ÎCCJ, decizie (scj.ro #82949)

Conflict negativ de

competență. Competență teritorială alternativă.

Invocarea excepției de către instanță. Inadmisibilitate

Cuprins pe materii: Drept procesual civil.

Competența instanțelor

Index alfabetic: obligație de a face

- excepția

necompetenței teritoriale

- conflict negativ de

competență

- punct de lucru

C. proc. civ., art. 7

alin. (1), art. 159 alin. (2), art. 159

1

alin. (3)

Legea nr. 31/1990, art.

43

Din economia dispozițiilor art. 7 din Codul de

procedură civilă rezultă că cererea împotriva unei persoane

juridice de drept privat

se poate face și la

instanța locului unde ea are reprezentanță, pentru

obligațiile ce urmează a fi executate în acel loc sau care

izvorăsc din acte încheiate prin reprezentant sau din fapte

săvârșite de acesta.

Prin urmare,

instanța nu poate invoca din oficiu excepția de

necompetență teritorială relativă, aceasta putând fi

invocată numai de către pârâtă și numai prin întâmpinare,

ori, în cazul în care întâmpinarea nu ar fi fost obligatorie, cel mai târziu la

prima zi de înfățișare, deci in limine litis.

Secția a II-a civilă, Decizia nr.

4265

din

30 octombrie 2012

I.

Prin cererea

înregistrată la data de 10.05.2012 sub nr. xx53/202/2012 pe rolul

Judecătoriei Călărași, reclamanta SC E. SRL a solicitat

obligarea pârâtei SC T.S. SA la desființarea liniilor de transport

electricitate ce tranzitează terenul proprietatea sa, la plata de

despăgubiri aferente lipsei de folosință a terenului, precum

și la plata unei prestații cu caracter permanent, cu titlu de chirie

pentru suprafața ocupată, cu cheltuieli de judecată.

Ulterior, la data de 10

aprilie 2012, reclamanta și-a precizat cererea introductivă sub

aspectul cadrului procesual și al pretențiilor deduse

judecății, arătând că înțelege să se judece cu SC

S. SA cu sediul în Zalău, b-dul M.V., jud. Sălaj, și nu cu SC

T.S. SA, așa cum din eroare s-a consemnat în cererea de chemare în

judecată și că renunță la capetele de cerere nr. 2

și 3, menținându-și exclusiv petitul principal cu care a

învestit instanța. În motivarea cererii, SC E. SRL a susținut că

terenul în suprafață de 5.000 mp, proprietatea sa, situat în

municipiul Călărași, pe care l-a achiziționat în anul 1995

liber de orice sarcini, este actualmente tranzitat de liniile de transport

energie electrică achiziționate de pârâtă, astfel încât este

împiedicată în exercitarea atributului folosinței asupra bunului

său, situație în raport de care solicită obligarea SC S. SA la

desființarea liniilor menționate.

În ședința

publică din data de 28 martie 2012, instanța a invocat din oficiu

excepția necompetenței sale teritoriale, excepție în combaterea

căreia reclamanta a depus la dosar un certificat eliberat de ONRC din care

rezultă că pârâta are sediul secundar/punct de lucru în municipiul

Călărași, str. P.B. nr. 162, jud. Călărași

și a solicitat respingerea excepției.

Prin sentința civilă

nr. 1327 din de 11 aprilie 2012, Judecătoria Călărași a

admis excepția necompetenței sale teritoriale, pe care a invocat-o

din oficiu, și a declinat competența soluționării cauzei în

favoarea Judecătoriei Zalău, apreciind că punctul de lucru nu

constituie reprezentanță în sensul dispozițiilor art. 7 alin.

(2) C. proc. civ., drept pentru care a făcut aplicarea prevederilor art. 7

alin. (1) din același cod, reținând că în speță

competența teritorială revine instanței în a cărei

rază este situat sediul pârâtei.

II.

Dosarul a fost

înregistrat pe rolul Judecătoriei Zalău sub nr. xx16/337/2012 și

a fost soluționat prin sentința civilă nr. 3253 din 5 septembrie

2012 în sensul admiterii excepției necompetenței teritoriale,

invocată de instanță din oficiu, declinării

competenței de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei

Călărași, constatării ivirii conflictului negativ de

competență și înaintării dosarului către Înalta Curte

de Casație și Justiție, în vederea pronunțării

regulatorului de competență.

Pentru a se

pronunța în sensul celor de mai sus, Judecătoria Zalău a

reținut că prin acțiunea dedusă judecății

reclamanții urmăresc valorificarea unui drept de creanță,

acțiune personală, în raport de caracterul căreia, în cauză

sunt aplicabile în materia competenței teritoriale normele cu caracter

general prevăzute de Codul de procedură civilă (art. 5-12), care

fiind de ordine privată, încălcarea lor putea fi invocată,

exclusiv de către pârâtă, prin întâmpinare conform art. 159 alin. (2)

coroborat cu art. 159

1

alin. (3) C. proc. civ., situație care

nu s-a realizat în speță, Judecătoria Călărași

invocând excepția din oficiu.

Pe cale de

consecință, în lipsa invocării excepției necompetenței

teritoriale relative de către pârâtă, competența

teritorială de soluționare a cauzei a fost câștigată în mod

irevocabil de către judecătoria pe rolul căreia a fost

introdusă acțiunea, și anume de către Judecătoria

Călărași.

În conformitate cu

prevederile art. 20-22 C. proc. civ., instanța a constatat ivit conflictul

negativ de competență și, în conformitate cu prevederile art. 22

alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., a dispus înaintarea dosarului cauzei Înaltei

Curți de Casație și Justiție,  în vederea

soluționării acestuia.

