ÎCCJ, decizie (scj.ro #83360)

6. Contestație la executare. Prescripția dreptului creditoarei de a cere executarea silită. Cauze de întrerupere Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Executarea silită Index alfabetic: -contract de cesiune de creanță -contract de credit -contestație la executare -contract de ipotecă -executare silită Potrivit art.6 și art.7 alin.(1) din Decretul nr.167/1958, dreptul de a cere executarea silită în temeiul oricărui titlu executor se prescrie prin împlinirea unui termen de 3 ani. Prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune sau dreptul de a cere executarea silită (Secția comercială, decizia nr.1261 din 21 martie 2007) Reclamanții C.L. și C.A. au formulat, în contradictoriu cu AUTORITATEA PENTRU VALORIFICAREA ACTIVELOR STATULUI (denumită în continuare AVAS), contestație la executare silită.

Prin contractul de credit nr. 5 din 28 februarie 2004, B.A. SA a acordat SC S. P. SRL un credit de 35.000.000 lei, pentru un termen de 18 luni ce curge de la data încheierii contractului. Acest împrumut a fost garantat cu ipotecă de către defunctul C.E. și de către contestatoarea C. L. Prin contractul de credit nr. 60 din 27 iulie 1994, aceeași bancă a acordat aceleiași societăți comerciale un împrumut de 10.000.000 lei, scadent la 3 luni de la data încheierii contractului, iar ambele împrumuturi au rămas nerestituite. De asemenea, contestatorii au arătat că datoria către B.A.SA a fost calificată drept creanță neperformantă, ea fiind cedată de AVAS prin contractul de cesiune de creanță nr. 724075 din 2 decembrie 1999 și prin actul adițional din 17 septembrie 1999 și că AVAS, comunicându-le titlurile executorii (respectiv cele două contracte de credit), a arătat că valoarea consolidată, conform articolului 21 alin. (2) din OUG nr. 51/1998 este de 12.423,45 USD.

În ceea ce privește demersurile B.A. SA de a recupera datoria, contestatoarele au arătat că s-a solicitat executarea silită imobiliară, ce a format obiectul dosarului nr. 531/C/1998 al Judecătoriei Galați, și prin sentința civilă nr. 6099 din 14 noiembrie 2003, pronunțată în acest dosar, s-a constatat perimată judecata, reținându-se că ultimul act de procedură fusese îndeplinit la 29 noiembrie 1999, fără a fi urmat de alte acte de procedură. Contestația la executare este întemeiată, în primul rând, pe susținerea că, în cauză, dreptul de a cere executarea silită este prescris, întrucât scadența celor două contracte a fost la 28 august 1995, respectiv la 21 octombrie 1994, iar termenele de prescripție se calculează conform dispozițiilor articolului 13 alin. (5) din OUG nr. 51/1998 și dispozițiilor Decretului nr. 167/1958.

Contestatorii au susținut că, potrivit dispozițiilor articolului 13 alin. (1) din OUG nr. 51/1998, cesiunea creanțelor bancare neperformante se supune dispozițiilor articolului 1391 și urm. C.proc. civ. și are ca efect subrogarea AVAS în toate drepturile principale și accesorii ale creditorilor cedenți. Au pretins că acestei creanțe nu îi este aplicabil termenul de prescripție de 7 ani, prevăzut de articolul 13 alin. (5) din OUG nr. 51/1998, întrucât la momentul preluării acesteia la datoria publică, era prescris dreptul de a cere executarea silită, termenul prescripției fiind cel de 3 ani, prevăzut în art. 16 din OUG nr. 51/1998, raportat la articolul 98 lit. b) din OG nr. 11/1996 și de art. 6 din Decretul nr. 167/1958.

Sub aspectul momentului de la care începe să curgă prescripția, s-a susținut că OUG nr. 51/1998 nu derogă de la dispozițiile legii comune, anume art.7 din Decretul nr. 167/1958, prescripția împlinindu-se la 28 august 1998, respectiv la 21 octombrie 1997, cursul ei fiind întrerupt prin executarea silită imobiliară, a cărei perimare s-a constatat. Prin sentința nr. 143 din 13 septembrie 2006, Curtea de Apel București a admis în parte contestația la executare, a anulat formele de executare și executarea silită pornită de AVAS, în temeiul contractelor de credit nr. 5/1994 și nr.60/1994 și contractul de garanție imobiliară nr. 1608/1994 și a respins ca inadmisibilă cererea de radiere a ipotecii. Instanța de fond a apreciat ca întemeiat primul motiv al contestației la executare vizând prescripția dreptului de a cere executarea silită.

