ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 359/2013

Asupra

contestației în anulare de față;

Din examinarea

actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele

Prin sentința

civilă nr. 1451 din 16 decembrie 2010, pronunțată de Tribunalul Timiș, a fost

admisă acțiunea formulată de reclamanta SC E.V. SRL, în contradictoriu cu

pârâții M. Timișoara, C.L.M. Timișoara și P.M. Timișoara și în consecință s-a

constatat că reclamanta a achitat întregul preț stabilit prin contractul de

vânzare-cumpărare nr. 411 din 12 mai 2008, cu privire la imobilul compus din

spațiul comercial și terenul aferent situat în Timișoara, CF nr. 126212

Timișoara.

Prin decizia nr. 214/2011 pronunțată de Curtea de

Apel Timișoara a

fost admis apelul declarat de pârâții C.L.M. Timișoara,

M. Timișoara prin P. și P.M. Timișoara împotriva sentinței nr. 1451/2010

pronunțată de Tribunalul Timiș, a fost schimbată în tot sentința menționată, în

sensul că a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanta SC E.V. SRL

Timișoara.

În motivarea

deciziei pronunțate, Curtea de Apel Timișoara a reținut, în esență, că prin

contractul de vânzare-cumpărare nr. 411 din 12 mai 2008, reclamanta SC E.V. SRL

Timișoara a cumpărat spațiul situat în Timișoara, str. Augustin Pacha denumit

SAD 2, iar prin semnarea contractului reclamanta și-a însușit și anexele care

fac parte integrantă din contract.

Împotriva

deciziei civilă nr. 214 din 17 octombrie 2011, pronunțată de Curtea de Apel

Timișoara și a încheierii de ședință din data de 10 octombrie 2011 a formulat

recurs reclamanta SC E.V. SRL Timișoara solicitând admiterea recursului,

modificarea deciziei și a încheierii atacate.

În dezvoltarea

motivelor de recurs, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

recurenta a arătat că în mod greșit a fost respinsă excepția nulității apelului

declarat de consilierul juridic al pârâtei apelante, având în vedere că

cererile în justiție trebuie formulate de unitățile administrativ teritoriale

în nume propriu și semnate de P. sau președintele C.J.

De asemenea,

decizia recurată este nelegală, instanța interpretând și aplicând greșit

dispozițiile Legii nr. 550/2002 referitoare la actualizarea prețului vânzării.

Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția a ll-a civilă, prin decizia nr. 2111 din 25 aprilie

2012, a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC E.V. SRL

Timișoara împotriva deciziei civile nr. 214 din 17 octombrie 2011 și împotriva

încheierii pronunțată la data de 10 octombrie 2011 a Curții de Apel Timișoara,

secția a ll-a civilă.

Pentru a

dispune astfel, instanța de recurs a reținut că nu sunt incidente dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru următoarele considerente:

În ceea ce

privește critica privind nelegalitatea încheierii de ședință din data de 10

octombrie 2011 s-a reținut că instanța de apel a interpretat corect

dispozițiile legale incidente.

Este adevărat

că potrivit art. 67 din Legea nr. 215/2001 Primarul reprezintă comuna sau orașul

în relațiile cu alte autorități publice, cu persoane fizice sau juridice precum

și în justiție, dar calea de atac a apelului a fost formulată în nume propriu

de pârâți, iar consilierul juridic al P.M. Timișoara a semnat motivele de apel

în virtutea atribuțiilor stabilite în fișa postului astfel că în mod corect a

fost respinsă excepția nulității invocată de intimată.

Consilierul

juridic are calitate de reprezentant ținând cont de atribuțiile stabilite prin

fișa postului fără a se putea aplica sancțiunea nulității în raport de

dispozițiile art. 133 C. proc. civ., așa cum susține recurenta.

Pe fondul

cauzei, Înalta Curte a constatat că negocierea prețului a avut loc la 28

ianuarie 2008 în condițiile Legii nr. 550/2002, iar susținerea recurentei în

sensul că negocierea a avut loc în anul 2006 nu are un fundament legal,

convențiile legal făcute având putere de lege între părțile contractante,

instanța de apel interpretând și aplicând corect dispozițiile legale incidente.

Prețul este un

element esențial al contractului de vânzare-cumpărare, reprezentând obiectul

prestației cumpărătorului, fiind stabilit de părți la art. 5 din contract în

urma negocierii directe prevăzute de art. 19 din Legea nr. 550/2002. În

condițiile în care prețul stabilit nu a fost achitat, în mod corect instanța a

respins acțiunea reclamantei fără a se putea da eficientă negocierii din anul

2006, neurmată de încheierea unui contract. Prin semnarea contractului de

vânzare-cumpărare, recurenta reclamantă și-a însușit prețul, obligându-se să-și

execute prestația la termenele negociate de părți.

La data de 3

mai 2012, SC E.V. SRL a înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și

Justiție contestația în anulare, motivele cererii fiind depuse la dosarul

cauzei la data de 25 ianuarie 2013.

