ÎCCJ, decizie (scj.ro #85475)

Persecutați politic în perioada 1940-1945. Măsuri reparatorii. Cazul strămutarii ce nu s-a datorat statului român Nu beneficiază de măsurile reparatorii prevăzute de Ordonanța Guvernului nr.105/1999, aprobată cu modificări prin Legea nr.189/2000 persoana care n-a fost strămutată din culpa statului român, ci, dimpotrivă, statul a luat măsuri pentru adăpostirea și asigurarea de locuri de muncă persoanelor evacuate, expulzate sau refugiate datorită culpei altui stat. Decizia nr.768 din 27 februarie 2002 Reclamanta C.A.M. a chemat în judecată Direcția de Muncă și Solidaritate Socială Cluj, solicitând anularea hotărârii nr.964 din 9 martie 2001 și obligarea pârâtei să-i acorde drepturile prevăzute de art.1 lit.c, 2 alin.1, 4 și 5 din Legea nr.189/2000, în calitate de persoană strămutată.

Reclamanta a învederat că în perioada 1 septembrie 1940 – 25 martie 1945, împreună cu părinții săi, au fost nevoiți să se refugieze din localitatea Piscolt, județul Satu Mare, în Petrila, județul Hunedoara, având calitatea de persoane strămutate, întrucât autoritățile maghiare din acea vreme le-au impus să-și părăsească domiciliul. Întrucât Legea nr.189/2000, de modificare și completare a O.U.G. nr.105/1999 are în vedere o reparație morală și materială a persoanelor persecutate în perioada de ocupație de către trupele maghire pe teritoriul României, a susținut reclamanta că are dreptul să beneficieze de prevederile acestor acte normative. Curtea de Apel Cluj – Secția comercială și de contencios administrativ prin sentința civilă nr.198 din 11 iunie 2002, a respins acțiunea.

Instanța a reținut că nu sunt incidente în cauză prevederile Ordonanței de urgență nr.105/1999, situația de evacuat sau refugiat din teritoriile românești cedate Ungariei în anul 1940, neregăsindu-se în cadrul situațiilor prevăzute la art.1 din ordonanța sus-menționată care se referă la persoanele persecutate pe motive etnice de regimurile profasciste instaurate în România în perioada 1940-1945. Împotriva sentinței a declarat recurs reclamanta învederând că distincția făcută de instanță, între culpa Statului Român și a altor regimuri instaurate în România, în strămutarea forțată a unor persoane pe motive etnice, nu are suport legal, Legea nr.189/2000 de aprobare a Ordonanței de urgență nr.105/1999 nefăcând o asemenea departajare.

Recursul este nefondat. Instanța de fond a reținut în mod corect că populația românească care a avut de suferit în urma cedării către Ungaria a unei părți din teritoriul țării și care s-a refugiat în România după instaurarea administrației maghiare nu se încadrează în dispozițiile Ordonanței Guvernului nr.105/1999, astfel cum a fost modificată prin Legea nr.189/2000. Acest act normativ acordă măsuri reparatorii exclusiv persoanelor persecutate pe motive etnice de regimurile instaurate în România – în interiorul granițelor recunoscute pe plan internațional – în perioada 6 septembrie 1940 – 6 martie 1945, aceste dispoziții legale neputând fi extinse și asupra altor categorii de persoane care n-au fost avute în vedere de legiuitor.

Persoanele evacuate de Statul Român din partea de nord a țării cedată Ungariei, odată cu retragerea armatei, a autorităților publice, a instituțiilor administrative și de cultură, precum și populația expulzată de administrația maghiară nu se încadrează în prevederile Legii nr.189/2000, de aprobare a Ordonanței Guvernului nr.105/1999. Regimul existent în România în anul 1940 nu numai că nu a apersecutat populația românească refugiată în urma cedării Ardealului de nord, ci a luat măsuri pentru adăpostirea și asigurarea de locuri de muncă persoanelor evacuate, expulzate sau refugiate. În consecință, recursul a fost respins ca nefondat.