ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4975/2012

Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul Hunedoara sub nr. 2998 din 22 septembrie 2010, ca urmare a declinării competenței de către Judecătoria Petroșani, reclamanta Direcția Generală a Finanțelor Publice Hunedoara a chemat în judecată pe pârâții SC V.I. SRL, O.N. și O.C.S. solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța instanța să dispună revocarea contractului de vânzare cumpărare din 22 ianuarie 2010 de B.N.P. M.G.A. și notarea unei interdicții în cartea funciară de înstrăinare și grevare cu alte drepturi reale a bunurilor imobile ce au făcut obiectul contractului de vânzare cumpărare încheiat între părți. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că la data de 31 decembrie 2009 pârâta SC V.I.

SRL figura în evidențele sale cu o datorie în sumă de 983.755,00 lei, datorie pentru care, prin decizia nr. 1000/2010 organul fiscal a acordat o amânare de plată pe o perioadă de 6 luni, însă ulterior obținerii amânării pârâta nu și-a respectat obligațiile asumate, astfel că la data de 24 februarie 2010 s-a emis o decizie prin care prima decizie și-a pierdut valabilitatea. A mai arătat că, la data încheierii contractului de vânzare cumpărare ce formează obiectul prezentei acțiuni, soldul datoriilor pârâtei SC V.I. SRL la bugetul statului era de 983.755,00 lei, astfel că nu era posibil ca în contabilitatea pârâtei să existe o datorie a acesteia către un asociat al său de 1.800.000,00 lei, valoare la care a fost înstrăinat bunul imobil prin contractul de vânzare cumpărare.

Din verificările efectuate de inspectorii reclamantei, consemnate în procesul verbal de control, a rezultat că la data de 17 martie 2010 operațiunea de dare în plată nu exista înregistrată în evidența contabilă a pârâtei, iar pârâta nu a putut prezenta balanța de verificare întocmită la 31 ianuarie 2010, împrejurări care confirmă sustragerea pârâtei SC V.I. SRL de la plata obligațiilor la bugetul general consolidat al statului. în opinia reclamantei, prin încheierea contractului de vânzare - cumpărare pârâta SC V.I. SRL a creat un prejudiciu bugetului general consolidat al statului. în drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 974 și art. 1542 C. civ., art. 82 C. proc. civ. și O.G. nr. 92/2003, republicată.

La data de 8 martie 2011, reclamanta și-a precizat acțiunea în sensul restabilirii situației anterioare încheierii contractului de vânzare-cumpărare a imobilului înscris în CF nr. 60165 a Aninoasa, cu motivarea că prin întocmirea actului de dare în plată imediat după obținerea amânării la plată nu mai era interesată de întregirea garanției la nivel de 40%, din suma amânată, organul fiscal nemaiavând posibilitatea valorificării bunurilor în vederea recuperării integrale a creanței. Pârâții au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea acțiunii reclamantei, întrucât la data încheierii actului de dare în plată, imobilul era liber de sarcini și prin actul de dare în plată s-a stins obligația în sumă de 1.800.000 lei datorată de SC V.I.

SRL către O.N. Prin sentința nr. 1644/CA din 03 mai 2011 pronunțată de Tribunalul Hunedoara în dosarul nr. 2998/278/2010, a fost respinsă ca nefondată acțiunea introdusă de reclamanta Direcția Generală a Finanțelor Publice Deva împotriva pârâților SC V.I. SRL, O.N. și O.S. Tribunalul a reținut următoarele: Potrivit actului de dare în plată autentificat sub nr. 345 din 22 ianuarie 2010 de BNP M.G.A., SC V.I. SRL s-a transmis către O.N. dreptul de proprietate asupra construcțiilor situate în Aninoasa, în contul sumei de 1.800.000 lei datorate administratorului O.N., urmare a creditării societății potrivit situației analitice nr. 1731 din 31 decembrie 2009, cu mențiunea că societatea mai datorează acestuia și suma de 1.272.000 lei.

Din extrasul CF eliberat de ANCPI la data de 08 februarie 2010, a rezultat că asupra imobilului nu exista nici o interdicție de vânzare sau grevare, fiind liber de sarcini. Prima instanță a apreciat ca fiind nefondată și nedovedită susținerea reclamantei că prin actul de dare în plată s-a urmărit sustragerea societății pârâte de la plata obligațiilor.