Intimata AVAS a invocat fapte întreruptive ale cursului prescripției emanând de la debitor (respectiv recunoașterile făcute de administratorul C.E.) și fapte emanând de la creditoare (respectiv cererea de executare silită nr. 5617 din 11 octombrie 1996, formulată de B. A. SA) . Aceste apărări au fost apreciate ca neîntemeiate și au fost înlăturate de curtea de apel, care a arătat că prescripția trebuie calculată în funcție de contractul de credit nr. 5/1994, fiindcă s-a reținut că numai acest contract a fost garantat cu ipotecă de către C. E. și C. L.. Curtea a mai reținut că nu s-a dovedit întreruperea cursului prescripției, că hotărârea de deschidere a procedurii este pronunțată în 2005, deci cu mult după împlinirea termenului de prescripție și că la 2 decembrie 1999, data contractului de cesiune de creanță, intimata AVAS a preluat de la B. A. SA o creanță prescrisă.

Împotriva acestei hotărâri, creditoarea AVAS a declarat recurs în termen, în temeiul art. 304 1 C.proc.civ., solicitând modificarea hotărârii în sensul respingerii contestației la executare ca neîntemeiată.

În ceea ce privește prescripția dreptului la acțiune, recurenta a susținut că termenul de prescripție a fost întrerupt prin acte de recunoaștere a datoriei din partea debitorului, respectiv clauza din notele de constatare din 10 octombrie 1995, prin care C. E. se obligă să plătească sumele restante începând cu 30 noiembrie 1995 și procesul-verbal nr. 4240 din 21 mai 1999, prin care părțile au convenit ca 75% din datoriile acumulate să fie stinse în lunile septembrie și octombrie 1999. Intreruperea prescripției s-a produs și prin faptele creditorului, respectiv cererea de executare silită nr. 5617 din 11 octombrie 1996 și drept urmare creanța nu era prescrisă la momentul cesiunii, cu atât mai mult cu cât, prin sentința comercială nr. 406 din 20 octombrie 2005 a Tribunalului Galați s-a deschis procedura reorganizării judiciare și a falimentului împotriva SC S. P. SRL, operând o nouă intrerupere a termenului de prescripție.

În privința sumei pentru care s-a constituit garanția, criticile aduse de contestatoare sunt fără obiect, atâta timp cât AVAS nu a întreprins acte de executare care să ducă la acoperirea unei sume mai mari decât cea pentru care s-a garantat, cu precizarea că a arătat, în mod expres, că ipoteca a fost constituită pentru garantarea contractului nr. 5/1994. Examinând recursul, prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte, l-a respins ca nefondat. Motivul de recurs privind prescripția dreptului creditoarei recurente de a cere executarea silită este nefondat, întrucât prima instanță a reținut, în mod corect și legal, că dreptul creditoarei este prescris și că termenul de prescripție nu a fost întrerupt nici prin recunoașterile debitorului și nici prin fapta creditoarei, așa cum s-a susținut.

În mod corect, instanța de fond a reținut că prescripția trebuie calculată în funcție de contractul de credit nr. 5/1994, pentru că numai acest contract a fost garantat cu ipoteca constituită de C. Eugen și C. L. și, având în vedere termenul de rambursare a creditului stabilit. Aceste aspecte precum și recunoașterea debitorului făcută în nota de constatare din 10 octombrie 1995, de la această dată a început să curgă un nou termen de prescripție de trei ani, care s-a împlinit la 10 octombrie 1998. În raport cu această dată toate celelalte pretinse recunoașteri făcute de debitori sunt ulterioare și nu pot întrerupe cursul prescripției, conform art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958, întrucât sunt făcute după 10 octombrie 1998, când cursul prescripției se împlinise.

De altfel, aceste acte de întrerupere a cursului prescripției, invocate de către creditoarea-recurentă ca fiind recunoașteri ale datoriei de către debitor, nu pot dobândi acest efect și pentru că ele nu sunt recunoașteri neechivoce ale datoriei și vizează diverse sume contestate de către debitor. Nici susținerea creditoarei recurente că prescripția a fost întreruptă prin cererea de executare silită formulată de B. A. la 11 octombrie 1996 nu este întemeiată. Așa cum corect a reținut instanța de fond, cererea de executare silită a vizat imobilul asupra căruia au constituit ipotecă N.Z. și N. M. și efectul întreruptiv al prescripției al acestei executări ar putea fi opus numai acestor debitori, obligația lor de garantare nefiind solidară ci conjunctă cu cea a debitorilor C.E.

și C. L.. Ca atare, este corectă mențiunea instanței de fond potrivit căreia, nefiind dovedită întreruperea cursului prescripției, AVAS a preluat de la B.A. SA o creanță prescrisă iar termenul de prescripție al acestei creanțe este de 3 ani, în conformitate cu art. 1, 3 și 7 din Decretul nr. 167/1958, termenul de 7 ani prevăzut de art. 13 alin. (5) din OUG nr. 5/2001 nefiind aplicabil în caz de preluare a unei creanțe prescrise. În raport cu cele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc.civ., a respins recursul și a menținut sentința nr. 143 din 13 septembrie 2006 a Curții de Apel București, Secția a Va comercială.