ÎCCJ, decizie (scj.ro #87077)

Acțiune în despăgubiri. Invocarea unei pretinse fapte de discriminare. Condiții de admisibilitate

Cuprins pe materii: Drept comercial. Alte materii

Index alfabetic: acțiune în despăgubiri

- discriminare pe motive politice

- cutumă

O.G. nr. 137/2000, art. 2 alin. (1)

Decretul-lege nr. 27/1990, art. 1 alin. (1)

O.G. nr. 26/2000, art. 1 alin. (2)

Protocolul 12 la Conventia europeana, art. 1

Invocarea unei simple vocații izvorâte din cutumă nu constituie un temei suficient pentru constatarea de către instanța de judecată a existenței unei pretinse fapte de discriminare, atâta timp cât una dintre condițiile legale esențiale pentru calificarea unei fapte ca fiind discriminatorii este ca aceasta să fi avut ca efect restrângerea unui drept, iar dreptul să fie recunoscut de lege.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1733 din 16 mai 2014

Prin cererea înregistrată la nr. xx05/3/ 2012 la 5 martie 2012 pe rolul Tribunalului București, Secția a IV-a civilă, reclamantul C.M.V.D. i-a chemat în judecată pe pârâții N.M., în calitate de președinte al Uniunii Scriitorilor din România, Uniunea Scriitorilor din România și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și a solicitat ca instanța să constate comportamentul discriminatoriu al pârâtului N.M. care, în calitate de președinte al Uniunii Scriitorilor din România, prin practici discriminatorii îl dezavantajează pe reclamant pentru convingerile sale politice, restrângând fără o justificare obiectivă sau scop legitim folosința și exercitarea în condiții de egalitate a dreptului reclamantului de acces la locuri și servicii destinate folosinței publice, prin refuzul constant în ultimii doi ani de a-i da reclamantului acces la serviciile oferite de hotelul Uniunii Scriitorilor din stațiunea N.-O.

Reclamantul a solicitat ca instanța să dispună încetarea imediată a oricăror discriminări pe motive politice împotriva sa și restabilirea situației anterioare luării măsurii discriminatorii prezentate în precedent.

A solicitat obligarea pârâților în solidar la plata de despăgubiri de 1.000.000 lei urmare a discriminării, ca și la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că în anii 2011 și 2012, în calitate de consumator al serviciilor de turism și de descendent al defunctului scriitor P.C.C., a formulat două cereri de rezervare către președintele Uniunii Scriitorilor din România, prin care a solicitat, potrivit statutului și cutumelor acestei Uniuni și dispozițiilor art. 27 din Legea nr. 269/2004, să îi fie aprobată șederea în Hotelul - Casă de creație din stațiunea Neptun-Olimp, cunoscut sub numele de Vila Scriitorilor Z.S. și care, conform art. 5 lit. e) din Statutul sus-evocat, desfășoară activități comerciale în beneficiul Uniunii.

A susținut reclamantul că dubla calitate de turist și de descendent al unui membru al Uniunii Scriitorilor din România îi creau dreptul virtual și posibilitatea efectivă de a beneficia de serviciile hoteliere sus-enunțate, având în vedere că, în baza Statutului și a cutumelor Uniunii, soții supraviețuitori și descendenții de gradul I ai scriitorilor membri ai Uniunii beneficiază de dreptul de a fi găzduiți în casele de creație (cutuma fiind fundamentată pe interpretarea

in extenso

a dispozițiilor art. 5 lit. k) din Statutul Uniunii și au, față de terțe persoane, un drept de preempțiune în acest sens).

A arătat reclamantul că, alături de descendenții mai multor scriitori, a beneficiat de această cutumă în perioada 1997-2010, iar ulterior anului 2007 a beneficiat de cutumă și în nume propriu, ca urmaș al dramaturgului P.C.C., aspect recunoscut de administratorul hotelului, V.T., într-un interviu acordat la 23 august 2010 ziarului A.