S-a apreciat că procesul verbal de control fiscal încheiat la data de 17 martie 2010 de care se prevalează reclamanta, nefiind depus la dosarul cauzei, nu constituie temei justificat pentru admisibilitatea acțiunii în revocare, după cum nici decizia de acordare a amânării la plată emisă de reclamantă la data de 26 ianuarie 2010. S-a mai reținut că, nimic nu o împiedică pe reclamantă să ia măsuri de asigurare și să pună sub sechestru imobilul societății așa cum s-a procedat ulterior prin încheierea proceselor verbale de sechestru asigurător din 05 noiembrie 2010 (f.35-45 dosar fond) pe bunurile societății, evaluate de D.G.F.P. la o valoare de 2.097.098,02 lei, cu mult peste creanța solicitată de reclamantă, în sumă de 983.755 lei.

În consecință, tribunalul a constatat că, în speță nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a acțiunii pauliene sau revocatorii prevăzută de art. 975 C. civ., respectiv debitorul să-și fi cauzat o stare de insolvabilitate având cunoștință de rezultatul actului încheiat față de creditorul său, precum și existența unei creanțe certe, lichide, exigibile anterioare actului încheiat. Așadar, tribunalul a reținut că reclamanta nu a produs dovezi din care să rezulte că prin încheierea actului de dare în plată, debitoarea SC V.I. SRL și-a creat o stare de insolvabilitate și nu mai are bunuri disponibile, iar datoria era exigibilă la data încheierii actului. Împotriva acestei sentințe, a formulat apel Direcția Generală a Finanțelor Publice Hunedoara solicitând admiterea apelului, casarea sentinței atacate, reținerea cauzei spre rejudecare și pe cale de consecință admiterea acțiunii în revocare formulată de Direcția Generală a Finanțelor Publice Hunedoara.

În motivarea apelului, reclamanta a arătat că obligațiile fiscale ale debitoarei SC V.I. SRL față de Direcția Generală a Finanțelor Publice Hunedoara sunt certe, lichide și exigibile, aspect necontestat de debitoare. La momentul stabilirii obligațiilor fiscale suplimentare în sumă de 760.791 lei prin omiterea înregistrării unor facturi în contabilitate, societatea a decis să procedeze la acte de transfer al bunurilor din patrimoniul societății în patrimoniul unei persoane fizice, care era chiar administratorul societății. A mai arătat că nu a avut posibilitatea notificării atâta timp cât debitoarea nu a pus la dispoziție documente de identificare a bunului și că debitoarea și-a cauzat o stare de insolvabilitate, așa zisa datorie a societății față de administratorul O.N., fiind în sumă de 3.550.462,67 lei, depășind veniturile societății.

Prin urmare, a mai susținut apelanta că sustragerea de la plata obligațiilor fiscale, este dovedită, iar faptul că și-a provocat prin asta insolvabilitatea rezultă și din faptul că bunurile rămase în patrimoniu, prin evaluarea lor, nu acoperă obligațiile fiscale, iar bunurile înstrăinate, prin natura lor, erau folosite nemijlocit în scopul îndeplinirii obiectului de activitate. În drept, se invocă prevederile art. 304 1 C. proc. civ., art. 975 C. civ., O.G. nr. 92/2003 republicată, prevederile Codului de procedură fiscală. Prin decizia nr. 89 din 5 octombrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Craiova - Secția a II-a Civilă s-a admis apelul reclamantei, s-a schimbat sentința atacată în sensul că a fost admisă, în parte, acțiunea reclamantei și în consecință: S-a dispus revocarea actului de dare în plată autentificat prin încheierea nr. 345 din 22 ianuarie 2010 a notarului public M.G.A., precum și repunerea în situația anterioară de carte funciară.

