ÎCCJ, decizie (scj.ro #83955)

Minor. Individualizarea pedepselor. Nedenunțarea unor infracțiuni. Elemente constitutive Cuprins pe materii: Drept penal. Partea generală. Minoritatea Indice alfabetic: Drept penal - minor - individualizarea pedepselor - nedenunțarea unor infracțiuni C. pen ., art. 100, art. 262 1. În conformitate cu prevederile art. 100 C. pen ., la alegerea sancțiunii - măsură educativă sau pedeapsă - care se aplică infractorului minor se ține seama de gradul de pericol social al faptei săvârșite, de starea fizică, de dezvoltarea intelectuală și morală, de comportarea lui, de condițiile în care a fost crescut și în care a trăit și de alte elemente de natură să caracterizeze persoana minorului. Prin urmare, la alegerea sancțiunii care se aplică infractorului minor instanța trebuie să țină seama de gradul de pericol social al faptei săvârșite, iar nu numai de elementele de natură să caracterizeze persoana minorului.

Aplicarea unei pedepse este justificată, în cazul în care infractorul minor a săvârșit infracțiunile de omor calificat și deosebit de grav și de tâlhărie, aflate în concurs, aducând atingere atât vieții, cât și patrimoniului victimei, iar modalitatea de comitere a faptei dovedește un comportament de o extremă violență și indiferență față de viața victimei, pe care, după ce a lovit-o în cap, cu putere, cu o piatră, pentru a-i sustrage un bun pe care victima îl avea asupra sa, a lăsat-o în stare de inconștiență în stradă.

2. Potrivit art. 262 alin. (1) C. pen ., infracțiunea de nedenunțare a unor infracțiuni constă în omisiunea de a denunța de îndată săvârșirea vreuneia dintre infracțiunile prevăzute în art. 174, art. 175, art. 176, art. 211, art. 212, art. 215 1 , art. 217 alin. (2) - (4), art. 218 alin. (1) și art. 276 alin. (3) C. pen . Sub aspectul laturii obiective, infracțiunea prevăzută în art. 262 C. pen . constă în inacțiunea aceluia care, luând cunoștință de săvârșirea unei infracțiuni grave, la care se referă acest text de lege, omite să o denunțe de îndată. Verificarea măsurii în care obligația de denunțare a fost îndeplinită de îndată se face în raport cu împrejurările concrete ale fiecărei cauze , întrucât, numai în raport cu aceste împrejurări, se poate stabili momentul în care făptuitorul a avut posibilitatea reală de a încunoștința autoritățile.

I.C.C.J., secția penală, decizia nr. 96 din 19 ianuarie 2009 Prin sentința nr. 197 din 10 octombrie 2007 pronunțată de Tribunalul Sibiu, Secția penală, s-a dispus, în baza art. 104 alin. (1) C. pen ., internarea inculpatului S.P. într-un centru de reeducare, pentru săvârșirea infracțiunilor de omor calificat și deosebit de grav, prevăzute în art. 174 alin. (1) coroborat cu art. 175 alin. (1) lit. i) și art. 176 alin. (1) lit. d) C. pen . și tâlhărie, prevăzută în art. 211 alin. (1) și (2) lit. b) și c) C. pen ., cu aplicarea art. 33 lit. a) și art. 99 C. pen . În baza art. 221 alin. (1) C. pen ., a fost condamnată inculpata D.A. pentru săvârșirea infracțiunii de tăinuire, la o pedeapsă de 6 luni închisoare.

Potrivit art. 71 alin. (2) C. pen ., s-a interzis inculpatei, cu titlul de pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a), b) și c) C. pen . În baza art. 81 C. pen ., s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei aplicate inculpatei, pe durata termenului de încercare de 2 ani și 6 luni, conform art. 82 C. pen . Potrivit art. 71 alin. (5) C. pen ., s-a dispus suspendarea pedepsei accesorii, pe durata suspendării executării pedepsei închisorii. În baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc . pen ., au fost achitați inculpații M.A. și M.L. sub aspectul infracțiunii prevăzute în art. 262 alin. (1) C. pen . (nedenunțarea unor infracțiuni).

