ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4381/2012

Asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: La data de 18 decembrie 2001 s-a încheiat contractul din 18 decembrie 2001 între Consiliul Local al municipiului Timișoara, în calitate de locator, și SC B.C. SRL, în calitate de locatar, locatorul punând la dispoziție domeniul public pentru amplasarea a 5 bucăți mobilier stradal cu ceas radio pilotat tip „backlight”, conform art. 1 din contract Potrivit art. 7 din contract, la sfârșitul duratei de folosință gratuită - 4 ani, mobilierul intră în proprietatea locatorului, iar folosința locatarului asupra spațiului publicitar se prelungește cu 1 an, un nou contract urmând a fi încheiat prin atribuire directă, fără licitație.

Astfel cum rezultă din referatul din 16 iulie 2009, mobilierul a fost predat locatorului la data de 27 aprilie 2006. La data de 31 octombrie 2006 s-a aprobat închirierea în condițiile art. 7 din contract; modalitatea de atribuire a fost contestată în instanță, litigiile nefiind finalizate. La data de 18 noiembrie 2009 s-a formulat prezenta acțiune, reclamanții Municipiul Timișoara, Consiliul Local al municipiului Timișoara, Primăria municipiului Timișoara, reprezentată prin Primar, solicitând obligarea pârâtei SC B.C. SRL la plata sumei de 333.360 RON, cu titlu de despăgubiri pentru folosința mobilierului stradal în intervalul 18 decembrie 2006-30 iunie 2009. Litigiul, înregistrat inițial pe rolul Judecătoriei Timișoara, a fost soluționat prin sentința civilă nr. 809 din 01 aprilie 2011 pronunțată de Tribunalul Timiș; învestit prin declinarea de competență, Tribunalul a reținut obligația pârâtei de plată a sumei de 9.135 euro în echivalentul în RON la data plății.

Pentru a pronunța această soluție, Tribunalul Timiș a reținut că: „Deși la sfârșitul perioadei stabilite de către părți prin protocol și contractul de închiriere - 17 decembrie 2006 - pârâta a rămas cu folosința bunurilor formalitățile pentru atribuirea acestora conform actelor juridice sus arătate nu s-au efectuat, astfel încât pârâta nu a plătit reclamanților o taxă care să reprezinte contravaloarea folosinței, astfel că a fost promovată prezenta cerere prin care se solicită ca SC B.C. SRL să fie obligată să îi plătească suma arătată în petitul cererii și care a fost determinată în temeiul H.C.L. nr. 159/2007 privind stabilirea impozitelor și taxelor pentru anul 2008 și H.C.L.

nr. 367/2009 privind stabilirea impozitelor și taxelor pentru anul 2010. De la început se observă că ultima hotărâre prevalată de către reclamanți nu poate fi incidentă întrucât reglementează o perioadă ulterioară celei pentru care se solicită acoperirea prejudiciului (18 decembrie 2006-30 iunie 2009) căreia nu îi poate fi aplicată întrucât ar contraveni principiului neretroactivității. De asemenea, și prima hotărâre vizează doar anul 2008, pentru perioada anterioară nefiind incidență în considerarea acelorași motive. Pe de altă parte, hotărârea nr. 159/2007 nu prevede taxa prevalată de către reclamanți în cuantumul și pentru activitatea indicate de către acesta, chiar reclamanta arătând că este vorba despre o taxă „asimilată” taxei de ocupare a domeniului public.

Obiectul acțiunii reclamanților este însă plata contravalorii folosinței a 5 bucăți de mobilier stradal, respectiv a prejudiciului cauzat celei dintâi prin exercitarea de către pârâtă a unui atribut ce ține de configurația dreptului său de proprietate, astfel încât s-a apreciat că nu pot fi acceptate criteriile propuse de către reclamantă pentru evaluarea acestuia, ci s-a procedat la cuantificare raportat la valoarea în funcție de reperele avute în vedere de expertiza tehnică administrată în cauză. În consecință, pârâta va fi obligată să plătească reclamanților suma de 9.135 euro în echivalentul în RON la data plății.

Întrucât, așa cum s-a arătat deja, reclamanții nu au fost în măsură să dovedească faptul că taxa ce a stat la baza stabilirii prejudiciului încercat a fost prevăzută într-o hotărâre de Consiliu Local care să prevadă și plata majorărilor sau a penalităților după cum nu s-a dovedit nici că părțile ar fi stabilit un acord referitor la evaluarea convențională a prejudiciului, cererea în acest sens va fi respinsă. Împotriva sentinței au declarat apel apelanții-reclamanți Municipiul Timișoara, Consiliul Local al municipiului Timișoara, Primăria Municipiului Timișoara, reprezentată prin Primar. Prin decizia civilă nr. 206/A din 13 octombrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, apelul declarat de către reclamanți a fost respins ca nefondat.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de control judiciar a reținut că, în mod corect, prima instanță a înlăturat aplicarea hotărârilor de Consiliu Local, cât timp legea dispune numai pentru viitor, conform art. 1 C. civ., iar pe de altă parte H.C.L. nr. 159/2007 nu prevede taxa calculată de reclamanți. Reclamanții nu au prezentat niciun criteriu în baza căruia solicită despăgubiri de 3 RON/m.p./zi și nici nu au precizat dacă suma pretinsă reprezintă prejudiciul efectiv suferit sau beneficiul nerealizat; H.C.L. nr. 480/2006, ce ar fi putut fi aplicabilă în cauză, a fost atacată în instanță, litigiul fiind încă pe rol. În plus, în toată perioada pentru care se pretind despăgubiri, pârâta a fost cea care a solicitat repetat să se stabilească un mod de continuare a raporturilor juridice, cu precizarea condițiilor financiare, însă locatorul nu a formulat niciun răspuns și nici nu a notificat vreo obligație de plată a unei taxe.