Reclamantul a arătat că pentru prima oară în ultimii 20 de ani cererile i-au fost respinse atât pentru anul 2011, cât și pentru anul 2012, aparent fără motivare, restrângându-i-se fără justificare legală accesul în unitatea hotelieră atât în calitate de urmaș al defunctului scriitor P.C.C., cât și ca simplu turist.

A susținut reclamantul că din discuțiile purtate cu secretara A.S. și cu administratorul hotelului V.T. a reieșit că motivul refuzului l-a constituit schimbul de replici avut cu președintele României, că a solicitat în scris, atât în anul 2011 cât și în anul 2012, în conformitate cu dispozițiile art. 5 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 544/2001, să i se comunice motivul refuzului și că ambele solicitări au rămas fără răspuns.

Cât privește incidentul amintit în precedent, reclamantul a arătat că la 21 august 2010 a avut cu președintele României un schimb de replici, în urma căruia președintele l-a agresat verbal și fizic, atitudinea respectivă formând obiectul plângerii penale pe care a înregistrat-o la nr. 1970 din 21 octombrie 2010 la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

A susținut reclamantul că refuzul nejustificat al prestării serviciilor hoteliere de către Vila Scriitorilor din Neptun este interzis expres de art. 27 lit. g) și de art. 28 din Legea nr. 296/2004 și reprezintă în același timp o încălcare flagrantă a art. 2 din Statutul Uniunii Scriitorilor din România.

A apreciat că prin acest refuz abuziv și discriminatoriu au fost încălcate prevederile art. 16, art. 20, art. 29 din Constituția României, prevederile art. 1 din O.G. nr. 137/2000 și dispozițiile sus-invocatului Statut, constituind o discriminare în înțelesul art. 2, raportat la art. 1 alin. (2) lit. c) și d) punctele vii și viii din O.G. nr. 137/2000 și fiind sancționată de art. 14 din același act normativ.

În plus, reclamantul a arătat și că dispoziția dată de pârâtul N.M. a avut ca efect excluderea reclamantului din mediul în care a crescut, în care și-a dezvoltat personalitatea și în care a întemeiat numeroase relații de amiciție și prietenie, punându-l într-o situație de excludere și de inferioritate față de membrii comunității din care face parte în ultimii 30 de ani.

A subliniat faptul că astfel de măsuri restrictive nu au fost luate împotriva membrilor Uniunii Scriitorilor din România, a soților sau a descendenților acestora nici înainte de Revoluția din 1989.

Prin sentința civilă nr. 380 din 25 februarie 2013, Tribunalul București, Secția a IV-a civilă a respins acțiunea ca neîntemeiată

. A luat act că reclamantul nu a solicitat cheltuieli de judecată și că pârâții își rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut în esență că în speță nu se poate reține ipoteza propusă de reclamant, anume aceea că restrângerea pe care a suferit-o a fost cauzată de convingerile politice ale acestuia, avizul negativ pe care reclamantul l-a primit fiind în legătură cu comportamentul în sine al reclamantului, care a tulburat liniștea turiștilor prin discuțiile purtate în acea noapte până târziu, comportamentul aducând atingere imaginii Uniunii Scriitorilor din România, care a fost asociată acestui scandal.

A reținut tribunalul că, față de dispozițiile art. 2 din O.G. nr. 137/2000, în speță nu există discriminare și nici o măsură cu caracter politic, întrucât ceea ce a determinat respingerea cererilor reclamantului nu a fost incidentul legat de persoana președintelui, ci incidentul în sine și că libertatea de exprimare a opiniilor politice nu poate fi manifestată în orice loc și cu lezarea drepturilor terților, în speță reclamantul manifestând un comportament contrar valorilor Uniunii Scriitorilor din România.

S-a reținut, de asemenea, că nu numai reclamantului i s-au refuzat cererile de cazare în vila scriitorilor, ci și altor două persoane, pe motiv de consum mare de alcool și de manifestări care au tulburat liniștea.