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că în seara zilei de 21 iunie 2006, inculpații S.P., M.A., M.L. și D.A., intenționând să facă unele cumpărături, au ajuns în apropierea hotelului C., unde au întâlnit-o pe victima G.V. În intenția de a-l deposeda pe G.V. de bunurile pe care le avea asupra sa, inculpatul S.P. a lovit victima cu o piatră în cap, aceasta căzând la pământ, în urma loviturii primite. Imediat, inculpatul i-a sustras victimei punga pe care aceasta o avea asupra sa, după care s-a alăturat celorlalți inculpați, care se aflau în apropierea locului faptei. Cu toții s-au deplasat apoi la locuința inculpaților M., unde verificând conținutul pungii au constatat că aceasta conținea un pachet de pampers pentru copii.

A doua zi, inculpata M.L. i-a dat punga cu pampers inculpatei D.A., care avea un copil mic. La puțin timp după incident, victima a fost descoperită în stare de inconștiență, la locul faptei, de către martorii C.E. și S.R., fiind transportată la Spitalul Municipal M. Ulterior, victima a fost dusă la Spitalul Clinic Județean S., unde a încetat din viață la data de 25 iunie 2006. Din concluziile raportului de autopsie a rezultat că moartea victimei a fost violentă și s-a datorat hemoragiei meningo-cerebrale consecutive unui traumatism cranio-cerebral , cu fractură de boltă și bază craniană. S-a stabilit, totodată, că leziunile pot data din 21 iunie 2006 și s-au putut produce prin lovire cu un corp dur și cădere pe un plan dur.

Prima instanță a reținut că inculpatul minor S.P. se face vinovat de săvârșirea infracțiunilor de omor calificat și deosebit de grav, prevăzută în art. 174 raportat la art. 175 alin. (1) lit. i) combinat cu art. 176 alin. (1) lit. d) C. pen . și tâlhărie, prevăzută în art. 211 alin. (1) și (2) lit. b) și c) C. pen ., în concurs real. În raport cu prevederile art. 100 C. pen ., prima instanță a apreciat că, față de inculpatul minor, se impune luarea unei măsuri educative, respectiv cea a internării într-un centru de reeducare, considerată ca fiind suficientă pentru îndreptarea acestuia. Astfel, s-a reținut că minorul avea cu puțin peste vârsta de 14 ani la data comiterii infracțiunilor, s-a născut și a trăit într-un mediu sărac, iar din raportul de evaluare a rezultat că în ultimul timp a suferit influența negativă a inculpaților M.A.

și M.L. Referitor la inculpata D.A., prima instanță a reținut că din declarațiile date de aceasta în timpul urmăririi penale, menținute în cursul cercetării judecătorești, coroborate cu declarațiile celorlalți inculpați și cu cele ale martorei R.C., a rezultat că primind punga cu pampers a știut că aceasta provine din săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală. Drept urmare, s-a reținut că inculpata a săvârșit, în modalitatea arătată mai sus, infracțiunea de tăinuire prevăzută în art. 221 alin. (1) C. pen . În ceea ce-i privește pe inculpații M.A.

și M.L., prima instanță a dispus achitarea acestora, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc . pen ., constatând lipsa elementelor constitutive ale infracțiunii de nedenunțare a unor infracțiuni, prevăzută în art. 262 alin. (1) C. pen . S-a apreciat că, în cauză, nu s-a putut demonstra că a existat intenția acestora de a omite denunțarea infracțiunilor comise de inculpatul S.P., atâta timp cât ambii inculpați au fost audiați în ziua imediat următoare săvârșirii faptelor, relatând despre acestea tot ce știau. Prin decizia nr. 24/A din 5 septembrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, Secția pentru cauze cu minori și de familie, a fost admis apelul declarat de procuror împotriva sentinței penale nr. 197 din 10 octombrie 2007 pronunțată de Tribunalul Sibiu și, în consecință: A fost desființată sentința penală atacată, numai sub aspectul soluționării laturii penale privind pe inculpații M.A.