Prin aceeași decizie a fost respinsă, în rest, acțiunea reclamantei astfel cum a fost precizată. Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel a reținut că pentru a fi admisibilă acțiunea pauliană, este necesară îndeplinirea mai multor condiții și anume, prin actul atacat, să se fi creat creditorului un prejudiciu; debitorul să aibă cunoștință de rezultatul păgubitor al actului față de creditor; creditorul să aibă o creanță certă, lichidă și exigibilă și anterioară actului atacat și o ultimă condiție, aceea de complicitate la fraudă a terțului cu care debitorul a încheiat actul atacat. S-a reținut că pârâta SC V.I. SRL este debitoarea reclamantei, iar aceasta, la data de 31 decembrie 2009 figura cu obligații fiscale restante la bugetul general consolidat al statului cu suma de 983.735 lei.

Faptul că debitoarei i s-a acordat o amânare la plată pe o perioadă de 6 luni în luna ianuarie 2010, la cererea acesteia, nu afectează caracterul creanței, mai ales că debitoarea nu s-a conformat condițiilor de plată pe perioada înlesnirii, ceea ce a condus la pierderea valabilității acesteia. Față de această împrejurare, instanța de apel a constatat că în mod greșit instanța de fond a apreciat că reclamanta nu ar fi fost în posesia unei creanțe certe, lichide și exigibile, la data încheierii actului dare de plată, care a fost tot în ianuarie 2010. S-a constatat că existența fraudei debitorului este dovedită de împrejurarea că societatea debitoare, SC V.I. SRL, a înstrăinat un bun imobil din patrimoniul societății către o persoană fizică, respectiv administratorului acesteia, în condițiile în care, la data înstrăinării, ianuarie 2010, figura cu obligații restante la bugetul general consolidat al statului, cu suma de 983.755 lei.

Bunul a fost dat în plată, iar datoriile către buget nu au fost achitate. De observat este că, darea în plată s-a făcut de către debitoarea SC V.I. SRL reprezentată de asociatul unic O.C.S. și administratorul O.N., dobânditor fiind același administrator O.N. ( f. 11 dosar fond ). Prin urmare, administratorul și-a dat sieși bunul, ignorând datoriile către stat și având evident reprezentarea rezultatului păgubitor al trecerii bunului din patrimoniul societății în patrimoniul persoanei fizice, prin eludarea plății datoriilor la stat. Prin scoaterea acestui bun din patrimoniul debitoarei, creditoarei reclamantă D.G.F.P. Hunedoara, i s-a produs un prejudiciu, deoarece bunurile asupra cărora s-a instituit garanția pentru creanțele urmărite la plată și majorările de întârziere s-au diminuat, reprezentând doar 40% din această valoare, așa cum rezultă din decizia de comunicare a pierderii valabilității amânării la plată (fila 24 dosar fond Tribunalul Hunedoara).

Diminuarea acestei valori a garanțiilor, s-a realizat tocmai prin ieșirea din patrimoniu a imobilului dat în plată, care este un imobil de o valoare considerabilă. Reținerea instanței de fond potrivit căreia bunurile societății, după încheierea actului de dare în plată, ar depăși cu mult creanța D.G.F.P. Hunedoara, instanța de apel a apreciat-o că fiind neprobată față de creanța D.G.F.P. în condițiile în care aceasta este purtătoare de dobânzi și penalități, cuantumul ei crescând pe măsura neachitării. Potrivit actului de dare în plată societatea pârâtă ar mai datora administratorului O.N. și suma de 1.272.999 lei, ceea ce ar însemna că bunurile societății, nu ar putea acoperi prin valorificarea lor, creanțele cunoscute.

De altfel, și alte bunuri ale societății au ajuns în proprietatea administratorului O.N., respectiv un număr de 7 bunuri imobile în valoare de 3.370.000 lei și 15 bunuri mobile, mijloace de transport, care foloseau realizării obiectului de activitate, pentru care s-au semnat facturi în valoare de 187.000 lei conform actelor depuse în apel la filele 27 - 37. Față de considerentele expuse anterior, instanța de apel a constatat că este îndeplinită și condiția complicității la fraudă a terților cu care debitorul a încheiat actul, având în vedere că cea mai mare parte a bunurilor societății au ajuns în posesia administratorului. Așa fiind, instanța de apel a apreciat că societatea debitoare și-a creat sau accentuat starea de insolvabilitate.