Cu privire la al doilea capăt de cerere, tribunalul a apreciat că, neexistând discriminare, nu este loc de despăgubiri, iar cu privire la susținerile făcute de reclamant cu ocazia deliberărilor și prin notele scrise, în sensul că refuzul este absolut nelegal și dacă s-ar face abstracție de incidentul cu președintele României, tribunalul a reținut că aceste susțineri nu pot fi luate în considerare, întrucât exced învestirii inițiale, în care reclamantul a invocat discriminarea pe motive politice.

Prin decizia civilă  nr. 245 A din 3 septembrie 2013, Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de reclamant împotriva sentinței civile nr. 380 din 25 februarie 2013, pronunțată de Tribunalul București, Secția a IV-a civilă.

L-a obligat pe apelant să plătească intimatei Uniunea Scriitorilor din România 2.000 lei cu titlul de cheltuieli de judecată, reduse conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a definit fapta discriminatorie prin raportare la dispozițiile art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, a analizat faptele expuse în cererea introductivă de instanță și, raportat la art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, a subliniat că diferența de tratament devine discriminatorie atunci când se introduc distincții între situații analoge și comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă. În acest sens, a evocat hotărârile CEDO pronunțate în cauzele

Fredin

vs.

Suedia

,

Hofmannn

vs

Austria

și

Spadea

și

Scalambrino

vs.

Italia

.

A menționat instanța de prim control judiciar și faptul că principiul egalității, ca principiu general al dreptului comunitar, a fost statuat de Curtea Europeană de Justiție, sens în care a evocat hotărârea pronunțată de această instituție în cauza

Sermide

Spa vs.

Cassa Conguaglio Zucchero and Others

.

Totodată, instanța de apel a reamintit faptul că, în jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că statele contractante dispun de o anumită marjă de apreciere pentru a determina dacă și în ce măsură diferențele între situații analoge sau comparabile sunt de natură să justifice distincțiile de tratament juridic aplicat, în acest sens evocând hotărârea pronunțată în cauza

Stubbings et autres vs. Royaume-Uni

.

Față de aceste premise teoretice și jurisprudențiale, instanța de apel s-a raportat la specificul cauzei deduse judecății și a apreciat că fapta indicată de apelantul-reclamant nu se încadrează în situația prevăzută de art. 2 din O.G. nr. 137/2000, întrucât reclamantului nu i s-a refuzat accesul în vilă în considerarea convingerilor sale politice, respectiv pentru că reclamantul nu este de acord cu politica promovată de președintele României, ci în considerarea unui incident pe care nici reclamantul nu îl neagă, incident prin care a tulburat liniștea vilei respective până noaptea târziu.

În această ordine de idei, instanța de apel a reținut că ceea ce contestă apelantul-reclamant este efectul comportamentului său, determinat de locul incidentului și de numărul posibil redus de martori (ora fiind târzie), neglijând faptul că tocmai ora târzie făcea ca incidentul să fie auzit pe o rază mare a hotelului.

S-a referit instanța de apel la Hotărârea Comitetului Director din 26 ianuarie 2011, din care reiese că și altor două persoane li s-a opus același refuz ca și apelantului-reclamant, dar din pricina consumului mare de alcool și a unor manifestări prin care a fost tulburată liniștea și a confirmat justețea considerentelor în care prima instanță a reținut că, față de Statutul Uniunii Scriitorilor din România, nu se poate deduce un drept al reclamantului de a fi cazat cu prioritate în vila scriitorilor, ci doar o vocație bazată pe o cutumă și care presupune acordul Uniunii.

De asemenea, a reținut că scopul restricției impuse de pârât a fost determinat nu de convingerile politice ale reclamantului, ci de apărarea unor valori cultivate de pârât, printre care și buna reputație a hotelului, afectată în speță de reclamant, astfel cum reiese din probele administrate.

