ÎCCJ, decizie (scj.ro #83360)

6.

Contestație la executare. Prescripția dreptului creditoarei de a

cere executarea silită. Cauze de întrerupere

Cuprins

pe materii:

Drept

procesual civil.

Executarea silită

Index

alfabetic:

-contract de cesiune de creanță

-contract de credit

-contestație la executare

-contract de ipotecă

-executare silită

Potrivit art.6 și art.7 alin.(1) din Decretul nr.167/1958,

dreptul

de a cere executarea silită în temeiul oricărui titlu executor se

prescrie prin împlinirea unui termen de 3 ani.

Prescripția începe să curgă de la data când

se naște dreptul la acțiune sau

dreptul de a cere executarea silită

(Secția

comercială, decizia nr.1261 din 21 martie 2007)

Reclamanții

C.L. și C.A. au formulat, în contradictoriu cu AUTORITATEA PENTRU

VALORIFICAREA ACTIVELOR STATULUI (denumită în continuare AVAS),

contestație la executare silită.

Prin contractul

de credit nr. 5 din 28 februarie 2004, B.A. SA a acordat SC S. P. SRL un credit

de 35.000.000 lei, pentru un termen de 18 luni ce curge de la data încheierii

contractului. Acest împrumut a fost garantat cu ipotecă de către

defunctul C.E. și de către contestatoarea C. L.

Prin contractul de credit nr. 60 din

27 iulie 1994, aceeași bancă a acordat aceleiași

societăți comerciale un împrumut de 10.000.000 lei, scadent la 3 luni

de la data încheierii contractului, iar ambele împrumuturi au rămas

nerestituite.

De asemenea, contestatorii au

arătat că datoria către B.A.SA

a fost calificată drept creanță neperformantă, ea

fiind cedată de AVAS prin contractul de cesiune de creanță nr.

724075 din 2 decembrie 1999 și prin actul adițional din 17 septembrie

1999 și că AVAS, comunicându-le titlurile executorii (respectiv cele

două contracte de credit), a arătat că valoarea

consolidată, conform articolului 21 alin. (2) din OUG nr. 51/1998 este de

12.423,45 USD.

În ceea ce privește demersurile

B.A. SA de a recupera datoria, contestatoarele au arătat că s-a

solicitat executarea silită imobiliară, ce a format obiectul

dosarului nr. 531/C/1998 al Judecătoriei Galați, și prin

sentința civilă nr. 6099 din 14 noiembrie 2003, pronunțată

în acest dosar, s-a constatat perimată judecata, reținându-se că

ultimul act de procedură fusese îndeplinit la 29 noiembrie 1999,

fără a fi urmat de alte acte de procedură.

Contestația la executare este

întemeiată, în primul rând, pe susținerea că, în cauză,

dreptul de a cere executarea silită este prescris, întrucât scadența

celor două contracte a fost la 28 august 1995, respectiv la 21 octombrie

1994, iar termenele de prescripție se calculează conform

dispozițiilor articolului 13 alin. (5) din OUG nr. 51/1998 și

dispozițiilor Decretului nr. 167/1958.

Contestatorii

au susținut că, potrivit dispozițiilor articolului 13 alin. (1)

din OUG nr. 51/1998, cesiunea creanțelor bancare neperformante se supune

dispozițiilor articolului 1391 și urm. C.proc. civ. și are ca

efect subrogarea AVAS în toate drepturile principale și accesorii ale

creditorilor cedenți. Au pretins că acestei creanțe nu îi este

aplicabil termenul de prescripție de 7 ani, prevăzut de articolul 13

alin. (5) din OUG nr. 51/1998, întrucât la momentul preluării acesteia la

datoria publică, era prescris dreptul de a cere executarea silită,

termenul prescripției fiind cel de 3 ani, prevăzut în art. 16 din OUG

nr. 51/1998, raportat la articolul 98 lit. b) din OG nr. 11/1996 și de

art. 6 din Decretul nr. 167/1958.

Sub aspectul momentului de la care

începe să curgă prescripția, s-a susținut că OUG nr.

51/1998 nu derogă de la dispozițiile legii comune, anume art.7 din

Decretul nr. 167/1958, prescripția împlinindu-se la 28 august 1998,

respectiv la 21 octombrie 1997, cursul ei fiind întrerupt prin executarea silită

imobiliară, a cărei perimare s-a constatat.

Prin sentința nr. 143 din 13 septembrie

2006, Curtea de Apel București a admis în parte contestația la

executare, a anulat formele de executare și executarea silită

pornită de AVAS, în temeiul contractelor de credit nr. 5/1994 și nr.60/1994

și contractul de garanție imobiliară nr. 1608/1994 și a

respins ca inadmisibilă cererea de radiere a ipotecii.

Instanța de fond a apreciat ca întemeiat

primul motiv al contestației la executare vizând prescripția

dreptului de a cere executarea silită. Intimata AVAS a invocat fapte

întreruptive ale cursului prescripției emanând de la debitor (respectiv

recunoașterile făcute de administratorul C.E.) și fapte emanând

de la creditoare (respectiv cererea de executare silită nr. 5617 din 11

octombrie 1996, formulată de B. A. SA) .