Cât privește criticile formulate prin cererea de apel cu privire la metodologia utilizată în evaluarea despăgubirilor de către expertul desemnat în primă instanță, Curtea de apel a constatat că reclamanții aveau posibilitatea de a contesta concluziile expertizei prin administrarea unei alte expertize în apel. Cât timp nu s-a uzat de dreptul prevăzut de art. 295 alin. (2) C. proc. civ., instanța a apreciat că nu există niciun temei pentru a fi înlăturate concluziile expertizei administrate în primă instanță și reținute prin sentința apelată. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții Consiliul Local al municipiului Timișoara și Municipiul Timișoara, prin Primar, care au solicitat modificarea hotărârii și admiterea cererii de chemare în judecată.

Recurenții au invocat dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., art. 969-970 C. civ., art. 1073, 1084, 1088 C. civ. și au susținut că, în speță, sunt aplicabile H.C.L. nr. 159/2007 privind stabilirea impozitelor și taxelor locale în municipiul Timișoara pentru anul 2008 și H.C.L. nr. 367/2009 privind stabilirea impozitelor și taxelor locale în municipiul Timișoara pentru anul 2010, reluând și criticile privitoare la expertiza tehnică judiciară efectuată în cauză. Intimata-pârâtă a depus întâmpinare solicitând respingerea recursului ca nefondat. Înalta Curte de Casație și Justiție, analizând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, constată că acestea sunt nefondate și va respinge recursul pentru următoarele considerente: Motivele de recurs invocate de către reclamanți sunt nefondate, în raport cu temeiul de drept invocat și anume art. 304 alin. (1) pct. 8 și 9 C. proc.

civ. având în vedere că prin motivele de recurs nu s-au adus decât critici pe fondul cauzei fără să se indice explicit motive de nelegalitate a hotărârii recurate. De asemenea, nu au fost arătate în motivarea recursului în ce constă schimbarea naturii sau înțelesului actului juridic sau în ce constă încălcarea legii sau aplicarea greșită a legii de către instanță, deoarece simplele afirmații nedovedite nu pot fi suficiente pentru a se putea admite recursul având în vedere că recursul nu este o cale de atac devolutivă prin intermediul căreia să se reia judecarea cauzei în fond, ci un mijloc procedural prin care se realizează un examen al hotărârii atacate sub aspectul legalității acesteia.

Așadar, recursul declarat de Municipiul Timișoara, prin Primar, și Consiliul Local al municipiului Timișoara împotriva deciziei civile nr. 206/A pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, în Dosarul nr. 26091/325/2009, nu are suport legal și este nefondat fiind netemeinic și nelegal. La primul motiv de recurs invocat de recurenta reclamantă nu se face altceva decât să se reia motive de fond fără să se aducă vreo critică asupra legalității hotărârii recurate. Atât instanța de fond, cât și instanța de apel au reținut în mod corect că dispozițiile H.C.L.

nr. 367/2009 nu pot fi incidente în cauză deoarece, această hotărâre își produce efecte începând cu data de 01 ianuarie 2010, or în cauza de față, reclamanta recurentă a solicitat instanței obligarea societății pârâte la plata de despăgubiri pentru folosirea mijloacelor de publicitate în perioada 18 decembrie 2006-30 iunie 2009. În ceea ce privește al doilea motiv de recurs, invocat de reclamanta-recurentă de asemenea, atât instanța de fond, cât și instanța de apel au reținut în mod corect că reclamanta nu a putut dovedi faptul că taxa ce a stat la baza calculării prejudiciului a fost prevăzută într-o hotărâre de Consiliu Local și care să prevadă și majorări de întârziere.