În acest context, instanța de prim control judiciar a constatat că nu există discriminare diferența de tratament justificată obiectiv și a apreciat că în speță justificarea obiectivă a pârâtului este evitarea pe viitor a unor situații similare care, prin amploare mediatică, să îi afecteze imaginea.

A înlăturat solicitarea apelantului de a verifica legalitatea măsurii luate de pârât și proporționalitatea acesteia cu atingerea adusă imaginii pârâtei, apreciind că aceasta se îndepărtează de obiectul cauzei, neinteresând dacă în mod real imaginea pârâtei a fost afectată, ci dacă restrângerea s-a întemeiat sau nu pe convingerile politice ale reclamantului.

Critica relativă la neluarea în seamă a modificării cererii cu ocazia deliberării și a notelor scrise a fost apreciată ca nefondată, întrucât modificarea a survenit după momentul prevăzut de art.132 Cod procedură civilă și nu mai putea fi luată în analiză, instanța fiind ținută a se pronunța doar asupra obiectului cererii, astfel cum impun dispozițiile art. 129 alin. 6 C. proc. civ.

Curtea de apel a respins apelul în conformitate cu dispozițiile art. 296 C. proc. civ. și a făcut și aplicarea dispozițiilor art. 274 C. proc. civ.

Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat recurs motivat reclamantul, cauza fiind înregistrată sub același număr de dosar la 24 octombrie 2013 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă.

Recurentul a susținut că hotărârea recurată este adoptată cu vădita încălcare a normelor și practicilor naționale și comunitare, motiv pentru care se impune casarea hotărârii.

Primul motiv de recurs

se întemeiază pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul-reclamant susținând că hotărârea a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, a normelor și jurisprudenței naționale și europene.

1.S-a arătat că instanța de apel a interpretat în mod greșit faptul că fapta invocată nu se încadrează în condițiile prevăzute, sus-amintite, întrucât reclamantului nu i s-a refuzat accesul în vilă în considerarea convingerilor sale politice.

Sub acest aspect, recurentul-reclamant a arătat că măsura reprezintă materializarea unei discriminări directe, întrucât a fost tratat mai puțin favorabil decât sunt ori ar fi fost alte persoane, într-o situație comparabilă, respectiv ceilalți descendenți ai scriitorilor membri, alături de care a beneficiat neîncetat timp de 19 ani de cutuma de a fi cazat estival în vilă.

A arătat că unica diferență între recurentul-reclamant și ceilalți descendenți ai scriitorilor membri este dată de faptul că recurentul-reclamant și-a exprimat opiniile politice în întâlnirea avută cu președintele.

În ceea ce privește „criteriul protejat”, s-a arătat că incidentul, calificat drept „scandal”, reprezintă în fapt exprimarea publică a opiniilor politice și ale convingerilor și este protejat de drept prin dreptul la libertatea de exprimare, conferit de art. 10 și art. 14 din CEDO și de art. 1 din Protocolul nr. 12. În aceeași ordine de idei, recurentul a invocat hotărârile pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza

Handyside

vs.

Regatul Unit

și în cauza

Castells

vs.

Spania

și a susținut că tulburarea liniștii publice, reținută de instanță, este contrazisă de probele administrate, ca și de considerentele sentinței penale nr. 515/2013, pronunțată în dosarul nr. xx98/1/2012.

A conchis recurentul-reclamant că a adus suficiente argumente și elemente probatorii care să conducă la concluzia că a fost supus unui tratament discriminatoriu, cea ce ar trebui ca, potrivit practicii constante a CEDO, să dea naștere unei prezumții de discriminare.

A pretins că, în conformitate cu o practică unanimă a CEDO, pârâtul trebuia să probeze că tratamentul diferențiat nu se bazează pe un „criteriu protejat”, ci pe alte diferențe obiective, respectiv că regula sau practica discriminatorie urmărește un scop legitim și că mijlocul ales în acest sens este proporțional cu scopul respectiv și necesar pentru realizarea acestuia, instanța de apel având obligația de a cerceta și de a stabili proporționalitatea și necesitatea mijlocului ales.