și M.L., al individualizării sancțiunii penale aplicate inculpatului minor S.P. și al aplicării pedepsei accesorii, prevăzută în art. 64 alin. (1) lit. c) C. pen . în ce o privește pe inculpata D.A. și, procedându-se la o nouă judecată în fond a cauzei, în aceste limite: I. A fost condamnat inculpatul M.A. la o pedeapsă de 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de nedenunțarea unor infracțiuni, prevăzută în art. 262 alin. (1) C. pen ., cu aplicarea dispozițiilor art. 99 și art. 109 C. pen ., dispunându-se suspendarea condiționată a executării pedepsei, pe durata unui termen de încercare de un an și 6 luni, format din durata pedepsei aplicate, la care s-a adăugat un interval de timp de un an.

S-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) și b) C. pen ., în condițiile și pe durata prevăzută în art. 71 C. pen . În baza dispozițiilor art. 71 alin. ultim C. pen ., pe durata suspendării condiționate a executării pedepsei închisorii aplicate inculpatului, a fost suspendată și executarea pedepsei accesorii. II. A fost condamnată inculpata M.L.

la o pedeapsă de 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de nedenunțarea unor infracțiuni, prevăzută în art. 262 alin. (1) C. pen ., cu aplicarea dispozițiilor art. 37 alin. (1) lit. a) și b) C. pen . S-a aplicat inculpatei pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) și b) C. pen ., în condițiile și pe durata prevăzută în art. 71 C. pen . În baza dispozițiilor art. 61 alin. (1) C. pen . a fost menținut beneficiul liberării condiționate, privind restul de pedeapsă de 559 zile, rămas neexecutat din pedeapsa de 5 ani închisoare, aplicată inculpatei prin sentința penală nr. 177/2002 a Tribunalului Sibiu, modificată prin decizia penală nr. 319/A/2002 a Curții de Apel Alba Iulia.

III. A fost condamnat inculpatul minor S.P. la pedepsele de: - 8 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de omor calificat și deosebit de grav, prevăzută în art. 174 alin. (1) C. pen ., combinat cu art. 175 alin. (1) lit. i) și art. 176 alin. (1) lit. d) C. pen ., cu aplicarea dispozițiilor art. 99 și art. 109 C. pen ; - 3 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie, prevăzută în art. 211 alin. (1) și (2) lit. b) și c) C. pen ., cu aplicarea dispozițiilor art. 99 și art. 109 C. pen . În baza dispozițiilor art. 33 lit. a) și art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen ., au fost contopite pedepsele aplicate inculpatului minor, în pedeapsa cea mai grea de 8 ani închisoare. S-a aplicat inculpatului S.P.

pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) și b) C. pen ., în condițiile și pe durata prevăzută în art. 71 alin. (1) C. pen ., după împlinirea vârstei de 18 ani. IV. A fost înlăturată pedeapsa accesorie prevăzută în art. 64 alin. (1) lit. c) C. pen . aplicată inculpatei D.A., fiind menținute celelalte dispoziții ale sentinței penale atacate. Pentru a pronunța această decizie, Curtea de Apel Alba Iulia a reținut că inculpații M.A. și M.L. se fac vinovați de săvârșirea infracțiunii de nedenunțarea unor infracțiuni, prevăzută în art. 262 alin. (1) C. pen ., atâta vreme cât au avut posibilitatea reală de a încunoștința autoritățile, lucru pe care însă nu l-au făcut.

