ÎCCJ, decizie (scj.ro #85475)

Persecutați politic în perioada 1940-1945.

Măsuri reparatorii. Cazul strămutarii  ce nu s-a datorat statului român

Nu beneficiază de măsurile

reparatorii prevăzute de Ordonanța Guvernului nr.105/1999, aprobată cu

modificări  prin Legea nr.189/2000 persoana care n-a fost strămutată din

culpa statului român, ci, dimpotrivă, statul a luat măsuri pentru adăpostirea

și asigurarea de locuri de muncă persoanelor evacuate, expulzate sau refugiate

datorită culpei altui stat.

Decizia nr.768 din 27  februarie 2002

Reclamanta C.A.M. a chemat în judecată

Direcția de Muncă și Solidaritate Socială Cluj, solicitând anularea hotărârii

nr.964 din 9 martie 2001 și obligarea pârâtei să-i acorde drepturile prevăzute de

art.1 lit.c, 2 alin.1, 4 și 5 din Legea nr.189/2000, în calitate de persoană

strămutată.

Reclamanta a învederat că în perioada 1

septembrie 1940 – 25 martie 1945, împreună cu părinții săi, au fost nevoiți să

se refugieze din localitatea Piscolt, județul Satu Mare, în Petrila, județul

Hunedoara, având calitatea de persoane strămutate, întrucât autoritățile

maghiare din acea vreme le-au impus să-și părăsească domiciliul.

Întrucât Legea nr.189/2000, de modificare

și completare a O.U.G. nr.105/1999 are în vedere  o reparație morală și

materială a persoanelor persecutate în perioada de ocupație de către trupele

maghire pe teritoriul României, a susținut reclamanta că are dreptul să

beneficieze de prevederile acestor acte normative.

Curtea de Apel Cluj – Secția comercială și de contencios administrativ

prin sentința civilă nr.198 din 11 iunie 2002, a respins acțiunea.

Instanța a reținut că nu sunt incidente în cauză prevederile Ordonanței de

urgență nr.105/1999, situația de evacuat sau refugiat din teritoriile românești

cedate Ungariei în anul 1940, neregăsindu-se în cadrul situațiilor prevăzute la

art.1 din ordonanța sus-menționată care se referă la persoanele

persecutate  pe motive etnice de regimurile profasciste instaurate în România

în perioada 1940-1945.

Împotriva sentinței a declarat recurs reclamanta învederând că distincția

făcută de instanță, între culpa Statului Român și a altor regimuri instaurate

în România, în strămutarea forțată a unor persoane pe motive etnice, nu are

suport legal, Legea nr.189/2000 de aprobare a Ordonanței de urgență nr.105/1999

nefăcând o asemenea  departajare.

Recursul este nefondat.

Instanța de fond  a reținut în mod corect că populația românească care a

avut de suferit în urma cedării către Ungaria a unei părți din teritoriul țării

și care s-a refugiat în România după instaurarea  administrației maghiare

nu se încadrează în dispozițiile Ordonanței Guvernului nr.105/1999, astfel cum

a fost modificată prin Legea nr.189/2000.

Acest act normativ acordă măsuri reparatorii exclusiv persoanelor persecutate

pe motive etnice de regimurile instaurate în România – în interiorul granițelor

recunoscute pe plan internațional – în perioada 6 septembrie 1940 – 6 martie

1945, aceste dispoziții legale neputând fi extinse și asupra altor categorii de

persoane care n-au fost avute în vedere de legiuitor.

Persoanele evacuate de Statul Român din partea de nord a țării cedată Ungariei,

odată cu retragerea armatei, a autorităților publice, a instituțiilor

administrative și de cultură, precum și populația expulzată de administrația

maghiară nu se încadrează în prevederile Legii nr.189/2000, de aprobare a

Ordonanței Guvernului nr.105/1999. Regimul existent în România în anul 1940 nu

numai că nu a apersecutat populația românească refugiată în urma cedării

Ardealului de nord, ci a luat măsuri pentru adăpostirea și asigurarea de locuri

de muncă persoanelor evacuate, expulzate sau refugiate.

În consecință, recursul a fost respins ca nefondat.