Sub același aspect, instanța de apel a considerat că toate aceste împrejurări de fapt au fost probate și prin faptul că, debitoarea, prin asociatul său, soția administratorului, a solicitat, la scurt timp, după înstrăinarea bunului prin actul de dare în plată, la data de 27 aprilie 2011 intrarea în procedura simplificată a falimentului, situație în care debitoare a admis, în consecință, lipsa bunurilor din patrimoniul societății și starea de insolvență. Referitor la cererea de înscriere a interdicției de înstrăinare și grevare cu alte drepturi a imobilului, instanța de apel a respins-o ca nefondată, deoarece împrejurarea că există datorii către bugetul statului în sarcina debitoarei nu justifică în cauză o astfel de măsură.

În consecință, instanța de apel a constatat că sunt îndeplinite cerințele art. 974, 979 C. civ., situație în care s-a admis apelul reclamantei. Împotriva deciziei pronunțate în apel, pârâții O.N. și O.C.S. au declarat recurs solicitând, în principal, admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul respingerii apelului declarat de reclamantă și menținerea sentinței tribunalului ca temeinică și legală, în temeiul art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., iar în subsidiar, admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare, în temeiul art. 304 pct. 5 C. proc. civ. 1. - O primă critică a recurenților se referă la faptul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, motiv prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., constând în aceea că motivarea instanței de apel este superficială, în opinia recurenților, fiind copiate motivele de apel invocate reclamantă, fără a se analiza justețea și legitimitatea argumentelor invocate de părțile din proces. În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurenții arată că în mod greșit instanța de apel a considerat că în luna ianuarie 2010 - data încheierii actului de dare în plată - Direcția Generală a Finanțelor Publice ar fi avut o creanță certă, lichidă și exigibilă, apreciere care este în contradicție cu înscrisurile existente la dosar. În același sens, recurenții susțin că pe perioada cât decizia nr. 1000/2010 a D.G.F.P. Hunedoara - de acordare a amânării la plată - și-a produs efectele, constând în lipsa caracterului exigibil al creanței D.G.F.P.

Hunedoara, aceasta fiind executorie, conform art. 45 C. proc. fisc., iar decizia nr. 2385 din 24 februarie 2010, de comunicare a pierderii valabilității amânării la plată, produce efecte, în mod similar, de la momentul comunicării cu contribuabilul, fiind tot un act administrativ. În continuare, referitor la același motiv de recurs, recurenții solicită a se face diferența dintre „ pierderea valabilității amânării la plată" și „anularea valabilității amânării la plată" având în vedere că D.G.F.P. Hunedoara nu a anulat amânarea la plată, ci a emis o nouă deciziei prin care „ amânarea la plată și-a pierdut valabilitatea". b. - Recurenții critică soluția din apel și sub aspectul greșitei aprecieri cu privire la „ prin scoaterea acestui bun din patrimoniul debitoarei", creditoarei reclamante D.G.F.P.

Hunedoara, i s-a produs un prejudiciu, constând în insolvabilitatea societății, cu motivarea că bunurile asupra cărora s-a instituit garanția pentru creanțele urmărite la plată și majorările de întârziere s-au diminuat, reprezentând doar 40% din această valoare". Concluzia instanței de apel, susțin recurenții, este greșită, întrucât se face o confuzie între garanțiile ce trebuiau constituite în baza deciziei nr. 1000/2010 de acordare a amânării la plată și activele societății asupra cărora erau deja instituite măsuri asigurătorii, sechestrate de către reclamantă.

Sub acest aspect, recurenții susțin că s-a făcut dovada cu înscrisuri, respectiv procesele - verbale de sechestru asigurător bunuri mobile și imobile care erau instituite la data amânării de la plată și respectiv la data emiterii deciziei nr. 1000/2010 de către reclamantă; garanții ce erau deja instituite până la concurența sumei de 2.097.098 lei, conform proceselor - verbale de sechestru asigurător asupra bunurilor din 24 noiembrie 2009. Recurenții susțin că trebuie înlăturată, ca nedovedită, aprecierea instanței de apel cu privire la faptul că „bunurile asupra cărora s-a instituit garanția s-a diminuat, reprezentând doar 40% din această valoare". În altă ordine de idei, recurenții concluzionează că actul de dare în plată nu a cauzat reclamantei niciun prejudiciu, ci numai s-a micșorat pasivul patrimonial, prin plata datoriei către O.N.