În ceea ce-l privește pe inculpatul minor S.P., s-a reținut că prima instanță nu a avut în vedere toate criteriile menționate în textul art. 100 C. pen ., ci numai pe cele legate strict de persoana inculpatului minor, lăsând la o parte, în mod nejustificat, gradul de pericol social al faptelor săvârșite, precum și urmarea produsă, astfel că s-a apreciat că numai o pedeapsă cu privare de libertate este de natură să asigure îndreptarea minorului. Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs inculpatul S.P.

care, prin apărătorul desemnat din oficiu, a invocat cazul de casare prevăzut în art. 385 9 alin. (1) pct. 14 C. proc . pen ., susținând că instanța de apel a greșit, aplicându-i inculpatului pedepse pentru faptele săvârșite, cu executare prin privare de libertate și că sancțiunea stabilită de prima instanță, respectiv internarea într-un centru de reeducare, era cea corectă, temeinică, corespunzătoare datelor care caracterizează persoana inculpatului. Înalta Curte de Casație și Justiție, examinând atât motivele de recurs invocate, cât și din oficiu ambele hotărâri, conform prevederilor art. 385 9 alin. (3) C. proc . pen ., combinate cu art. 385 6 alin. (1) și art. 385 7 C. proc . pen ., constată că prima instanță a reținut, în mod corect, situația de fapt și a stabilit vinovăția inculpatului, pe baza unei juste aprecieri a probelor administrate în cauză, dând faptei comise de acesta încadrarea juridică corespunzătoare.

De asemenea, instanța de apel a efectuat o justă individualizare a pedepselor aplicate inculpatului, atât sub aspectul naturii și al cuantumului acestora, cât și ca modalitate de executare, fiind respectate criteriile generale prevăzute în art. 72 C. pen . Deși instanța de fond a luat față de inculpatul S.P. măsura educativă a internării într-un centru de reeducare pentru săvârșirea infracțiunilor de tâlhărie și de omor calificat și deosebit de grav, considerând că luarea măsurii este suficientă pentru îndreptarea minorului, cu toate acestea, în alegerea sancțiunii, s-a argumentat doar că inculpatul avea puțin peste vârsta de 14 ani la data săvârșirii faptelor, provine dintr-o familie numeroasă care își asigură cu greu traiul, prezintă tulburări de conduită și că a abandonat școala, absolvind trei clase, până la vârsta de 16 ani.

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că alegerea sancțiunii de către instanța de fond nu s-a făcut conform art. 100 C. pen ., fiind exclus criteriul gradului de pericol social al faptelor comise și urmărilor pe care acestea le-au produs. Prin săvârșirea celor două infracțiuni s-a adus atingere nu doar patrimoniului persoanei atacate, dar și vieții acesteia, fiind în mod direct afectată și familia victimei. Relevantă este și modalitatea de comitere a faptelor, care dovedește nu doar un comportament de o extremă violență, dar și indiferență față de viața victimei. Astfel, nu poate fi ignorat faptul că, după ce inculpatul a lovit victima în cap, cu putere, cu o piatră, pentru a-i sustrage punga de pampers pe care aceasta o avea asupra sa, a lăsat-o în stare de inconștiență în stradă.

Alegerea unei măsuri educative pentru inculpatul minor era cu atât mai puțin indicată cu cât după punerea sa în libertate în prezenta cauză, a săvârșit alte infracțiuni - furt calificat și tâlhărie - pentru care s-a luat din nou măsura arestării preventive a acestuia. Toate aceste aspecte, combinate cu atitudinea oscilantă adoptată de inculpat pe parcursul cercetărilor, prin prezentarea mai multor variante ale săvârșirii faptelor, din care ultima exclude orice participare a sa și a inculpatei M.L., incriminându-l doar pe inculpatul M.A., în pofida probelor administrate în cauză, demonstrează că inculpatul prezintă un real pericol pentru ordinea publică și că este predispus să comită și alte fapte antisociale.

De aceea, o măsură educativă, care durează până la împlinirea vârstei de 18 ani și care ar putea fi prelungită pe o durată de cel mult doi ani, după împlinirea acestei vârste, nu este de natură să asigure îndreptarea minorului. Având în vedere și faptul că partea civilă G.I. a suferit o severă traumă psihică prin pierderea soțului său și, respectiv, a tatălui minorului rezultat din căsătoria sa, precum și faptul că inculpatul S.P. a comis o infracțiune de o gravitate deosebită, sancționată în toate timpurile și tipurile de societate sub forma paricidului, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că instanța de apel a efectuat o corectă individualizare în cauză, atât sub aspectul naturii sancțiunii aplicate inculpatului, cât și a modalității de executare a acesteia.