Aceste

apărări au fost apreciate ca neîntemeiate și au fost

înlăturate de curtea de apel, care a arătat că prescripția

trebuie calculată în funcție de contractul de credit nr. 5/1994,

fiindcă s-a reținut că numai acest contract a fost garantat cu

ipotecă

de către C. E. și

C. L.. Curtea a mai reținut că nu s-a dovedit întreruperea cursului

prescripției, că hotărârea de deschidere a procedurii este pronunțată

în 2005, deci cu mult după împlinirea termenului de prescripție

și că la 2 decembrie 1999, data contractului de cesiune de

creanță, intimata AVAS a preluat de la B. A. SA o creanță

prescrisă.

Împotriva acestei hotărâri,

creditoarea AVAS a declarat recurs în termen, în temeiul art. 304

1

C.proc.civ., solicitând modificarea hotărârii în sensul respingerii

contestației la executare ca neîntemeiată.

În ceea ce privește

prescripția dreptului la acțiune, recurenta a susținut că

termenul de prescripție a fost întrerupt prin acte de recunoaștere a

datoriei din partea debitorului, respectiv clauza din notele de constatare din

10 octombrie 1995, prin care C. E. se obligă să plătească

sumele restante începând cu 30 noiembrie 1995 și procesul-verbal nr. 4240

din 21 mai 1999, prin care părțile au convenit ca 75% din datoriile

acumulate să fie stinse în lunile septembrie și octombrie 1999.

Intreruperea

prescripției s-a produs și prin faptele creditorului, respectiv

cererea de executare silită nr. 5617 din 11 octombrie 1996 și drept

urmare creanța nu era prescrisă la momentul cesiunii, cu atât mai

mult cu cât, prin sentința comercială nr. 406 din 20 octombrie 2005 a

Tribunalului Galați s-a deschis procedura reorganizării judiciare

și a falimentului împotriva SC S. P. SRL, operând o nouă intrerupere

a termenului de prescripție.

În privința sumei pentru care

s-a constituit garanția, criticile aduse de contestatoare sunt

fără obiect, atâta timp cât AVAS nu a întreprins acte de executare

care să ducă la acoperirea unei sume mai mari decât cea pentru care

s-a garantat, cu precizarea că a arătat, în mod expres, că

ipoteca a fost constituită pentru garantarea contractului nr. 5/1994.

Examinând recursul, prin prisma

motivelor invocate, Înalta Curte, l-a respins ca nefondat.

Motivul de recurs privind

prescripția dreptului creditoarei recurente de a cere executarea

silită este nefondat, întrucât prima instanță a reținut, în

mod corect și legal, că dreptul creditoarei este prescris și

că termenul de prescripție nu a fost întrerupt nici prin recunoașterile

debitorului și nici prin fapta creditoarei, așa cum s-a

susținut.

În mod corect, instanța de fond

a reținut că prescripția trebuie calculată în funcție

de contractul de credit nr. 5/1994, pentru că numai acest contract a fost

garantat cu ipoteca constituită de C. Eugen și C. L. și, având

în vedere termenul de rambursare a creditului stabilit.

Aceste

aspecte precum și recunoașterea debitorului făcută în nota

de constatare din 10 octombrie 1995, de la această dată a început

să curgă un nou termen de prescripție de trei ani, care s-a

împlinit la 10 octombrie 1998. În raport cu această dată toate

celelalte pretinse recunoașteri făcute de debitori sunt ulterioare

și nu pot întrerupe cursul prescripției, conform art. 16 alin. (1)

lit. a) din Decretul nr. 167/1958,

întrucât sunt făcute după 10 octombrie 1998, când cursul

prescripției se împlinise. De altfel, aceste acte de întrerupere a

cursului prescripției, invocate de către creditoarea-recurentă

ca fiind recunoașteri ale datoriei de către debitor, nu pot dobândi

acest efect și pentru că ele nu sunt recunoașteri neechivoce ale

datoriei și vizează diverse sume contestate de către debitor.

Nici susținerea creditoarei

recurente că prescripția a fost întreruptă prin cererea de

executare silită formulată de B. A. la 11 octombrie 1996 nu este

întemeiată. Așa cum corect a reținut instanța de fond,

cererea de executare silită a vizat imobilul asupra căruia au

constituit ipotecă N.Z. și N. M. și efectul întreruptiv al

prescripției al acestei executări ar putea fi opus numai acestor

debitori, obligația lor de garantare nefiind solidară ci

conjunctă cu cea a debitorilor C.E. și C. L..

Ca atare, este corectă

mențiunea instanței de fond potrivit căreia, nefiind

dovedită întreruperea cursului prescripției, AVAS a preluat de la

B.A. SA o creanță prescrisă iar termenul de prescripție al

acestei creanțe este de 3 ani,

în

conformitate cu art. 1, 3 și 7 din Decretul nr. 167/1958, termenul de 7

ani prevăzut de art. 13 alin. (5) din OUG nr. 5/2001 nefiind aplicabil în

caz de preluare a unei creanțe prescrise.

În

raport cu cele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc.civ., a

respins recursul și a menținut sentința nr. 143 din 13

septembrie 2006

a Curții de Apel

București, Secția a Va comercială.