În această privință, recurenții arată că, anterior încheierii actului de dare în plată, aveau instituite măsuri asigurătorii care garantau acoperirea integrală a creanței de 985.775 lei și accesoriile aferente, sens în care enumără bunurile cuprinse în procesele — verbale de sechestru asigurător asupra bunurilor imobile și mobile, nr. 2041 și 2042, ambele din 24 noiembrie 2009. Recurenții critica soluția instanței cu referire la greșita constatare privind crearea unei stări de insolvabilitate prin încheierea actului de dare în plată, deoarece au făcut dovada certă că în patrimoniul societății debitoare se aflau numeroase bunuri asupra cărora au fost instituite măsuri asigurătorii de o valoare net superioară obligațiilor fiscale; în acest sens precizează că valoarea acestora - anterior încheierii actului de dare în plată - este de 2.097.098 lei, iar procedând în acest fel, prin actul de dare în plată, s-a stins o obligație de restituire a debitoarei către creditorul O.N.

Sub acest din urmă aspect, în opinia recurenților, în cadrul acțiunii pauliene creditorul nu poate ataca un act prin care debitorul plătește un alt creditor al său, căci „ prin acest act nu s-a micșorat numai activul patrimonial, dar s-a stins o obligație existentă, deci s-a micșorat și pasivul patrimonial". Recurenții susțin că prin actul de dare în plată atacat s-a stins obligația de restituire către O.N., a sumei de 1.800.000 lei, cu care acesta creditase societatea. Raportat la aspectele invocate, recurenții susțin că în cauză nu sunt îndeplinite dispozițiile art. 975 C. civ., sens în care menționează jurisprudența în materie.

Mai mult, în patrimoniul societății se regăseau activele: 2 imobile spațiul comercial din Aninoasa și spațiul comercial pentru depozitare din Vulcan, precum și 7 autovehicule, asupra cărora erau instituite sechestre asigurătoare și pe care reclamanta putea să le valorifice pe calea executării silite, însă reclamanta a dat dovadă de pasivitate în ceea ce privește recuperarea debitului pretins. În același context, recurenții atrag atenția sub aspectul că valoarea reală a imobilului din Aninoasa - Centrul Comercial este net superior evaluării întocmite de reclamantă. Referitor la acest imobilul din Aninoasa, recurenții susțin că acesta a fost adus în garanție de către societatea debitoare pentru încheierea contractului de credit din 22 octombrie 2008 încheiat cu B.R.D.

G.S.G., aferent acordării unui credit în valoare de 700.000 lei, prilej cu care s-a întocmit o expertiză prețuitoare de către un expert evaluator de proprietăți imobiliare acreditat, a cărui valoare de piață a fost estimată la suma de 1.063.285 lei. 2. Cel de-al doilea motiv de recurs formulat de recurenții - pârâți se referă la greșita interpretare a actului juridic dedus judecății, instanța de apel schimbând natura, înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia ceea ce atrage incidența art. 304 pct. 8 C. proc. civ., în sensul că actul de dare în plată a fost „tratat" ca fiind contract de vânzare - cumpărare, omițând a lua în considerare intenția explicită a părților de a stinge datoria existentă la societatea debitoare de către O.N.

În argumentarea acestui motiv de recurs, recurenții susțin că instanța de apel a încălcat principiul înscris în art. 969 C. civ., obiectul cererii de chemare în judecată îl reprezintă revocarea actului de dare în plată, ceea ce impunea verificarea îndeplinirii cumulative a condițiilor impuse de art. 975 C. civ., cu respectarea naturii și obiectului actului de dare în plată, adică modalitatea de stingere a obligației.

