ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5150/2011

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată, reclamanții O.V.A., V.E.M.,

B.D., I.M., P.G.M., N.C.C., R.P.V., B.S., B.F., S.A., D.F., H.B., T.S., I.G.,

Ș.E.V., O.G., C.M., C.F., B.C., V.F., S.I., S.I.A., I.S.I., O.M., N.C.N., R.D.,

Ș.M., L.C.M., S.N., R.F., au solicitat în contradictoriu cu pârâții Ministerul

Internelor și Reformei Administrative, Direcția Regim Permise de Conducere și

Înmatriculare a Vehiculelor, Direcția Generală de Poliție a Municipiului București,

Inspectoratul General al Poliției Române, Inspectoratul Național pentru Evidența

Persoanelor, Autoritatea pentru Străini, Direcția Generală de Pașapoarte,

Instituția Prefectului Municipiului București, Inspectoratul Județean al

Poliției Ilfov, Comandamentul General al Jandarmeriei Române – UM, Baza Centrală

pentru Asigurarea Tehnică a Misiunilor obligarea în solidar a acestora la

calcularea și plata drepturilor salariale care li se cuvin reclamanților cu

titlu de primă de concediu pentru anii 2004 - 2006, actualizate cu coeficientul

de inflație; obligarea în solidar a pârâților la calcularea și plata

drepturilor salariale care se cuvin reclamanților cu titlu de spor de

fidelitate de până la 20% din salariul de bază, pentru perioada 01 ianuarie 2005

- 31 decembrie 2005, actualizate cu coeficientul de inflație defalcat pe

fiecare lună, până la data efectivă a plății, în conformitate cu O.G. nr. 38/2003

și cele ale Ordinului M.A.I. nr. 132 din 09 februarie 2004; obligarea pârâtului

Ministerul Economiei și Finanțelor să aloce fondurile necesare în bugetul Ministerului

Internelor și Reformei Administrative pentru plata drepturilor salariale menționate;

obligarea Ministerului Internelor și Reformei Administrative, în calitate de

ordonator principal de credite să cuprindă și să repartizeze părților din

subordinea sa, în bugetul pe anul 2007, sumele necesare plății primelor de

concediu, iar în situația nesoluționării acestui dosar în cursul anului 2007 să

cuprindă în bugetul pe anul 2008 aceste sume.

În motivarea cererii,

reclamanții au arătat că drepturile bănești solicitate sunt prevăzute de O.G. nr.

38/2003, ale cărei prevederi au fost în mod abuziv suspendate prin legile

anuale ale bugetului.

Prin sentința nr. 685

din 4 martie 2008, Curtea de Apel București, a admis în parte acțiunea reclamanților

și a dispus obligarea pârâților la plata drepturilor salariale pretinse de

aceștia.

Ca urmare a

recursurilor formulate împotriva acestei hotărâri, Înalta Curte de Casație și

Justiție, prin Decizia nr. 4615 din 10 decembrie 2008 a dispus casarea sentinței

și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

În acord cu cele

dispuse de către instanța de control judiciar, Curtea, a pus în vedere reclamanților

să precizeze cadrul procesual pasiv, în raport de pretențiile concrete ale

fiecăruia dintre aceștia.

În ședința publică

din data de 02 februarie 2010, Curtea de Apel București, a dispus disjungerea

cererii formulată de reclamanta S.A.

Printr-o cerere

depusă ulterior, reclamanta S.A. a precizat obiectul cererii de chemare în

judecată și cadrul procesual pasiv arătând că solicită obligarea Ministerului

Administrației și Internelor, Direcției Regim Permise de Conducere și

Înmatriculare a Vehiculelor și Spitalului de Urgență Prof. Dr. D.G. la plata

drepturilor salariale reprezentând sporul de fidelitate pe anul 2005, actualizat

cu coeficientul de inflație.

Pârâtul Ministerul

Administrației și Internelor a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția

prescripției dreptului la acțiune. Ministerul Administrației și Internelor a

formulat și o cerere de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor.

