectului actului de dare

în plată, ca modalitate de stingere a obligației, din perspectiva art. 975 C.

civ., și prin raportare la momentul întocmirii acestuia, respectând caracterul

subsidiar al acțiunii pauliene față de executarea silită.

3.

În ceea ce

privește cel de-al treilea motiv de recurs, recurenți - pârâți

susțin că hotărârea a fost pronunțată

cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, în sensul că instanța de apel a

dat o interpretare greșită textului de lege corespunzător situație de fapt,

nefiind îndeplinite exigențele impuse de art. 975 C. civ., în argumentarea

căruia arată că instanța de apel trebuia să analizeze condițiile de

admisibilitate ale acțiunii revocatorii, prin raportare la data încheierii

actului atacat, deoarece, în mod unanim, doctrina și jurisprudența au statuat

că atât creanța cât și starea de insolvabilitate a societății trebuia să existe

la momentul încheierii actului, iar între încheierea actului și starea de insolvabilitate

trebuia să existe o legătură de cauzalitate directă. Așa fiind, nu pot avea

relevanță creanțele născute ulterior actului atacat sau o stare de

insolvabilitate apărută după o perioadă de timp, atâta vreme cât intenția

legiuitorului este explicită, respectiv creanța trebuie să fie certă, lichidă

și exigibilă, anterioară actului atacat și starea de solvabilitate trebuie să

fie cauzată de actul atacat. Referitor la intrarea societății în procedura

simplificată a falimentului, recurenții arată că reclamanta, în calitate de

creditor prioritar privilegiat al societății debitoare, putea să-și recupereze

întreaga creanță, fiind creditor cu creanță garantată, prin procedura

falimentului.

De asemenea, recurenții mai susțin că

la data întocmirii actului de dare în plată nu exista nicio interdicție de

înstrăinare și grevare, imobilul fiind liber de sarcini, situație în care

reclamanta putea să instituie măsuri asigurătorii, însă, a optat să nu o facă,

că prin actul de dare în debit nu s-a urmărit sustragerea de la plata

obligațiilor, dimpotrivă s-a făcut dovada că ulterior încheierii actului evocat

s-a achitat către bugetul de stat suma de 945.494 lei, că existau sechestre

instituite asupra patrimoniului societății debitoare pe bunuri cu o valoarea

net superioară creanței pretinse de creditoare la data întocmirii actului de

dare în plată, pentru suma de 983.755 lei și că după încheierea actului de dare

în plată s-a făcut dovada că societatea debitoare avea în patrimoniu active în valoare

de 2.097.098,02, așa încât încheierea acestui act nu a generat starea de

insolvabilitate.

Cu privire la acest din urmă aspect,

recurenții susțin, în esență, că nu sunt îndeplinite condițiile de

admisibilitate a acțiunii pauliene, mai mult, deschiderea procedurii

simplificate de insolvență a avut loc la mai bine de un an de la data

încheierii actului de dare în plată și, prin urmare, nu există o legătură de

cauzalitate între încheierea actului atacat și intrarea în insolvență.

Referitor la intrarea în insolvență a societății debitoare, recurenții arată

care au fost cauzele care au condus la starea de insolvență și, în dovedirea

acestor susțineri, menționează raportul asupra cauzelor și împrejurărilor care

au dus la apariția stării de insolvență a debitorului, întocmit în dosarul de

faliment al Tribunalului Hunedoara. Mai arată recurenții că din înscrisurile

depuse la dosarul de insolvență rezultă că la baza deciziei de intrare în

procedura de insolvență au stat, în mare măsură, neînțelegerile cu un partener

comercial cu privire la modul de achitare a unor obligații contractuale și

scadența acestora, pe de o parte, iar pe de altă parte, s-a resimțit contextul

general al crizei economice, prin scăderea vânzărilor și imposibilitatea vădită

de recuperare a contravalorii mărfurilor livrate și neachitate.

privește al patrulea motiv de recurs, recurenții susțin, în

esență,

că le-a fost încălcat dreptul la apărare, întrucât

instanța de apel nu a avut în vedere înscrisurile depuse la dosarul cauzei,

instanța de apel omițând a se pronunța asupra înscrisurilor administrate în

cauză, probe prin intermediul cărora au demonstrat că, nu sunt îndeplinite

cerințele dispozițiilor legale în materie, s-a învederat necesitatea efectuării

unei expertize contabile, dat fiind că s-a contestat crearea unei stări de

insolvență, iar sarcina probei incumbă reclamantei, care nu a făcut dovada

creării insolvabilității, ca urmare a încheierii actului de dare în plată

atacat și nici nu a solicitat efectuarea unei expertize contabile.