Examinând din oficiu cauza, Înalta Curte de Casație și Justiție constată, de asemenea, că instanța de apel, în mod legal, a dispus condamnarea inculpaților M.A. și M.L. Cei doi inculpați au fost trimiși în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de nedenunțare a unor infracțiuni prevăzută în art. 262 alin. (1) C. pen ., constând în aceea că, deși au fost de față când inculpatul S.P. a comis faptele, au omis să le denunțe de îndată. Obligația de a denunța de îndată săvârșirea unei infracțiuni apare ca o excepție de la regula potrivit căreia, în legislația penală, nu este stabilită obligația generală de denunțare a infracțiunilor. În raport cu infracțiunile ce trebuiau denunțate, fapta de nedenunțare apare ca o infracțiune subsecventă, dar autonomă.

Sub aspectul laturii obiective, infracțiunea cuprinde, ca element material, o inacțiune ce se înfățișează sub forma unei atitudini pasive a celui care, luând cunoștință de săvârșirea unor infracțiuni grave, omite a le denunța de îndată. Nedenunțarea unor infracțiuni implică așadar săvârșirea, în prealabil, de către o anumită persoană a uneia dintre infracțiunile expres prevăzute în art. 262 alin. (1) C. pen . Pentru realizarea laturii obiective este suficient ca subiectul activ să fi omis a denunța una dintre infracțiunile enumerate de textul legal. Verificarea măsurii în care obligația de denunțare a fost îndeplinită, de îndată, se face în raport cu împrejurările concrete ale fiecărei cauze , deoarece, numai în raport cu aceste împrejurări, se poate stabili momentul în care făptuitorul a avut posibilitatea reală de a încunoștința autoritățile.

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că probele administrate în cauză au relevat faptul că despre săvârșirea de către inculpatul S.P. a infracțiunii de tâlhărie au avut cunoștință, din momentul comiterii ei, atât inculpatul M.A., cât și inculpata M.L., aceștia fiind de față atunci când inculpatul a luat victimei, căzută la pământ, punga pe care aceasta o avea asupra sa și care conținea mai multe bucăți de pampers . Cu toate acestea, inculpații nu au încunoștințat organele de poliție, nici în noaptea săvârșirii faptei și nici a doua zi dimineața, când - conform declarației date de inculpata M.L. în fața instanței de fond - au fost opriți de doi polițiști în târgul de animale și întrebați unde se află inculpatul S.P.

Primele declarații au fost date de către inculpați abia în după amiaza zilei de 22 iunie 2006, când au fost convocați la poliție. În raport cu aceste circumstanțe, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că, în mod corect, instanța de apel a constatat că obligația denunțării de îndată a infracțiunii de tâlhărie nu a fost îndeplinită de către cei doi inculpați, deși aceștia aveau posibilitatea reală de a încunoștința autoritățile în acea noapte sau în dimineața zilei următoare. Sub aspectul laturii subiective, forma de vinovăție cu care inculpații au săvârșit infracțiunea este intenția. În acest sens se poate observa că inculpații nu numai că nu au anunțat organele de poliție despre comiterea faptei de tâlhărie de către inculpatul S.P., dar au și lăsat victima căzută la pământ.

Ca atare, în mod greșit, instanța de fond a reținut lipsa intenției de a omite denunțarea infracțiunii de tâlhărie, atâta vreme cât inculpații au avut posibilitatea reală de a încunoștința autoritățile, lucru pe care nu l-au făcut, implicarea lor în procesul penal, într-un interval relativ scurt de timp, datorându-se doar diligenței organelor de urmărire penală. Față de cele menționate mai sus, Înalta Curte de Casație și Justiție, în conformitate cu prevederile art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc . pen ., a respins, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul S.P.