ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6325/2011

Deliberând, în condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursurilor de față;

Prin sentința civilă nr. 586 din 21 martie 2008 Tribunalul București - secția a IV-a civilă a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului Municipiul București, a admis acțiunea formulată de acesta în contradictoriu cu pârâtele SCM M.T.B. și A.N.C.M. și cu intervenienții S.L. și S.A. și a obligat pârâtele să lase reclamantului în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, str. Lucaci, compus din teren în suprafață de 1703,67 mp și construcție C.I.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul București a reținut că imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 119/1948, la 9 aprilie 1984 a intrat în administrarea F.P.C. din București, după care a reintrat în administrarea statului ca urmare a demersurilor de transfer. De aceea, a apreciat că în favoarea reclamantului operează aparența dreptului de proprietate, rezultând din faptul că bunul s-a aflat la un moment dat în patrimoniul acestuia, motiv pentru care se impune respingerea excepției lipsei calității procesuale active.

Cu privire la titlul de proprietate al pârâtei SCM M.T.B., instanța de fond a apreciat că hotărârea arbitrală nu poate constitui titlu de proprietate, întrucât litigiile care privesc dreptul de proprietate asupra terenurilor nu sunt susceptibile de soluționare pe cale arbitrală, ci numai prin procedura contencioasă de către instanțele judecătorești.

Împotriva acestei sentințe, în termen legal, au declarat apel pârâtele.

Prin decizia civilă nr. 542/A din 06 octombrie 2010, pronunțată în rejudecare de Curtea de Apel București - secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, au fost admise apelurile formulate de pârâte, a fost schimbată în tot sentința apelată în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale active a reclamantului și respingerii acțiunii pe acest considerent.

Pentru a decide astfel, curtea de apel a reținut că Municipiul București nu are calitatea de proprietar neposesor la data soluționării cauzei, astfel încât nu poate invoca un drept material ce trebuie apărat pe cale acțiunii în revendicare. Reclamantul susține doar că imobilul situat în str. Vasile Lucaci ar fi intrat în proprietatea statului în baza Legii nr. 119/1948, fără a fi depuse alte acte din care să rezulte că ar fi trecut în administrarea sau proprietatea Municipiului București. Față de această împrejurare, celelalte motive ale apelului nu au mai fost analizate.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs reclamantul și intervenienții.

Reclamantul Municipiul București a solicitat modificarea deciziei recurate, în sensul respingerii apelurilor și menținerii sentinței instanței de fond, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea recursului a susținut că prin Decizia nr. 1071/1990 privind reorganizarea unor întreprinderi comerciale de interes local și înființarea de societăți comerciale pe acțiuni s-a dispus înființarea SCM M.T.B. și A.N.C.M., stabilindu-se că activul și pasivul întreprinderilor care își încetează activitatea se preiau de societățile pe acțiuni înființate. Cu toate acestea, cum pârâtele nu au putut prezenta un certificat de atestare a dreptului de proprietate, nu se poate considera că a operat transferul acestui drept din patrimoniul unității administrativ-teritoriale în cel al societății comerciale nou înființate. Sentința pronunțată de curtea de arbitraj pentru imobilul în litigiu nu este relevantă, pentru că nimeni nu poate transmite mai multe drepturi decât are.

Cu privire la dovada dreptului său de proprietate, recurentul-reclamant susține că anterior Constituției din 1991 nu exista distincția între domeniul public și cel privat al statului, bunurile enumerate în art. 7 și art. 9 alin. (1) și (2) din Constituția din 1965, precum și bunurile intrate în proprietate de stat prin alte acte normative, formau obiectul dreptului de proprietate socialistă de stat, iar practica și doctrina au statuat că Municipiul București este cel care reprezintă pe plan local statul. Art. 19 din Legea nr. 215/2001 precizează cine sunt persoanele de drept care au capacitate juridică deplină și, deci, calitate de a reprezenta statul pe plan local. Acest text se completează cu dispozițiile art. 91 și împreună demonstrează personalitatea juridică deplină a Municipiului București.

Prin recursul formulat Intervenienții S.A. și S.L. și-au afirmat calitatea de intervenienti în interes personal, dar și de locatari ai imobilului în litigiu din 1964, au susținut că intimatele-pârâte nu au construit imobile noi în incintă, că acestea nu au prezentat niciun act care să le confirme dreptul de proprietate, că din actele depuse la dosar rezultă că transferul dreptului de proprietate a operat în favoarea primăriei, că această situație litigioasă se datorează dezinteresului reclamantului căruia i-au semnalat încă din ianuarie 2005 problemele cu pârâtele. Recursul nu a fost motivat în drept.

Analizând recursurile, în limitele criticilor formulate, înalta Curte constată

următoarele:

decursul reclamantului Municipiul București, ce poate fi încadrat formal în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se privește ca nefondat, urmând a

fi respins, pentru considerentele ce succed:

Față de considerentele deciziei recurate, problema de analizat este aceea a calității procesuale active, definită ca identitate între

persoana reclamantului și cel care este titularul dreptului în raportul juridic dedus judecății.

