ÎCCJ, decizie (scj.ro #86638)

Recurs. Cazurile de casare prevăzute în art. 385

9

alin. (1) pct. 12 teza I și 18 C. proc. pen. Distincție

Cuprins pe materii:

Drept procesual penal. Partea specială. Judecata. Căile de atac ordinare. Recursul

Indice alfabetic:

Drept procesual penal

-

recurs

-

cazurile de casare prevăzute în art. 385

9

alin. (1) pct. 12 teza I și

18 C. proc. pen.

C. proc. pen.,

art. 385

9

alin. (1) pct. 12 teza I și 18

Cazul de casare prevăzut în art. 385

9

alin. (1) pct. 12 teza I C. proc. pen. - „nu sunt întrunite elementele constitutive ale unei infracțiuni” - este incident, dacă instanța a pronunțat o hotărâre de condamnare, reținând o situație de fapt corectă, însă în mod greșit a apreciat că fapta constituie o anumită infracțiune, deși în realitate lipsește unul din elementele constitutive ale acesteia, soluția fiind contrară legii. Situația de fapt, verificarea concordanței dintre cele reținute în hotărârea de condamnare și probele administrate, poate fi cenzurată numai prin prisma cazului de casare prevăzut în art. 385

9

alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., referitor la eroarea gravă de fapt, având drept consecință pronunțarea unei hotărâri greșite de achitare sau de condamnare.

I.C.C.J., Secția penală, decizia nr. 815 din 20 martie 2012

Prin sentința penală nr. 262 din 28 aprilie 2011, Tribunalul Maramureș a condamnat pe inculpata D.C. pentru comiterea infracțiunii de trafic de persoane prevăzută în art. 12 alin. (1) din Legea nr. 678/2001, cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a) și art. 76 alin. (1) lit. c) C. pen., după schimbarea încadrării juridice a faptei din prevederile art. 12 alin. (1) și (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001, la pedeapsa de un an închisoare.

În temeiul art. 81 și 82 C. pen., s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei pe un termen de încercare de 3 ani.

În temeiul art. 71 C. pen., s-a interzis inculpatei exercițiul drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen., iar în baza art. 71 alin. (5) C. pen., s-a suspendat executarea pedepselor accesorii pe durata suspendării condiționate a executării pedepsei închisorii.

În temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) și art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., a achitat pe inculpatul A.V. sub aspectul comiterii infracțiunii de trafic de persoane prevăzută în art. 12 alin. (1) și (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001.

Prin decizia nr. 186/A din 20 octombrie 2011, Curtea de Apel Cluj, Secția penală și de minori, a admis apelul declarat de către Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Biroul Teritorial Maramureș împotriva sentinței penale nr. 262 din 28 aprilie 2011 a Tribunalului Maramureș, pe care a desființat-o în latura penală și judecând sub acest aspect:

În baza art. 12 alin. (1) și (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001, cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a) și art. 76 alin. (1) lit. b) C. pen., a condamnat pe inculpații D.C. și A.V. pentru infracțiunea de trafic de persoane la câte o pedeapsă de 3 ani închisoare.

În baza art.81 C. pen., a suspendat condiționat executarea pedepselor pe durata termenelor de încercare

prevăzute

în art. 82 C. pen., acelea de 5 ani.

A făcut aplicarea art. 71 alin. (5) C. pen. privind suspendarea pedepselor accesorii, menținând restul dispozițiilor sentinței atacate.

A respins, ca nefondat, apelul inculpatei D.C.

Pentru a pronunța această decizie, curte de apel a reținut următoarele cu privire la apelul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism:

S-a apreciat că hotărârea Tribunalului Maramureș este netemeinică prin prisma interpretării probelor administrate în cauză, conform art. 63 și art. 64 C. proc. pen., sub aspectul achitării inculpatului A.V. pentru infracțiunea de trafic de persoane

prevăzută

în art. 12 alin. (1) și (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001 și în privința soluției de schimbare a încadrării juridice referitor la inculpata D.C., din forma calificată a infracțiunii, în forma simplă

prevăzută

în art. 12 alin. (1) din Legea nr. 678/2001, ca efect al dispunerii achitării inculpatului A.V.

Din coroborarea probelor testimoniale și științifice din faza de urmărire penală, precum și din fața Tribunalului Maramureș, curtea de apel a reținut că ambii inculpați au participat la convingerea victimei D.F. în a accepta deplasarea în Italia, unde urma - potrivit promisiunilor - să presteze o activitate legală și morală.

Astfel, ambii inculpați au adus-o pe partea vătămată D.F. la Baia Mare cu autoturismul inculpatului A.V., unde s-au implicat direct și au efectuat demersuri în sensul obținerii urgente a pașaportului acesteia. De asemenea, ambii inculpați au închiriat camera la Hotelul P. din Baia Mare, unde s-au cazat toți trei împreună, contravaloarea cazării fiind achitată de inculpatul A.V., iar noaptea, inculpata D.C. i-a cerut părții vătămate D.F. să întrețină relații sexuale cu inculpatul A.V., tactică frecventă printre traficanții de persoane, care urmăresc exploatarea sexuală a victimelor, încercând astfel „să testeze calitățile” viitoarei prostituate. Inculpatul A.V. nu s-a sustras ideii de a întreține astfel de relații sexuale cu partea vătămată.