Recurenții

susțin că toate aspectele învederate echivalează cu necercetarea fondului, care

impune casarea cu trimitere spre rejudecare, întrucât în cauză există o

vătămare procesuală care nu poate fi înlăturată decât prin casarea deciziei

recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare, în vederea readministrării

întregului material probator, cu respectarea principiului contradictorialității

și a dreptului la apărare a părților din proces.

În

ce privește primul motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile

art. 304 pct. 7 C. proc. civ.,

înalta

Curte urmează să îl respingă, ca nefondat, întrucât hotărârea recurată a fost

pronunțată cu respectarea limitelor cu care a fost învestită, prin cererea de

apel, arătându-se, pe larg, în cuprinsul hotărârii motivele de fapt și de drept

în temeiul cărora și-a format convingerea instanța de apel, cum și cele pentru

care s-au înlăturat cererile părților.

Prin urmare, instanța de recurs

constată că, instanța de apel a analizat toate criticile invocate de părți,

inclusiv apărările acestora, raportat la înscrisurile și probele administrate.

Procedând în acest mod, instanța de apel a motivat hotărârea în fapt și în

drept, în spiritul dispozițiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ.

a)

Cu privire la criticile formulate și subsumate punctului

a) din motivele de recurs, înalta Curte constată că sunt nefondate, întrucât

acestea tind la o reapreciere a materialul probator administrat în cauză, pe de

o parte, iar pe de altă parte, susținerile referitoare la cele două decizii

evocate de recurenți vizând amânarea la plată și pierderea valabilității

amânării la plată, prezintă aspecte de netemeinicie și nu de nelegalitate, ceea

ce excede controlului judiciar în recurs.

În mod corect a considerat instanța de

apel că împrejurarea acordării unei amânări la plată pe o perioadă de 6 luni,

conferită societății debitoare, nu afectează caracterul creanței - certă,

lichidă și exigibilă - mai ales că debitoarea nu s-a conformat condițiilor de

plată pe perioada înlesnirii, ceea ce a condus la pierderea valabilității

acesteia, dat fiind neexecutarea culpabilă a debitoarei.

b)

Referitor la criticile subsumate pct. b)

al primului motiv de recurs înalta Curte constată că acestea vizează greșita

stabilire a cadrului procesual, o reașezare a stabilirii situației de fapt.

De asemenea, înalta Curte apreciază că

susținerile recurenților cu privire la faptul că actul de dare în plată nu a

cauzat reclamantei niciun prejudiciu sau o stare de insolvabilitate, ci numai

s-a micșorat pasivul patrimonial prin plata datoriei către O.N., urmează să fie

înlăturate, deoarece acestea tind la o reapreciere a materialului probator

administrat în cauză și reprezintă motive de netemeinicie, care nu pot forma

obiectul analizei controlului judiciar, din perspectiva motivelor de nelegalitate

prevăzute expres și limitativ de pct. 1 - 9 ale art. 304 C. proc. civ.

Pentru aceleași considerente vor fi

înlăturate susținerile recurenților cu privire la starea de insolvabilitate și

garanțiile constituite pentru sumele evocate de recurenți în cererea de recurs.

Nici criticile referitoare la

neîndeplinirea, în cauză, a dispozițiilor art. 975 C. civ., nu pot fi primite,

raportat la aspectele invocate, în condițiile în care administratorul

societății debitoare O.N. și-a dat sieși bunul, ignorând

datoriile către stat, scopul urmărit

fiind acela de sustragere a bunurilor de la executarea datoriilor existente în

patrimoniul societății debitoare.

2.

Referitor la

cel de-al doilea motiv de recurs formulat de recurenții - pârâți cu privire la greșita

interpretare a actului juridic dedus judecății, instanța de apel schimbând

natura, înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, motiv de recurs

circumscris motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.,

în sensul că actul de dare în plată a fost „tratat" ca fiind contract de

vânzare - cumpărare, omițând a lua în considerare intenția explicită a pârtilor

de a stinge datoria existentă la societatea debitoare de către O.N., înalta Curte

urmează să îl respingă ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Pentru ca acțiunea pauliană,

reglementată potrivit dispozițiilor art. 975 C. civ., să fie admisă este

necesar ca toate elementele care stau la baza ei - o creanță anterioară, un

prejudiciu și frauda - să fie întrunite în momentul încheierii actului atacat.