În argumentarea acestei din urmă critici, recurenții arată că instanța de apel a modificat natura actului, schimbându-i înțelesul, adică darea în plată reprezintă o modalitate de stingere a obligației, mai ales că la momentul întocmirii acestui act nu exista nicio notificare, interdicție sau grevare a imobilului, în CF. Prin urmare, instanța de apel era obligată să hotărască asupra temeiniciei pretențiilor reclamantei în contextul actului de dare în plată, cu respectarea naturii și obiectului actului de dare în plată, ca modalitate de stingere a obligației, din perspectiva art. 975 C. civ., și prin raportare la momentul întocmirii acestuia, respectând caracterul subsidiar al acțiunii pauliene față de executarea silită.

3. În ceea ce privește cel de-al treilea motiv de recurs, recurenți - pârâți susțin că hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, în sensul că instanța de apel a dat o interpretare greșită textului de lege corespunzător situație de fapt, nefiind îndeplinite exigențele impuse de art. 975 C. civ., în argumentarea căruia arată că instanța de apel trebuia să analizeze condițiile de admisibilitate ale acțiunii revocatorii, prin raportare la data încheierii actului atacat, deoarece, în mod unanim, doctrina și jurisprudența au statuat că atât creanța cât și starea de insolvabilitate a societății trebuia să existe la momentul încheierii actului, iar între încheierea actului și starea de insolvabilitate trebuia să existe o legătură de cauzalitate directă.

Așa fiind, nu pot avea relevanță creanțele născute ulterior actului atacat sau o stare de insolvabilitate apărută după o perioadă de timp, atâta vreme cât intenția legiuitorului este explicită, respectiv creanța trebuie să fie certă, lichidă și exigibilă, anterioară actului atacat și starea de solvabilitate trebuie să fie cauzată de actul atacat. Referitor la intrarea societății în procedura simplificată a falimentului, recurenții arată că reclamanta, în calitate de creditor prioritar privilegiat al societății debitoare, putea să-și recupereze întreaga creanță, fiind creditor cu creanță garantată, prin procedura falimentului.

De asemenea, recurenții mai susțin că la data întocmirii actului de dare în plată nu exista nicio interdicție de înstrăinare și grevare, imobilul fiind liber de sarcini, situație în care reclamanta putea să instituie măsuri asigurătorii, însă, a optat să nu o facă, că prin actul de dare în debit nu s-a urmărit sustragerea de la plata obligațiilor, dimpotrivă s-a făcut dovada că ulterior încheierii actului evocat s-a achitat către bugetul de stat suma de 945.494 lei, că existau sechestre instituite asupra patrimoniului societății debitoare pe bunuri cu o valoarea net superioară creanței pretinse de creditoare la data întocmirii actului de dare în plată, pentru suma de 983.755 lei și că după încheierea actului de dare în plată s-a făcut dovada că societatea debitoare avea în patrimoniu active în valoare de 2.097.098,02, așa încât încheierea acestui act nu a generat starea de insolvabilitate.

Cu privire la acest din urmă aspect, recurenții susțin, în esență, că nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a acțiunii pauliene, mai mult, deschiderea procedurii simplificate de insolvență a avut loc la mai bine de un an de la data încheierii actului de dare în plată și, prin urmare, nu există o legătură de cauzalitate între încheierea actului atacat și intrarea în insolvență. Referitor la intrarea în insolvență a societății debitoare, recurenții arată care au fost cauzele care au condus la starea de insolvență și, în dovedirea acestor susțineri, menționează raportul asupra cauzelor și împrejurărilor care au dus la apariția stării de insolvență a debitorului, întocmit în dosarul de faliment al Tribunalului Hunedoara.

Mai arată recurenții că din înscrisurile depuse la dosarul de insolvență rezultă că la baza deciziei de intrare în procedura de insolvență au stat, în mare măsură, neînțelegerile cu un partener comercial cu privire la modul de achitare a unor obligații contractuale și scadența acestora, pe de o parte, iar pe de altă parte, s-a resimțit contextul general al crizei economice, prin scăderea vânzărilor și imposibilitatea vădită de recuperare a contravalorii mărfurilor livrate și neachitate.