Probele dosarului au reliefat că inculpatul A.V. este cel care a transportat-o efectiv, la recomandarea inculpatei D.C., pe partea vătămată la Milano, a predat-o proxeneților albanezi, care erau informați și așteptau aducerea victimei în Italia, discutând cu aceștia și predând-o finalmente, împreună cu actul ei de identitate, executând astfel ultimul act al aportului său infracțional la desăvârșirea faptei ilegale, la care a participat deliberat de la început - rolul de coordonator revenindu-i inculpatei D.C.

Curtea de apel a făcut referire la practica constantă a instanței supreme, care a statuat că se impune condamnarea inculpaților pentru efectuarea unor astfel de demersuri, de natura celor realizate de inculpatul A.V., precizând în decizii de speță că „împrejurarea că inculpații organizau plecarea peste hotare a victimelor, le obțineau pașapoartele, le cazau în vederea plecării, le însoțeau” sunt elemente din care rezultă că aceștia cunoșteau că fetele urmau să se prostitueze, iar această activitate infracțională se circumscrie prevederilor art. 12 alin. (1) și (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001.

Din probele testimoniale administrate în ambele faze ale procesului penal a rezultat că inculpata D.C. nu a acționat singură, ci împreună cu inculpatul A.V., pentru a recruta victima, a o caza, i-a facilitat, cu contribuția coinculpatului, obținerea pașaportului, transportul în Italia, precum și exploatarea sexuală efectivă.

S-a reținut că inculpata D.C. a contactat în acest sens doi proxeneți albanezi pe care îi cunoștea foarte bine din perioada șederilor sale anterioare în Italia, s-a înțeles cu aceștia „să le recruteze o fată” pentru a o trimite la Milano, unde ei urmau să o exploateze din punct de vedere sexual, sens în care a recrutat-o pe partea vătămată D.F., beneficiind și de concursul inculpatului A.V. care a ajutat-o efectiv în transportarea victimei la Baia Mare, în vederea obținerii în regim de urgență a pașaportului părții vătămate, a cazat-o pe aceasta în același oraș înainte de plecare și a transportat-o cu autoturismul său la destinație, după care a și predat victima proxeneților albanezi, din dispoziția inculpatei D.C.

În aceste condiții, instanța de apel a apreciat că nu se poate reține că inculpata D.C. ar fi comis infracțiunea doar în condițiile prevăzute în art. 12 alin. (1) din Legea nr. 678/2001, deoarece aportul său infracțional se circumscrie într-un ansamblu de acte materiale ilicite ale acestei infracțiuni, realizată împreună cu mai multe persoane, respectiv cu inculpatul A.V. și cei doi proxeneți albanezi de la Milano.

Curtea de apel a apreciat că vinovăția inculpaților în săvârșirea infracțiunii dedusă judecății a fost probată prin declarațiile constante din ambele faze ale procesului penal ale părții vătămate D.F.

Curtea de apel a reținut că susținerile părții vătămate sunt confirmate și de martora S.A.

În urma coroborării tuturor probelor administrate, curtea de apel a reținut că apărările inculpaților sunt total nefondate, vinovăția acestora fiind indubitabilă în săvârșirea faptei deduse judecății. Astfel, inculpații nu au recunoscut activitățile infracționale desfășurate, dar această împrejurare nu poate constitui o cauză exoneratoare de răspundere penală, în contextul probator existent. Așadar, prin declarația părții vătămate D.F., a martorei S.A. și chiar prin declarațiile inculpaților D.C. și A.V. s-a dovedit că aceștia cunoșteau scopul pentru care a fost racolată victima (practicarea de relații sexuale în străinătate prin prostituție). În contextul activității infracționale desfășurate, s-a dovedit că inculpata D.C. „a vândut-o pe partea vătămată” proxeneților albanezi cu suma de 1.000 euro, iar inculpatul A.V. recunoaște că inculpata D.C. i-a achitat contravaloarea transportului victimei în Italia, în sumă de 100 euro.

Aceste conduite materiale, de netăgăduit, în raport cu probele administrate nu pot configura nicio eroare în reținerea stării de fapt, după cum nici nu pot justifica lipsa unui element constitutiv al infracțiunii deduse judecății, de natură să atragă o soluție de achitare a inculpaților.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs cei doi inculpați.

Prin motivele de recurs depuse la dosar în termenul prevăzut în dispozițiile art. 385

10

alin. (2) C. proc. pen., inculpatul A.V. a invocat, în principal, cazul de casare prevăzut în art. 385

9

alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., arătând că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de trafic de persoane, în cauză neexistând probe din care să rezulte că ar fi comis infracțiunea pentru care a fost trimis în judecată.

În ceea o privește pe inculpata D.C., aceasta a invocat, între altele, cazul de casare prevăzut în art. 385

9

alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., solicitând în principal achitarea sa în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., întrucât din probatoriul administrat în cauză rezultă că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii pentru care a fost condamnată.