Litigiul de față poartă asupra imobilului situat în București, strada Vasile Lucaci, cu privire la care se reține aspectul, necontestat de niciuna din părți, că a trecut în proprietatea statului în temeiul Legii nr. 119/1948, figurând în anexa la acest act normativ la poziția 210 (dosar tribunal), cum și în M. Of. nr. 167 din 22 iulie 1948 (dosar apel). Din cuprinsul acestuia rezultă că întreprinderea I.D., cu sediul în strada Lucaci a fost trecută în subordinea C.I.Z. Ulterior, conform actului de transfer din data de 9 aprilie 1984, imobilul a fost transferat de la F.P.C.C.B. la U.C.C.M., existând un proces-verbal de predare-primire în acest sens.

Din verificarea actelor și lucrărilor dosarului, înalta Curte constată că reclamantul nu a depus dovezi din care să rezulte că bunul a intrat în proprietatea ori administrarea unității administrativ-teritoriale, respectiv a Municipiului București, prin unul din modurile legale de dobândire a proprietății. Dispozițiile art. 9 din Legea nr.

213/1998 sunt în sensul că „Trecerea unui bun din domeniul public al

statului în domeniul public al unei unități administrativ-teritoriale se face la cererea

consiliului județean, respectiv a Consiliului General al municipiului București,

după ca% prin hotărâre a guvernului." Or, o asemenea hotărâre de guvern

nu numai că nu a fost depusă, dar nici măcar nu a fost invocată.

Argumentele recurentului-reclamant se bazează doar pe interpretarea unor prevederi legale. Or, în această situație, rezolvarea problemei calității procesuale active urmează a fi tranșată și prin verificarea calității legale de reprezentant al statului, ca urmare a faptului că bunul a fost preluat prin naționalizare de către Statul Român.

Susținerile recurentului-pârât referitoare la capacitatea sa juridică deplină, rezultată din dispozițiile art. 19 din Legea nr. 215/2001 și care ar dovedi calitatea sa procesuală de a reprezenta statul la nivel local, nu pot fi primite.

Mai întâi, înalta Curte observă că dispozițiile invocate sunt cuprinse în art. 21 din Legea nr. 215/2001, care dispune în sensul că unitățile administrativ-teritoriale sunt persoane juridice de drept public, cu capacitate juridică deplină și cu patrimoniu propriu, iar la alin. (2) prevede că în justiție unitățile administrativ-teritoriale sunt reprezentate, după caz, de primar sau președintele consiliului județean. Or, capacitatea juridică nu se confundă cu calitatea procesuală, tocmai pentru că ea reprezintă aptitudinea persoanei fizice sau persoanei juridice de a participa (în nume propriu sau pentru altul), ca titular de drepturi și obligații la raporturile juridice. Existența deplinei capacități juridice nu generează, în mod necesar, calitatea procesuală activă. In același mod, reprezentarea legală în justiție (prin primar) a unității administrativ teritoriale, iar nu a Statului Român, nu se identifică cu calitatea procesuală.

Așadar, Legea nr. 215/1991 nu conferă dreptul Municipiului București de a reprezenta Statul Român în litigiile referitoare la bunurile proprietatea sa, aflate în raza administrativă a acestei unități administrativ-teritoriale.

Din această perspectivă, nu este necesar a se analiza critica referitoare la lipsa certificatului de atestare a dreptului de proprietate a pârâtelor, care ar duce la concluzia că acestea nu au în proprietate bunul revendicat. Într-o acțiune în revendicare, primul aspect ce trebuie lămurit de instanță este calitatea de proprietar a reclamantului asupra bunului a cărui posesie a pierdut-o și pe care îl revendică.

Constatând că în cauză recurentul-reclamant nu a făcut dovada că imobilul în litigiu se află în proprietatea sa, așa cum susține, înalta Curte reține că în mod corect instanța de apel a respins acțiunea ca fiind promovată de o persoană lipsită de calitate procesuală activă.

În aplicarea dispozițiilor art. 302

1

alin. (1) C. proc. civ. coroborate cu dispozițiile

art. 306 alin. (3) C. proc. civ., va constata nulitatea recursului formulat de

intervenienții S.A. și S.L., pentru considerentele ce succed:

Potrivit art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază și dezvoltarea lor.

Art. 306 alin. (3) prevede că indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului, dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unui din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ. Per a contrario, imposibilitatea încadrării motivelor invocate de parte în vreunul din motivele de nelegalitate prevăzute de lege atrage sancțiunea nulității recursului.

În speță, criticile dezvoltate de recurenții-intervenienți nu pot fi încadrate, din oficiu, în vreunul din cazurile de modificare sau de casare prevăzute de lege, referindu-se, în principal, la probele administrate în cauză.

Or, acestea pot reprezenta, eventual, un motiv de netemeinicie al deciziei atacate, iar în condițiile abrogării pct. 10 al art. 304 C. proc. civ. prin O.U.G. nr. 138/2000, o asemenea critică nu poate fi analizată de instanța de recurs.

Succesiunea de fapte și afirmații din cuprinsul cererii de recurs nu este structurată din punct de vedere juridic și nu poate fi, în nici un caz, apreciată drept motiv de nelegalitate al deciziei pronunțate în apel, astfel încât nu poate fi încadrată în dispozițiile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., în limita cărora se poate exercita controlul judiciar în recurs.

Pentru aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., înalta Curte va dispune respingerea recursului reclamantului și va constata nulitatea recursului declarat de intervenienți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul Municipiul București prin Primar General împotriva deciziei civile nr. 542/A din 06 octombrie 2010 a Curții de Apel București - secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Constată nul recursul declarat de intervenienții S.A. și S.L. împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 septembrie.