Cererea a fost

întemeiată în drept pe dispozițiile art. 318 alin. (1) teza II C. proc. civ.,

contestatoarea solicitând admiterea contestației în anulare, anularea deciziei

atacate și rejudecând recursul să se dispună admiterea recursului, modificarea

deciziei atacate și desființarea parțială a încheierii atacate în partea

referitoare la respingerea excepției nulității și să se constate nulitatea

apelului declarat de pârâți, iar în subsidiar să fie respins ca nefondat.

În susținerea

cererii, contestatoarea a susținut că instanța de recurs a pronunțat o hotărâre

anulabilă, neprocedând la obligația legală de a cerceta motivele de modificare

sau casare.

În esență, nu

au fost cercetate și argumentate motivele de recurs.

Astfel, deși

s-a invocat că reclamanta a figurat în evidențele vânzătorului cu un debit de

54.603,88 lei din care rate în sumă de 38.067 lei și majorări în sumă de 16.536

lei, în aceste sume sunt incluse majorări și pentru o perioadă ce a precedat

stabilirea prețului și încheierea contractului, anterior negocierii din 28

ianuarie 2008.

De asemenea, nu

a fost observată adresa înregistrată la P.M. Timișoara, din care rezultă că a

cunoscut prețul la data de 15 aprilie 2008. La așa zisa negociere, societății

reclamante nu i s-a comunicat niciun preț și nu a semnat procesul verbal de

negociere din 28 ianuarie 2008. Nu putea fi vorba de negociere când numai

Comisia a stabilit și aprobat prețul.

Contestatoarea

mai susține că în cuprinsul deciziei atacate se reține că negocierea prețului a

avut loc la data de 28 ianuarie 2008, iar criticile de nelegalitate care nu

fost examinate sunt negocierea prețului redată în cuprinsul procesului verbal

din 28 ianuarie 2008 și semnarea contractului de vânzare-cumpărare nr. 411 la

data de 12 mai 2008.

În condițiile

în care au fost încălcate dispozițiile legale și nu a avut loc o negociere

directă, nu se poate reține că societatea prin semnarea contractului și-a

însușit prețul.

În ceea ce

privește actualizarea, se arată că legea specială exclude vânzarea prin

reactualizarea sumelor pe baza de Inflație.

În consecință,

se mai susține că vânzătorul din cauza de față se situează pe poziția părții

contractante care și-a încălcat obligațiile contractuale derivate din lege, din

perspectiva raportului patrimonial născut în baza acesteia.

Chestiunea de

nelegalitate care trebuia să fie analizată este reprezentată de încălcarea

dispozițiilor legale din legea specială, Legea nr. 550/2002, referitoare la

procedura stabilirii și actualizării prețului de vânzare.

Contestația în

anulare nu este fondată.

Potrivit

dispozițiilor art. 318 alin. (1) alin. Ultim, text de lege invocat în

susținerea contestației, „hotărârile instanței de recurs mai pot fi atacate cu

contestație când instanța respingând recursul său admițându-l numai în parte, a

omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de

casare”.

Contestația în

anulare este o cale de atac extraordinară, de retractare, ce se poate exercita

numai în cazurile expres prevăzute de art. 318 C. proc. civ.

În speță, prin

motivele invocata, contestatoarea a indicat ca temei juridic art. 318 alin. (1)

teza a ll-a care se referă la neexaminarea unui motiv de recurs, acestea

vizează modul în care instanța de recurs a analizat înscrisurile fără a avea în

vedere datele acestora în raport de prevederile Legii nr. 550/2002, deci

aspecte care vizează modul de interpretare și apreciere a probelor și care nu

poate fi reexaminat pe calea contestației în anulare.

Legiuitorul nu

a urmărit pe calea contestației în anulare să deschidă părților calea

recursului la recurs și care să fie soluționată de aceeași instanță sub motivul

greșitei stabiliri a situației de fapt.

Susținerea

contestatoarei, în sensul că instanța nu s-a pronunțat asupra modului greșit de

aplicare a prevederilor Legii nr. 550/2002, în procedura de stabilire a

prețului de vânzare și de actualizare al acestuia, fapt confirmat de

înscrisurile enunțate nu este fondată.

Din

considerentele deciziei rezultă că instanța de recurs a examinat criticile invocate

de recurentă privind aplicarea dispozițiilor Legii nr. 550/2002, raportat la

data încheierii contractului nr. 411/2008 și negocierea prețului, precum și

efectele legate de încheierea contractului și însușirea prețului.

Deși

contestatoarea a invocat că instanța nu s-ar fi pronunțat pe acest motiv de

recurs, în realitate își manifestă nemulțumirea de faptul că instanța nu a

împărtășit punctul său de vedere în ceea ce privește interpretarea vânzării

spațiului în condițiile Legii nr. 550/2002.

De altfel,

pretinsul motiv invocat de recurentă care nu ar fi fost analizat de instanța de

recurs, reprezintă în realitate argumente aduse în sprijinul motivelor propriu

zise invocate prin cererea de recurs și care au fost examinate în decizia

contestată.

Fată de considerentele

reținute, nu sunt întrunite cerințele prevăzute de art. 318 teza II C. proc.

civ. și urmează a se respinge contestația în anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondată, contestația în anulare formulată de contestatoarea SC E.V. SRL

împotriva deciziei nr. 2111 din 25 aprilie 2012 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția a II-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 31 ianuarie 2013.