ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 448/2013

Tribunalul Timiș,

secția de contencios administrativ și fiscal, prin Sentința comercială nr. 1680/PI/COM

de la 14 octombrie 2011, a admis în parte cererea formulată de reclamanții

Municipiul Timișoara Primar și Consiliul Local al Municipiului Timișoara în

contradictoriu cu pârâta SC E.G. SA și a obligat pârâta să plătească

reclamantei suma de 44.640 RON reprezentând contravaloarea folosinței

obiectelor de mobilier stradal, cu motivarea că pârâta nu a achitat

contravaloarea folosinței a nouă bucăți de mobilier stradal după expirarea

termenului stabilit prin protocolul și contractul încheiate între părți.

Prin Decizia nr. 40

de la 14 februarie 2012, Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, a

respins apelul declarat de reclamanții Municipiul Timișoara prin Primar și

Consiliul Local al Municipiului Timișoara, reținând că, în mod corect, în

speță, nu poate fi aplicabilă H.C.L. nr. 367/2009, întrucât aceasta

reglementează taxa aplicabilă pentru o perioadă ulterioară celei pentru care se

solicită acoperirea prejudiciului, respectiv 18 decembrie 2006 - 30 iunie 2009,

întrucât ar contraveni principiului neretroactivității.

Împotriva acestei

decizii, reclamanții Municipiul Timișoara prin Primar și Consiliul Local al

Municipiului Timișoara au formulat recurs, solicitând admiterea recursului,

modificarea deciziei recurate, admiterea apelului, schimbarea în tot a

sentinței în sensul admiterii în întregime a acțiunii, invocând drept motiv de

nelegalitate dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În argumentarea

motivelor de recurs, reclamanții au arătat că se impune obligarea intimatei -

pârâte la plata sumei de 611.064 RON reprezentând despăgubiri pentru perioada 1

decembrie 2006 - 30 iunie 2009, această sumă fiind asimilată taxei de ocupare a

domeniului public aprobată anual prin hotărâre a consiliului local, instanța de

fond neținând seama de obiecțiunile la raportul de expertiză formulate de

aceștia.

Totodată, au

învederat că obligarea la plata cheltuielilor de judecată și a onorariului de

expertiză este nelegală, întrucât nu recurenții sunt cei care au căzut în

pretenții.

Analizând recursul

declarat, Înalta Curte constată că aceasta este nefondat pentru următoarele

considerente:

La data de 18

octombrie 2001, între recurenți și intimată s-a încheiat Protocolul nr. SC2001

- 166, având ca obiect amplasarea și exploatarea pe domeniul public a 9 (nouă)

bucăți de mobilier stradal cu ceas radio pilotat, tip backlight 12 mp în

interes local și comercial.

Ca urmare a acestui

protocol, spațiul aferent fiecărui mobilier stradal a fost atribuit către

intimată, în mod gratuit, fără licitație publică pentru o perioadă de 4 ani,

respectiv 2001-2005.

În baza aceluiași

protocol, părțile au stabilit că spațiul publicitar aferent fiecărui mobilier

va fi atribuit intimatei și ulterior acestei perioade, pentru 1 an, respectiv

2005-2006, urmând a fi plătită doar taxa de publicitate aferentă.

După expirarea

acestei perioade, intimata a continuat să folosească mobilierul stradal,

proprietatea recurentei, care a rămas în pasivitate până la introducerea

prezentei acțiuni.

Având în vedere lipsa

de diligență a recurenților în exploatarea bunurilor proprietatea acestora, în

mod corect instanțele de fond și apel au reținut că valoarea prejudiciului se

poate stabili prin efectuarea unei expertize și nu prin luarea în calcul a

Hotărârii Consiliului Local nr. 367 din 27 octombrie 2009, cu atât mai mult cu

cât acest act normativ stabilește impozitele și taxele locale în Municipiul

Timișoara pentru anul 2010 și nu poate fi aplicată retroactiv.

Față de aceste

considerente, Înalta Curte apreciază că instanța a cărei hotărâre este recurată

a analizat, în mod corect, raporturile dintre părți și a expus motivele de fapt

și de drept pe care și-a întemeiat soluția; recurenții nu au indicat, în

cuprinsul motivelor de recurs, ce dispoziții de drept material sau procesual au

fost încălcate, limitându-se la a arăta că instanța de fond a făcut o analiză

greșită a materialului probator aflat la dosarul cauzei, susținere ce nu atrage

incidența în cauză a motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

Cu privire la motivul

de recurs privind obligarea la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte

apreciază că dispozițiile art. 274 C. proc. civ. au fost interpretate în mod

corect, reclamanții căzând în pretenții în măsura în care acțiunea a fost

admisă în parte.

Față de

considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul declarat de

reclamanții Consiliul Local al Municipiului Timișoara și Municipiul Timișoara

prin Primar împotriva Deciziei civile nr. 40 din 14 februarie 2012, pronunțată

de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamanții Consiliul Local al Municipiului Timișoara și Municipiul

Timișoara prin Primar împotriva Deciziei civile nr. 40 din 14 februarie 2012,

pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 7 februarie 2013.

Procesat de GGC - DG