Pârâtul Spitalul de

Urgență Prof. Dr. D.G. a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Prin sentința nr. 5244

din 21decembrie 2010 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a

pârâtului Ministerului Administrației și Internelor, a respins acțiunea

formulată în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Administrației și Internelor

pentru lipsa calității procesuale pasive, a respins cererea de chemare în

garanție a Ministerului Finanțelor Publice, a respins excepția prescripției

dreptului material la acțiune, a admis acțiunea, a obligat pârâta Direcția

Regim Permise de Conducere și Înmatriculare la plata către reclamantă a

sporului de fidelitate pentru perioada 15 mai 2005 - 31 decembrie 2005,

calculat potrivit legii, sumă actualizată cu indicele de inflație de la data nașterii

dreptului și până la plata efectivă, precum și pârâtul Spitalul de Urgență D.G.

la plata către reclamantă a sporului de fidelitate pentru perioada 01 ianuarie 2005

- 15 mai 2005, calculat potrivit legii, sumă actualizată cu indicele de inflație

de la data nașterii dreptului și până la plata efectivă.

Cu privire la excepția

lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Administrației și Internelor

instanța a reținut că aceasta este întemeiată în considerarea următoarelor

argumente.

Potrivit adeverinței

depusă la dosarul cauzei, reclamanta în calitate de funcționar public cu statut

special – polițist și-a desfășurat activitatea în perioada 01 ianuarie 2005 - 15

mai 2005 în cadrul Spitalului de Urgență D.G., iar în perioada 15 mai 2005 - 31

decembrie 2005 în cadrul Direcției Regim Permise de Conducere și Înmatriculare.

Prin urmare

reclamanta a avut raporturi de serviciu cu instituțiile indicate mai sus iar nu

cu pârâtul Ministerul Administrației și Internelor.

Față de soluția de

respingere dată cererii formulată în contradictoriu cu pârâtul M.A.I., Curtea,

a respins și cererea de chemare în garanție a M.F.P. ca neîntemeiată.

În ceea ce privește

excepția prescripției dreptului material la acțiune, s-a reținut că cererile de

chemare în judecată care au ca obiect plata unor drepturi salariale neacordate

sau a unor despăgubiri către salariat, pot fi formulate în termen de 3 ani de

la data nașterii dreptului la acțiune.

Cererea reclamantei a

fost introdusă la data de 10 august 2007, în termenul de 3 ani prevăzut de

lege.

Pe fondul cauzei, s-a

reținut în esență că reclamanta este îndreptățită la reparația integrală a

pagubei suferite prin neacordarea drepturilor solicitate, astfel încât se

cuvine ca sumele menționate în cuprinsul cererii de chemare în judecată cu

titlu de spor de fidelitate să fie actualizate.

Împotriva acestei

hotărâri, pârâta Direcția Regim Permise de Conducere și Înmatriculare a

Vehiculelor a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea recursului

se arată că în calitate de ordonator terțiar de credite,recurenta poate achita

drepturile bănești ale intimatei-reclamante cu titlu de spor de fidelitate

numai în situația și în limita în care ordonatorul principal de credite – M.A.I.

alocă respectivele sume în bugetul D.R.P.C.I.V., la capitolul cheltuieli cu

personalul.

Arată recurenta că

admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului M.A.I.

determină lipsa opozabilității efectelor hotărârii judecătorești față de

ordonatorul principal de credite – M.A.I. - care are drept consecință

nealocarea în bugetul D.R.P.C.I.V. a fondurilor necesare punerii în aplicare a

acesteia.

Examinând cauza și

sentința recurată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele de

recurs invocate precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv

cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte, constată că recursul

este nefondat.

Pentru a ajunge la

această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Înalta Curte,

constată că instanța de fond în mod corect a reținut faptul că

intimata-reclamantă nu are raporturi de serviciu cu Ministerul Administrației

și Internelor.

Din probatoriul

administrat în cauză rezultă că intimata-reclamantă are calitatea de funcționar

public cu statut special și și-a desfășurat activitatea în cadrul Direcției

Regim Permise de Conducere și Înmatriculare a Vehiculelor cât și, în cadrul

Spitalului de Urgență Prof. Dr. D.G..

Înalta Curte, reține

că potrivit dispozițiilor art. 37 alin. (2) teza I din O.G. nr. 38/2003 privind

salarizarea și alte drepturi ale polițiștilor „la plecarea în concediul de

odihnă, polițistul primește o primă egală cu salariul de bază din luna

anterioară plecării în concediu”.