III

. Analizând

actele și lucrările dosarului din perspectiva conflictului de

competență ivit în soluționarea cererii de chemare în

judecată, Înalta Curte, în temeiul art. 22 alin. (5) C. proc. civ., a

pronunțat regulatorul de competență stabilind competența

soluționării acestei cereri în favoarea Judecătoriei

Călărași, pentru următoarele considerente:

Delimitarea

atribuțiilor instanțelor se realizează în cadrul celor două

forme ale competenței, materială și teritorială.

Competența

materială, privită sub aspectul ei funcțional, stabilește

ierarhia pe linie verticală a diferitelor categorii de instanțe –

judecătorii, tribunale, curți de apel și Înalta Curte de

Casație și Justiție – care desfășoară activitate

de fond, respectiv de control judiciar ordinar sau extraordinar.

Sub aspect procesual,

competența materială determină, în funcție de obiectul,

natura și valoarea litigiului, cauzele ce pot fi soluționate numai de

anumite categorii de instanțe. În ceea ce privește competența

teritorială a instanței, Codul de procedură civilă cuprinde

norme cu caracter dispozitiv (art. 5-8) și norme cu caracter imperativ

(art. 13-16).

În principiu, normele de

competență teritorială sunt norme juridice de ordine

privată, cu excepția situațiilor prevăzute la art. 13-16 C. proc. civ., care sunt norme de competență teritorială exclusivă, de ordine

publică.

Astfel, Judecătoria

Călărași, instanța sesizată inițial, a

reținut că în speță se impune aplicarea prevederilor art. 7

alin. (1) C. proc. civ., care consacră regula generală în materia

competenței teritoriale, pierzând din vedere dispozițiile art. 7

alin. (2) din același cod, care, ca o excepție de la regulă,

stabilesc competența teritorială alternativă deopotrivă în

favoarea instanței de la sediul pârâtei persoană juridică, precum

și a instanței locului unde persoana juridică de drept privat

are reprezentanță, pentru obligațiile ce urmează a fi

executate în acel loc sau care izvorăsc din acte încheiate prin

reprezentant sau fapte săvârșite de acestea, dreptul de a alege între

aceste instanțe deopotrivă competente aparținând reclamantului.

Norma precitată are

caracter de ordine privată, ocrotind interese particulare, iar nu de

ordine publică, astfel, în raport de dispozițiile art. 159 alin. (2)

coroborat cu art. 159

1

alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte a

reținut că Judecătoria Călărași nu putea să

invoce din oficiu excepția de necompetență teritorială

relativă, aceasta putând fi invocată numai de pârâtă și

numai prin întâmpinare, ori, în cazul în care întâmpinarea nu ar fi fost obligatorie,

cel mai târziu la prima zi de înfățișare, deci in limine litis.

Raționamentul

Judecătoriei Călărași potrivit căruia a înlăturat

aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor art. 7 alin. (2) C. proc.

civ., respectiv acela că punctul de lucru nu constituie

reprezentanță în sensul normei precitate, a fost înlăturat de

Înalta Curte în raport de dispozițiile art. 43 din Legea nr. 31/1990, care

statuează că:”(1)

Sucursalele sunt dezmembrăminte fără personalitate juridică

ale societăților comerciale și se înmatriculează, înainte

de începerea activității lor, în registrul comerțului din

județul în care vor funcționa.

(2)

Dacă

sucursala se înființează într-o localitate din același

județ sau în aceeași localitate cu societatea fondatoare, ea se va

înmatricula în același registru al comerțului, însă, distinct,

ca înmatriculare independentă.

(3)

Regimul juridic

al sucursalei se aplică oricărui alt sediu secundar, indiferent de

denumirea lui, căruia societatea care îl înființează îi atribuie

statut de sucursală.

(4

)

Celelalte sedii secundare - agenții,

reprezentanțe sau alte asemenea sedii - se menționează numai în

cadrul înmatriculării societății în registrul comerțului

sediului principal.”

,

din cuprinsul normei rezultând cu evidență

intenția legiuitorului de a reglementa similar entitățile

societăților comerciale funcționale în locații distincte de

sediul social principal al acestora.

În raport de

considerentele anterior expuse, de obiectul cererii de chemare în judecată

precizate - obligație de a face, precum și de faptul că

lucrările a căror desființare se solicită sunt edificate pe

terenul proprietatea reclamantei situat în municipiul Călărași,

unde pârâta are deschis punct de lucru, așa cum rezultă din actele

aflate la dosar, Înalta Curte a apreciat că acțiunea dedusă

judecății este o acțiune personală în realizarea dreptului,

guvernată de norme cu caracter de ordine privată ce

reglementează materia competenței teritoriale alternative, în baza

cărora reclamanta are opțiunea alegerii între mai multe instanțe

deopotrivă competente, dreptul de a contesta alegerea revenind exclusiv

pârâtului în condițiile prevăzute de dispozițiile art. 159 alin.

(2) coroborat cu art. 159

1

alin. (3) C. proc. civ., astfel încât

invocarea excepției necompetenței teritoriale de către

Judecătoria Călărași s-a făcut cu încălcarea

dispozițiilor legale precitate.

În raport de cele mai

sus expuse, Înalta Curte, potrivit dispozițiilor art. 22 alin. (5) C.

proc. civ., a stabilit competența de soluționare a litigiului dintre

reclamanta SC E. SRL și  pârâta SC S. SA, având ca obiect acțiune în

obligația de a face, în favoarea Judecătoriei Călărași.