Analizând decizia recurată, atât din perspectiva criticilor formulate, dar și prin prisma cazurilor de casare care pot fi luate în considerare din oficiu, conform art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursurile nu sunt fondate.

În primul rând este de precizat faptul că, deși recurenții tind spre obținerea unei soluții de achitare întemeiată pe dispozițiile art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., criticile pe care aceștia le aduc hotărârii nu pot fi analizate din perspectiva dispozițiilor în care acestea au fost încadrate, respectiv art. 385

9

alin. (1) pct. 12 teza I C. proc. pen. Astfel cum în mod constant s-a arătat și în doctrină, cazul de casare invocat implică pronunțarea unei hotărâri de condamnare, reținându-se o situație de fapt corectă, însă în mod greșit s-a apreciat că fapta constituie o anumită infracțiune, în realitate lipsind unul din elementele constitutive ale acesteia, soluția fiind astfel contrară legii. Inculpații critică situația de fapt stabilită de către instanța de apel, arătând că aceasta nu are susținere în probatoriul administrat, iar cazul de casare ce permite cenzurarea situație de fapt, respectiv verificarea concordanței dintre cele reținute în hotărârea de condamnare și probele administrate, este cel prevăzut în dispozițiile art. 385

9

alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., prin prisma căruia Înalta Curte de Casație și Justiție va analiza ambele recursuri.

Potrivit art. 385

9

alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării când s-a comis o gravă eroare de fapt, având drept consecință pronunțarea unei hotărâri greșite de achitare sau de condamnare. Astfel cum s-a statuat și prin Decizia în interesul legii nr. 8 din 9 februarie 2009, incidența dispozițiilor art. 385

9

alin. (1) pct. 18 C. proc. pen. presupune o evidentă stabilire eronată a faptelor în existența sau inexistența lor, în natura lor ori în împrejurările în care au fost comise, fie prin neluarea în considerare a probelor care le confirmau, fie prin denaturarea conținutului acestora, cu condiția să fi influențat soluția adoptată. Așadar, prin eroare de fapt se înțelege o greșită examinare a probelor administrate în cauză, în sensul că la dosar există o anumită probă, când în realitate aceasta nu există sau atunci când se consideră că un anumit act, un anumit raport de expertiză ar demonstra existența unei împrejurări, când în realitate din acest mijloc de probă reiese contrariul. Eroarea gravă de fapt presupune deci reținerea unei împrejurări esențiale fără ca probele administrate să o susțină sau o nereținere a unei astfel de împrejurări esențiale, deși probele administrate o confirmau, ambele ipoteze fiind rezultatul denaturării grave a probelor.

Pornind de la aceste explicații din considerentele Deciziei în interesul legii nr. 8 din 9 februarie 2009, dezvoltate anterior și de doctrină, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că nu există contradicție evidentă între cele reținute prin hotărârea recurată și conținutul probele administrate, starea de fapt reținută nefiind consecința unei denaturări evidente a probelor, ci rezultatul unei analize coroborate a acestora.

În acest sens, ceea ce o privește pe inculpata D.C., Înalta Curte de Casație și Justiție are în vedere declarațiile acesteia din fața instanței de fond a Tribunalului Maramureș, unde recunoaște că a pus-o în legătură pe partea vătămată D.F. cu cetățeanul albanez M., persoană care anterior îi propusese și ei să se prostitueze, declarațiile părții vătămate care susține că inculpata i-a promis că va fi angajată ca menajeră în Italia, declarațiile martorei S.A., din care rezultă că a fost la rândul său racolată de către inculpată și că partea vătămată i-a relatat că a fost adusă în Italia pentru a munci, însă a fost vândută de inculpată unui cetățean albanez cu suma de 1.000 euro, depozițiile martorilor Ț.I. și C.I. Referitor la inculpatul A.V., probatoriul administrat, respectiv depozițiile părții vătămate și ale ambilor inculpați, confirmă implicarea acestuia, alături de coinculpată, în obținerea urgentă a pașaportului victimei, în asigurarea transportului, a cazării la hotelul din Baia Mare (toți trei locuind în aceeași cameră), în asigurarea hranei părții vătămate, în transportarea ulterioară în Italia și predarea acesteia către doi cetățeni albanezi, împreună cu pașaportul ei, împrejurări ce susțin concluzia curții de apel, în sensul că inculpatul cunoștea motivul pentru care o transportă pe partea vătămată în Italia, că ajutorul dat nu a fost gratuit, că exista un interes comun al inculpaților în deplasarea victimei în străinătate și că sumele investite urmau să fie recuperate din vânzarea victimei.

Ca atare, Înalta Curte de Casație și Justiție constată neîntemeiate criticile formulate, cazul de casare analizat nefiind incident în cauză.

În consecință, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins, ca nefondat, recursul declarat de inculpați împotriva deciziei nr. 186/A din 20 octombrie 2011 a Curții de Apel Cluj, Secția penală și de minori.