Or, susține recurentul-reclamant, exercitarea unui drept constituțional într-un spațiu public, chiar în situația unei ample mediatizări, nu poate constitui o atingere a imaginii unei persoane juridice, așadar nu poate fi considerat „scop legitim”, evitarea pe viitor a unui eventual prejudiciu de imagine ar fi putut fi considerată „scop legitim” dacă pârâta ar fi putut proba existența unui prejudiciu imediat după producerea „incidentului”, după cum caracterul „turbulent” al recurentului-reclamant ar fi trebuit probat prin persoane care să-l fi constatat direct, nu prin declarațiile prepușilor pârâtei.

A conchis recurentul-reclamant că dovezile aduse, cele care rezultă din coexistența unor deducții logice suficient de puternice, clare și concordante, ce impun stabilirea unor prezumții de fapt similare de necontestat impun concluzia că „criteriul interzis” constituie factorul relevant în actele abuzive de discriminare săvârșite împotriva sa, motiv pentru care hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.

Al doilea motiv de recurs

se întemeiază pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurentul-reclamant susținând că hotărârea cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii.

În primul rând, recurentul-reclamant a susținut că în mod greșit a apreciat instanța de apel că invocarea dispozițiilor art. 16, art. 20, art. 29 alin. (1) și (2) și art. 30 din Constituția României, ca și a art. 27 lit. g) și a art. 28 din Legea nr. 296/2004 constituie modificări ale cererii, în condițiile în care aceste norme reprezintă transpunerea în dreptul material a drepturilor sale, apărate de art. 1, art. 10 lit. f) și de art. 14 din O.G. nr. 137/2000, de CEDO și de Protocolul nr. 12.

În aceeași ordine de idei, recurentul-reclamant a arătat că a invocat chiar în cererea inițială dispozițiile O.G. nr. 137/2000 și pe cele ale Legii nr. 296/2004, care, fiecare în parte, au ca fundament răspunderea civilă contractuală. De asemenea, s-a susținut că acest cadru legal invocat era suficient de larg pentru a permite instanțelor naționale ca, în temeiul Protocolului nr. 12 și a dispozițiilor art. 129 alin. (4) și (5) C. proc. civ., să stăruie pentru aflarea adevărului.

În al doilea rând, recurentul-reclamant a susținut că instanța de apel a reținut în mod greșit, tendențios și abuziv că nu numai reclamantului i s-a refuzat accesul în vilă, în realitate nicăieri în Decizia Comitetului Director nefăcându-se referire la consumul de alcool; că nu a reținut faptul că singurul argument adus de Uniune prin angajații săi s-a întemeiat pe sesizările verbale la adresa recurentului; că nu a reținut că motivul recunoscut ca determinant al refuzului a fost atitudinea nepotrivită față de președintele României, la care a făcut referire secretara A.S.

Față de toate aceste critici, recurentul-reclamant a solicitat casarea hotărârii recurate.

La 29 aprilie 2014 intimata-pârâtă Uniunea Scriitorilor din România a depus întâmpinare, prin care a solicitat în principal anularea recursului, în conformitate cu dispozițiile art. 306 C. proc. civ., cu motivarea de esență că dezvoltarea motivelor de recurs nu face posibilă încadrarea lor în motivele indicate.

În subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, formulând apărări în fapt și în drept față de motivele de recurs dezvoltate.

Asupra excepției de nulitate, instanța s-a pronunțat la termenul din 16 mai 2014, când a respins-o cu motivarea din practicaua prezentei decizii.

Față de actele și lucrările dosarului, de probele administrate în cauză și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte a apreciat recursul ca nefondat și l-a respins cu această motivare și pentru următoarele considerente

:

Cu titlu preliminar, instanța supremă apreciază că se impune analiza cu prioritate a primei critici dezvoltate în cadrul

motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

, întrucât această critică, dacă ar fi găsită întemeiată, ar influența analiza temeiurilor juridice și a cauzei cererii de chemare în judecată, adică a limitelor învestirii, instanțele anterioare reținând că recurentul-reclamant a operat o modificare a cererii de chemare în judecată cu depășirea termenului prevăzut de dispozițiile art. 132 C. proc. civ.