Conform dispozițiilor

art. 6 din O.G. nr. 38/2003 privind salarizarea și alte drepturi ale

polițiștilor, cu modificările și completările ulterioare „pentru activitatea

desfășurată în instituțiile din sectorul de apărare națională, ordine publică

și siguranță națională, în calitate de militar, polițist, funcționar public și

personal contractual, polițiștilor li se acordă un spor de fidelitate de până

la 20% din salariul de bază.

De asemenea, în baza art.

6 din același act normativ polițiștilor li se acordă un spor de fidelitate de

până la 20% din salariul de bază.

Or, dispozițiile

textului de lege sus citat prin care s-a acordat dreptul în discuție, au fost

în ființă în întreaga perioadă menționată și fiind conforme cu principiile

înscrise în art. 38 alin. (2) din Constituția României, nu s-a constatat că ar

fi neconstituționale.

Ulterior, în anii

2001 - 2006, prin legi bugetare succesive, acordarea primei de vacanță a fost

suspendată, însă aceste dispoziții nu au conținut vreo referire la

eventualitatea desființării dreptului, ci doar la suspendarea exercițiului

acestuia.

Suspendarea

exercițiului dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui atâta timp cât

nu există nici o dispoziție legală prin care să fi fost înlăturată existența

acestuia, întrucât s-ar încălca principiul constituțional care garantează

realizarea drepturilor acordate din moment ce printr-o lege anterioară s-a

conferit dreptul la primă pentru concediul de odihnă.

Nu se poate considera

că acel drept nu a existat în perioada anilor 2001 - 2005, pentru că exercițiul

lui a fost suspendat, iar nu înlăturat, întrucât s-ar contraveni atât art. 53

din Constituția revizuită (privind cazurile când se poate restrânge exercițiul

unui drept) cât și reglementărilor date prin art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților

Fundamentale.

Efectele produse de

aceste acte normative, de suspendare sau de amânare a punerii în aplicare a

dispoziției legale referitoare la dreptul dobândit, trebuie limitate numai la

perioada cât a fost în vigoare actul normativ care a prevăzut dreptul

respectiv.

A considera altfel ar

însemna să se prelungească valabilitatea dispoziției de suspendare a aplicării

unui text de lege și după abrogarea lui, ceea ce ar fi de neconceput și

inadmisibil.

Altfel, s-ar ajunge

la situația ca un drept patrimonial, a cărui existență este recunoscută, să fie

vidat de substanța sa și, practic, să devină lipsit de orice valoare.

Înalta Curte,

constată că instanța de fond în mod corect a respins cererea de chemare în

garanție a Ministerului Finanțelor Publice pentru considerentele în continuare

arătate:

Potrivit prevederilor

art. 60 alin. (1) C. proc. civ., „Partea poate să cheme în garanție o altă

persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul când ar cădea în

pretenții cu o cerere în garanție sau în despăgubire”.

Or, în cauză, între

autoritatea chemată în garanție și autoritățile pârâte nu există un raport

juridic obligațional, atribuțiile în materia bugetului de stat, stabilite în

sarcina Ministerului Economiei și Finanțelor de art. 19 din Legea nr. 500/2002

privind finanțele publice, neputând constitui fundamentul unui asemenea raport.

Mai mult decât atât,

conform art. 34 din actul normativ sus menționat, „Ordonatorii principali de

credite au obligația ca până la data de 15 iulie a fiecărui an să depună la

Ministerul Economiei și Finanțelor propunerile pentru proiectul de buget și

anexele la acesta, pentru anul bugetar următor, cu încadrarea în limitele de

cheltuieli, și estimările pentru următorii 3 ani, comunicate potrivit art. 33,

însoțite de documentații și fundamentări detaliate” (alin. (1)) iar „Ministerul

Economiei și Finanțelor examinează proiectele de buget și poartă discuții cu

ordonatorii principali de credite asupra acestora. În caz de divergență

hotărăște Guvernul”.

Pentru considerentele

arătate, Înalta Curte, constată că susținerile recurentului sunt nefondate iar instanța

de fond în mod corect a admis acțiunea reclamantei, motiv pentru care în

temeiul dispozițiilor art. 312, recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de Direcția Regim Permise de Conducere și Înmatriculare împotriva

sentinței nr. 5244 din 21 decembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a

VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 3 noiembrie 2011.