Deși actul a fost denumit dare în

plată, acesta constituie un adevărat act de înstrăinare, prin încheierea lui

producându-se prejudicierea creditoarei, deoarece bunurile asupra cărora s-a

constituit garanția pentru creanțele urmărite și majorările de întârziere, s-au

diminuat ca valoare, astfel încât reprezentau doar 40% din valoarea inițială,

diminuare a valorii garanțiilor realizându-se tocmai prin ieșirea din

patrimoniu a imobilului dat în plată.

Amânarea plății pe o perioadă de 6

luni nu avea cum să afecteze caracterul creanței, creditoarea nu a făcut

altceva decât să îi acorde o înlesnire la plata datoriei, însă, cum debitoarea

nu s-a conformat condițiilor de plată pe perioada înlesnirii, valabilitatea

acesteia s-a pierdut, tocmai datorită relei - credințe a debitoare.

Frauda la lege

mai rezultă și sub aspectul că pârâții au înțeles să denumească înscrisul -

dare în plată - tocmai pentru a se sustrage de la executarea datoriei.

Sub acest aspect se poate observa că

încheierea actului de dare în plată a avut ca efect transferul dreptului de

proprietate asupra unor bunuri din patrimoniul societății către administratorul

social.

Pe de altă parte, deși recurenții

invocă dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., criticile formulate nu se circumscriu

acestui motiv de recurs, deoarece nu se referă la interpretarea greșită a

actului juridic dedus judecății, ci la greșita interpretare a probelor, care nu

constituie motiv de casare sau modificare.

3.

În ceea ce privește cel de-al treilea

motiv de recurs, recurenți,

înalta

Curte urmează să îl respingă, ca nefondat, hotărârea fiind pronunțată cu aplicarea

corectă a dispozițiilor legale în materia acțiunii pauliene, fiind îndeplinite

exigențele impuse de art. 975 C. civ.

Referitor la

susținerilor recurenților potrivit cărora nu s-a făcut dovada că atât creanța

cât și starea de insolvabilitate a societății existau la momentul încheierii

actului, iar între încheierea actului și starea de insolvabilitate nu există o

legătură de cauzalitate directă, înalta Curte urmează să le înlăture, întrucât

nu se circumscriu motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., aceste susțineri se referă la modul în care a fost stabilită situația de

fapt și la o reapreciere a probelor administrate în cauză, aspecte ce nu pot

forma obiectul cenzurii în recurs.

recurs,

urmează a fi

respins ca nefondat, întrucât acesta se referă la încălcarea dreptului la

apărare prin raportare la chestiuni care țin de reaprecierea probelor și de

necesitatea efectuării unei expertize.

Astfel, susținerile recurenților

vizează aspecte de netemeinicie și nu de nelegalitate, deci nu se poate vorbi

de o necercetare a fondului.

Înalta Curte constată că hotărârea

atacată a fost pronunțată cu respectarea principiului contradictorialității și

a dreptului la apărare a părților din proces.

Înalta Curte nu a mai analizat

criticile recurenților privind aspectele de netemeinicie referitoare la

reaprecierea situației de fapt și a probelor administrate în cauză, cu privire

la îndeplinirea sau neîndeplinirea condițiilor de exercitare a acțiunii

pauliene, la modul în care au fost constituite garanțiile debitoarei, la starea

de insolvabilitate a debitoarei, la derularea și încheierea celor două decizii

emise de reclamantă, la modul cum au fost instituite măsurile asigurătorii și

care erau sumele pentru care au fost instituite, deoarece punctele 10 și 11 ale

art. 304 C. proc. civ. au fost abrogate prin O.U.G. nr. 138/2000.

Pe cale de consecință, înalta Curte, în

temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează să respingă, ca nefondat,

recursul declarat de pârâți.

Așa fiind,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat

de pârâții O.C.S. și O.N. împotriva deciziei nr. 89 din 5 octombrie 2011,

pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia - Secția a Ii-a Civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi,

13 decembrie 2012