Referitor la această critică, tot cu titlu preliminar se impune a se sublinia faptul că, deși formal întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., ea trebuie analizată prin prisma prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., fiind vorba în realitate nu despre motive contradictorii sau străine de natura pricinii, ci fie despre modul în care instanțele au determinat obiectul pricinii, încălcând dispozițiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ., fie despre greșita aplicare a dispozițiilor art. 132 C. proc. civ.

Critica este apreciată de instanța supremă ca neîntemeiată, întrucât din examinarea notelor scrise depuse la 18 februarie 2013 reiese că recurentul-reclamant a invocat un motiv distinct de discriminare, anume cel întemeiat pe dispozițiile art. 28 din Legea nr. 296/2004, fără ca acest motiv să fie susținut în contextul discriminării pentru convingerile politice.

De aceea, instanța supremă apreciază că în mod legal și temeinic au reținut instanțele anterioare că

invocarea acestui motiv reprezintă o modificare a cererii introductive de instanță, întrucât tinde, contrar celor susținute în recurs, la examinarea faptei de discriminare exclusiv din perspectiva beneficiarului de servicii, distinct de fapta inițial reclamată

, instanțele anterioare reținând în mod just că modificarea s-a făcut cu depășirea termenului prevăzut de art. 132 C. proc. civ. și că nu mai poate fi luată în analiză.

Restul criticilor dezvoltate în cadrul aceluiași motiv de recurs, întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., critici care vor fi examinate în această succesiune pentru a nu se scinda artificial unitatea analizei, sunt apreciate ca neîntemeiate.

Se cuvine subliniat în primul rând că aceste critici nu pot fi subsumate motivului de recurs invocat, întrucât recurentul-reclamant, contrar celor invocate în partea de debut a motivului de recurs, nu arată de ce pasajele de considerente contestate sunt contradictorii, față de ce considerente sunt contradictorii și nici de ce sunt străine de natura pricinii, aceasta fiind ipoteza textului legal invocat  care trebuia susținută și nu în ultimul rând dovedită.

De aceeași importanță este și relevarea faptului că dezvoltarea criticilor respective conduce la concluzia că în mod cert nemulțumirea recurentului-reclamant vizează modalitatea în care instanța de prim control judiciar a apreciat aceste probe și le-a valorificat, numai că aprecierea probelor nu se subsumează nici unuia din motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ., fiind o chestiune de temeinicie a hotărârii și fiind exceptată de la controlul de legalitate pe care îl exercită instanța de recurs.

Primul motiv de recurs

este neîntemeiat.

Recurentul-reclamant critică modalitatea în care instanța de apel a aplicat dispozițiile legale naționale și internaționale referitoare la elementele constitutive ale faptei discriminatorii.

Instanța supremă apreciază, însă, că analiza acestor elemente trebuie să plece de la premisa textului legal invocat în cererea introductivă de instanță, respectiv de la definiția dată discriminării de art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, ca și de la valorile vătămate prin această faptă.

În această ordine de idei, instanța supremă constată că există discriminare ori de câte ori deosebirea, excluderea, restricția sau preferința au ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate,

a drepturilor omului și a libertăților fundamentale

sau

a drepturilor recunoscute de lege.

Sub acest aspect, recurentul-reclamant a invocat în cererea introductivă de instanță, ca și pe tot parcursul procesului, că prin fapta reclamată i s-a restrâns dreptul de acces la Vila scriitorilor și că acest drept decurge din art. 5 lit. k) din Statutul Uniunii Scriitorilor din România, care trebuie interpretat

in extenso

, dar și dintr-o cutumă practicată de Uniune în relația cu reclamantul neîntrerupt timp de 19 ani.