4. În ce privește al patrulea motiv de recurs, recurenții susțin, în esență, că le-a fost încălcat dreptul la apărare, întrucât instanța de apel nu a avut în vedere înscrisurile depuse la dosarul cauzei, instanța de apel omițând a se pronunța asupra înscrisurilor administrate în cauză, probe prin intermediul cărora au demonstrat că, nu sunt îndeplinite cerințele dispozițiilor legale în materie, s-a învederat necesitatea efectuării unei expertize contabile, dat fiind că s-a contestat crearea unei stări de insolvență, iar sarcina probei incumbă reclamantei, care nu a făcut dovada creării insolvabilității, ca urmare a încheierii actului de dare în plată atacat și nici nu a solicitat efectuarea unei expertize contabile.

Recurenții susțin că toate aspectele învederate echivalează cu necercetarea fondului, care impune casarea cu trimitere spre rejudecare, întrucât în cauză există o vătămare procesuală care nu poate fi înlăturată decât prin casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare, în vederea readministrării întregului material probator, cu respectarea principiului contradictorialității și a dreptului la apărare a părților din proces. În ce privește primul motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., înalta Curte urmează să îl respingă, ca nefondat, întrucât hotărârea recurată a fost pronunțată cu respectarea limitelor cu care a fost învestită, prin cererea de apel, arătându-se, pe larg, în cuprinsul hotărârii motivele de fapt și de drept în temeiul cărora și-a format convingerea instanța de apel, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Prin urmare, instanța de recurs constată că, instanța de apel a analizat toate criticile invocate de părți, inclusiv apărările acestora, raportat la înscrisurile și probele administrate. Procedând în acest mod, instanța de apel a motivat hotărârea în fapt și în drept, în spiritul dispozițiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ. a) Cu privire la criticile formulate și subsumate punctului a) din motivele de recurs, înalta Curte constată că sunt nefondate, întrucât acestea tind la o reapreciere a materialul probator administrat în cauză, pe de o parte, iar pe de altă parte, susținerile referitoare la cele două decizii evocate de recurenți vizând amânarea la plată și pierderea valabilității amânării la plată, prezintă aspecte de netemeinicie și nu de nelegalitate, ceea ce excede controlului judiciar în recurs.

În mod corect a considerat instanța de apel că împrejurarea acordării unei amânări la plată pe o perioadă de 6 luni, conferită societății debitoare, nu afectează caracterul creanței - certă, lichidă și exigibilă - mai ales că debitoarea nu s-a conformat condițiilor de plată pe perioada înlesnirii, ceea ce a condus la pierderea valabilității acesteia, dat fiind neexecutarea culpabilă a debitoarei. b) Referitor la criticile subsumate pct. b) al primului motiv de recurs înalta Curte constată că acestea vizează greșita stabilire a cadrului procesual, o reașezare a stabilirii situației de fapt.

De asemenea, înalta Curte apreciază că susținerile recurenților cu privire la faptul că actul de dare în plată nu a cauzat reclamantei niciun prejudiciu sau o stare de insolvabilitate, ci numai s-a micșorat pasivul patrimonial prin plata datoriei către O.N., urmează să fie înlăturate, deoarece acestea tind la o reapreciere a materialului probator administrat în cauză și reprezintă motive de netemeinicie, care nu pot forma obiectul analizei controlului judiciar, din perspectiva motivelor de nelegalitate prevăzute expres și limitativ de pct. 1 - 9 ale art. 304 C. proc. civ. Pentru aceleași considerente vor fi înlăturate susținerile recurenților cu privire la starea de insolvabilitate și garanțiile constituite pentru sumele evocate de recurenți în cererea de recurs.

Nici criticile referitoare la neîndeplinirea, în cauză, a dispozițiilor art. 975 C. civ., nu pot fi primite, raportat la aspectele invocate, în condițiile în care administratorul societății debitoare O.N. și-a dat sieși bunul, ignorând datoriile către stat, scopul urmărit fiind acela de sustragere a bunurilor de la executarea datoriilor existente în patrimoniul societății debitoare. 2. Referitor la cel de-al doilea motiv de recurs formulat de recurenții - pârâți cu privire la greșita interpretare a actului juridic dedus judecății, instanța de apel schimbând natura, înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, motiv de recurs circumscris motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc.

civ., în sensul că actul de dare în plată a fost „tratat" ca fiind contract de vânzare - cumpărare, omițând a lua în considerare intenția explicită a pârtilor de a stinge datoria existentă la societatea debitoare de către O.N., înalta Curte urmează să îl respingă ca nefondat, pentru următoarele considerente: Pentru ca acțiunea pauliană, reglementată potrivit dispozițiilor art. 975 C. civ., să fie admisă este necesar ca toate elementele care stau la baza ei - o creanță anterioară, un prejudiciu și frauda - să fie întrunite în momentul încheierii actului atacat.