Cele două instanțe au analizat corect întregul ansamblu probator și, în raport cu temeiul de drept invocat de reclamantă, și anume dispozițiile art. 1073, 1084 și 1088 C. civ., cât și față de faptul că întreaga motivare a acesteia se bazează de fapt pe dispozițiile a două hotărâri de consiliul local (H.C.L. nr. 367/2009 și H.C.L. nr. 159/2007) au reținut că cele două hotărâri de Consiliu Local sunt inaplicabile în cauza dedusă judecății având în vedere temeiul de drept invocat de reclamantă în susținerea acțiunii și având în vedere că dispozițiile H.C.L. nr. 367/2009 pentru acoperirea eventualului prejudiciu stabilit pentru o perioadă anterioară intrării în vigoare a acestei hotărâri ar contraveni principiului nerotroactivitătii legii civile, iar H.C.L.

nr. 159/2007 nu prevede taxa calculată de reclamantă. Mai mult, s-a reținut de către instanțe că SC B.C. SRL nu a săvârșit o faptă ilicită, deoarece se întemeiază pe un acord contractual din anul 2001, și ca atare, și cuantumul despăgubirilor nu se poate aprecia decât în considerarea unor raporturi contractuale similare celui în care s-ar fi aflat părțile inițial. În ceea ce privește al treilea motiv de recurs, care se referă la prejudiciul solicitat de reclamanta-recurentă, el este nedovedit în ceea ce privește cuantumul.

Reclamanta își întemeiază pretențiile pe dispozițiile art. 1073, 1084 și 1088 C. civ., care reprezintă dreptul comun în materia daunelor interese, fără a dovedi însă prejudiciul pe care pârâta i l-ar fi cauzat și nici dovada prejudiciului suferit sau nerealizat prin lipsa folosinței spațiului publicitar în perioada 18 decembrie 2006-30 iunie 2009. Legiuitorul a prevăzut că, în lipsa unui temei legal sau contractual, creditorul trebuie să facă dovada prejudiciului efectiv suferit în urma comportamentului așa zis culpabil al debitorului. Cu toate acestea, reclamanta nu prezintă niciun criteriu legal în baza căruia a stabilit suma de 3 RON/m.p./zi calculat pentru perioada menționată. De asemenea, nu s-a precizat dacă suma solicitată reprezintă prejudiciul efectiv suferit sau beneficiul nerealizat.

În acest sens, reclamanta nu a făcut dovada că pe toată această perioadă această sumă ar fi fost câștigată dacă panourile publicitare ar fi fost închiriate și nici dovada că acestea ar fi putut fi închiriate efectiv pe toată această perioadă. Dimpotrivă, așa cum recunoaște și reclamanta, H.C.L. nr. 480/2006 care ar fi fost aplicabilă în speță pentru acea perioadă, a fost atacată în instanță, dosarul fiind încă pe rol, așa încât, pană la soluționarea dosarului, această hotărâre de consiliu este inaplicabilă. Potrivit art. 1084 C. civ., prejudiciul suferit de creditor datorită neexecutării, executării cu întârziere sau executării necorespunzătoare a obligației trebuie să cuprindă pierderea efectiv suferită (damnum emergens) și câștigul pe care creditorul nu l-a putut realiza (lucrum cessans).

Or, în speța dedusă judecății, reclamanta nu a făcut în niciun fel referire la un eventual prejudiciu efectiv suferit, în ce constă acesta și care ar fi beneficiul nerealizat în urma lipsei folosinței spațiilor publicitare în perioada menționată. Invocarea dispozițiilor art. 1088 C. civ. în speța de față nu are justificare, deoarece acest text de lege se referă la „obligațiile care au ca obiect o sumă oarecare”, or, așa cum reiese din cele menționate mai sus, solicitarea acesteia se referă la contravaloarea lipsei de folosință a suporturilor publicitare. Așadar, potrivit dispozițiilor art. 1088 C. civ., prejudiciul trebuie dovedit, iar potrivit art. 1169 C. civ. sarcina probei revine reclamantei.

În ceea ce privește al patrulea motiv de recurs, raportul de expertiză efectuat în cauză este corect întocmit, expertul stabilind în mod corect un prejudiciu calculat prin metoda abordării prin comparație și prin randament deoarece, neputându-se stabili un prejudiciu corect pe baza temeiurilor indicate de reclamanta (H.C.L. nr. 367/2009 și H.C.L. nr. 159/2007), această metodă a abordării prin comparație și prin randament era singura viabilă în stabilirea prejudiciului. Critica adusă de recurenta reclamantă în sensul că metoda de calcul folosită de expert pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite acesteia, nu poate fi reținută de instanță deoarece, așa cum în mod corect a reținut și instanța de apel, recurenta reclamantă s-a rezumat numai la a aduce critici fără dovezi concrete care să i le susțină.

Având în vedere cele menționate mai sus, cât și faptul că prin motivele de recurs nu se dovedește în niciun fel în ce constă schimbarea naturii sau înțelesului actului juridic sau în ce constă încălcarea legii sau aplicarea ei greșită, conform art. 312 C. proc. civ. se va respinge recursul declarat de reclamanții Consiliul Local al municipiului Timișoara și Municipiul Timișoara, prin Primar, împotriva deciziei civile nr. 206/A din 13 octombrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanții Consiliul Local al municipiului Timișoara și Municipiul Timișoara, prin Primar, împotriva deciziei civile nr. 206/A din 13 octombrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 noiembrie 2012.