Constată instanța supremă că atât instanța de fond, cât și instanța de apel au reținut în considerentele hotărârilor pronunțate că din examinarea prevederilor art. 5 lit. k) din Statut nu reiese că reclamantul ar beneficia de dreptul pretins și că, față de situația de fapt a ultimilor 19 ani, reclamantul are doar o vocație de a fi cazat în vila respectivă, vocație întemeiată pe o cutumă și care este supusă acordului Uniunii.

Aceste considerente ale instanțelor anterioare, în care se reține

in terminis

inexistența unui drept, nu au fost contestate de recurentul-reclamant, care în acest fel a achiesat la ele, instanța supremă apreciind că aceste argumente nu mai pot fi cenzurate, întrucât nu sunt criticate de partea căreia i se opun și nici nu sunt de ordine publică, pentru a fi examinate din oficiu, ele vizând un drept cu caracter personal, de domeniul privatului.

Distinct de aceste argumente aduse de instanțele anterioare, se cuvine subliniat și faptul că recurentul-reclamant nu se poate prevala nici de prevederile art. 1 din Protocolul 12 la C.E.D.O., astfel cum a făcut-o în partea introductivă a motivelor de recurs, întrucât cerința expresă a textului de lege invocat este în sensul ca discriminarea să vină din partea unei

autorități publice.

Or, fără a discuta sau contesta importanța Uniunii Scriitorilor din România, trebuie subliniat faptul că din examinarea art. 1 din Statutul acesteia, ca și a art. 1 alin. (1) din Decretul-lege nr. 27/1990, act normativ în baza căruia funcționează, reiese că Uniunea este asociație profesională de creatori literari,

nonguvernamentală

și nonprofit.

De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (2) din O.G. nr. 26/2000 asociațiile și fundațiile sunt

persoane juridice de drept privat

, ceea ce face ca încă o premisă de aplicare a normelor legale privind discriminarea să fie neîndeplinită. Or, în acest context este pusă sub semnul îndoielii și cealaltă premisă a art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, respectiv ca dreptul să fie recunoscut

de lege

, dat fiind statutul juridic al Uniunii de persoană juridică de drept privat, precum și faptul că recurentul-reclamant nu este membru al Uniunii, pentru a putea invoca în relația cu aceasta prevederile art. 969 din Codul civil de la 1864, adică puterea de lege a convenției de asociere și a Statutului.

În acest context, în care s-a reținut că nu sunt îndeplinite cerințele-premisă pentru a discuta despre o faptă de discriminare, apare ca lipsită de orice relevanță examinarea elementelor constitutive specifice ale faptei, instanța supremă constatând că prin primul motiv de recurs s-au adus critici legate exclusiv în legătură cu aceste caracteristici ale faptei.

Aceste critici s-ar  fi impus a fi analizate numai și numai în cazul în care ar fi fost dovedită îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții: că există o faptă de discriminare, astfel cum este definită de lege; că aceasta emană de la o autoritate publică; că fapta aduce restrângere unui drept; că dreptul este recunoscut de lege.

Dintre toate aceste cerințe cumulative în speță este îndeplinită numai una, respectiv existența necontestată a faptei care îl prejudiciază pe recurentul-reclamant, fiind absolut irelevant

în contextul dat

dacă fapta poate fi calificată drept discriminare sau nu. Acestea sunt motivele pentru care instanța supremă apreciază că nu se impune analiza criticilor dezvoltate în cadrul primului motiv de recurs, întrucât aceste critici, și dacă ar fi găsite întemeiate, nu au aptitudinea de a conduce la soluția preconizată de recurentul-reclamant, neputând fi suplinite celelalte cerințe la care s-a făcut referire în precedent.

Toate aceste considerente au fundamentat convingerea Înaltei Curți că în cauză nu se verifică nici unul din motivele de recurs invocate, de aceea recursul a fost respins ca nefondat în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.