Deși actul a fost denumit dare în plată, acesta constituie un adevărat act de înstrăinare, prin încheierea lui producându-se prejudicierea creditoarei, deoarece bunurile asupra cărora s-a constituit garanția pentru creanțele urmărite și majorările de întârziere, s-au diminuat ca valoare, astfel încât reprezentau doar 40% din valoarea inițială, diminuare a valorii garanțiilor realizându-se tocmai prin ieșirea din patrimoniu a imobilului dat în plată. Amânarea plății pe o perioadă de 6 luni nu avea cum să afecteze caracterul creanței, creditoarea nu a făcut altceva decât să îi acorde o înlesnire la plata datoriei, însă, cum debitoarea nu s-a conformat condițiilor de plată pe perioada înlesnirii, valabilitatea acesteia s-a pierdut, tocmai datorită relei - credințe a debitoare.

Frauda la lege mai rezultă și sub aspectul că pârâții au înțeles să denumească înscrisul - dare în plată - tocmai pentru a se sustrage de la executarea datoriei. Sub acest aspect se poate observa că încheierea actului de dare în plată a avut ca efect transferul dreptului de proprietate asupra unor bunuri din patrimoniul societății către administratorul social. Pe de altă parte, deși recurenții invocă dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., criticile formulate nu se circumscriu acestui motiv de recurs, deoarece nu se referă la interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății, ci la greșita interpretare a probelor, care nu constituie motiv de casare sau modificare. 3. În ceea ce privește cel de-al treilea motiv de recurs, recurenți, înalta Curte urmează să îl respingă, ca nefondat, hotărârea fiind pronunțată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale în materia acțiunii pauliene, fiind îndeplinite exigențele impuse de art. 975 C. civ.

Referitor la susținerilor recurenților potrivit cărora nu s-a făcut dovada că atât creanța cât și starea de insolvabilitate a societății existau la momentul încheierii actului, iar între încheierea actului și starea de insolvabilitate nu există o legătură de cauzalitate directă, înalta Curte urmează să le înlăture, întrucât nu se circumscriu motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., aceste susțineri se referă la modul în care a fost stabilită situația de fapt și la o reapreciere a probelor administrate în cauză, aspecte ce nu pot forma obiectul cenzurii în recurs. 4. În ce privește al patrulea motiv de recurs, urmează a fi respins ca nefondat, întrucât acesta se referă la încălcarea dreptului la apărare prin raportare la chestiuni care țin de reaprecierea probelor și de necesitatea efectuării unei expertize.

Astfel, susținerile recurenților vizează aspecte de netemeinicie și nu de nelegalitate, deci nu se poate vorbi de o necercetare a fondului. Înalta Curte constată că hotărârea atacată a fost pronunțată cu respectarea principiului contradictorialității și a dreptului la apărare a părților din proces. Înalta Curte nu a mai analizat criticile recurenților privind aspectele de netemeinicie referitoare la reaprecierea situației de fapt și a probelor administrate în cauză, cu privire la îndeplinirea sau neîndeplinirea condițiilor de exercitare a acțiunii pauliene, la modul în care au fost constituite garanțiile debitoarei, la starea de insolvabilitate a debitoarei, la derularea și încheierea celor două decizii emise de reclamantă, la modul cum au fost instituite măsurile asigurătorii și care erau sumele pentru care au fost instituite, deoarece punctele 10 și 11 ale art. 304 C. proc.

civ. au fost abrogate prin O.U.G. nr. 138/2000. Pe cale de consecință, înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează să respingă, ca nefondat, recursul declarat de pârâți. Așa fiind,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâții O.C.S. și O.N. împotriva deciziei nr. 89 din 5 octombrie 2011, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia - Secția a Ii-a Civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 13 decembrie 2012