ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 448/2013

Tribunalul Timiș, secția de contencios administrativ și fiscal, prin Sentința comercială nr. 1680/PI/COM de la 14 octombrie 2011, a admis în parte cererea formulată de reclamanții Municipiul Timișoara Primar și Consiliul Local al Municipiului Timișoara în contradictoriu cu pârâta SC E.G. SA și a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 44.640 RON reprezentând contravaloarea folosinței obiectelor de mobilier stradal, cu motivarea că pârâta nu a achitat contravaloarea folosinței a nouă bucăți de mobilier stradal după expirarea termenului stabilit prin protocolul și contractul încheiate între părți. Prin Decizia nr. 40 de la 14 februarie 2012, Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, a respins apelul declarat de reclamanții Municipiul Timișoara prin Primar și Consiliul Local al Municipiului Timișoara, reținând că, în mod corect, în speță, nu poate fi aplicabilă H.C.L.

nr. 367/2009, întrucât aceasta reglementează taxa aplicabilă pentru o perioadă ulterioară celei pentru care se solicită acoperirea prejudiciului, respectiv 18 decembrie 2006 - 30 iunie 2009, întrucât ar contraveni principiului neretroactivității. Împotriva acestei decizii, reclamanții Municipiul Timișoara prin Primar și Consiliul Local al Municipiului Timișoara au formulat recurs, solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței în sensul admiterii în întregime a acțiunii, invocând drept motiv de nelegalitate dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În argumentarea motivelor de recurs, reclamanții au arătat că se impune obligarea intimatei - pârâte la plata sumei de 611.064 RON reprezentând despăgubiri pentru perioada 1 decembrie 2006 - 30 iunie 2009, această sumă fiind asimilată taxei de ocupare a domeniului public aprobată anual prin hotărâre a consiliului local, instanța de fond neținând seama de obiecțiunile la raportul de expertiză formulate de aceștia. Totodată, au învederat că obligarea la plata cheltuielilor de judecată și a onorariului de expertiză este nelegală, întrucât nu recurenții sunt cei care au căzut în pretenții. Analizând recursul declarat, Înalta Curte constată că aceasta este nefondat pentru următoarele considerente: La data de 18 octombrie 2001, între recurenți și intimată s-a încheiat Protocolul nr. SC2001 - 166, având ca obiect amplasarea și exploatarea pe domeniul public a 9 (nouă) bucăți de mobilier stradal cu ceas radio pilotat, tip backlight 12 mp în interes local și comercial.

Ca urmare a acestui protocol, spațiul aferent fiecărui mobilier stradal a fost atribuit către intimată, în mod gratuit, fără licitație publică pentru o perioadă de 4 ani, respectiv 2001-2005. În baza aceluiași protocol, părțile au stabilit că spațiul publicitar aferent fiecărui mobilier va fi atribuit intimatei și ulterior acestei perioade, pentru 1 an, respectiv 2005-2006, urmând a fi plătită doar taxa de publicitate aferentă. După expirarea acestei perioade, intimata a continuat să folosească mobilierul stradal, proprietatea recurentei, care a rămas în pasivitate până la introducerea prezentei acțiuni.

Având în vedere lipsa de diligență a recurenților în exploatarea bunurilor proprietatea acestora, în mod corect instanțele de fond și apel au reținut că valoarea prejudiciului se poate stabili prin efectuarea unei expertize și nu prin luarea în calcul a Hotărârii Consiliului Local nr. 367 din 27 octombrie 2009, cu atât mai mult cu cât acest act normativ stabilește impozitele și taxele locale în Municipiul Timișoara pentru anul 2010 și nu poate fi aplicată retroactiv.

Față de aceste considerente, Înalta Curte apreciază că instanța a cărei hotărâre este recurată a analizat, în mod corect, raporturile dintre părți și a expus motivele de fapt și de drept pe care și-a întemeiat soluția; recurenții nu au indicat, în cuprinsul motivelor de recurs, ce dispoziții de drept material sau procesual au fost încălcate, limitându-se la a arăta că instanța de fond a făcut o analiză greșită a materialului probator aflat la dosarul cauzei, susținere ce nu atrage incidența în cauză a motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Cu privire la motivul de recurs privind obligarea la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte apreciază că dispozițiile art. 274 C. proc.

civ. au fost interpretate în mod corect, reclamanții căzând în pretenții în măsura în care acțiunea a fost admisă în parte. Față de considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanții Consiliul Local al Municipiului Timișoara și Municipiul Timișoara prin Primar împotriva Deciziei civile nr. 40 din 14 februarie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanții Consiliul Local al Municipiului Timișoara și Municipiul Timișoara prin Primar împotriva Deciziei civile nr. 40 din 14 februarie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 7 februarie 2013. Procesat de GGC - DG