ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 357/2013
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 357/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)
Asupra
contestației în anulare de față;
Din examinarea
actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentința
nr. 492/ COM din 15 aprilie 2009, Tribunalul Bihor a respins, ca nefondate,
excepțiile prescripției dreptului la acțiune și a lipsei calității procesuale
active invocate de pârâta SC L. SA.; a luat act de renunțarea la judecarea
cererii formulate de reclamantul B.D. în contradictoriu cu pârâta SC L. SA în
ceea ce privește constatarea nulității absolute a hotărârilor adunării generale
ordinare și a adunării generale extraordinare din data de 23 septembrie 2005 și
27 - 28 aprilie 2007 și a respins, ca nefondată, cererea formulată de
reclamantul B.D. în contradictoriu cu pârâta SC L. SA
Prima instanță
a reținut în ce privește excepțiile invocate, că reclamantul prin cererea
formulată a invocat nerespectarea regulilor referitoare la convocarea
adunărilor generale, reguli ce sunt stabilite prin norme cu caracter imperativ
și având în vedere calitatea de acționar al acestuia, în raport de prevederile
arî.132 alin. (3) din Legea nr. 31/1990 s-au respins, ca nefondate, excepțiile
prescripției dreptului la acțiune și a lipsei calității procesuale active.
Referitor la
fondul cauzei instanța a reținut că, la data de 25 august 2004, a avut loc
adunarea generală ordinară și extraordinară a SC L. SA în cadrul căreia a fost
votată modificarea statutului acesteia (art. 17 și 18), revocarea cenzorilor și
a administratorilor, a fost certificată modificarea structurii acționariatului
și s-a decis vânzarea tuturor imobilelor către SC M. SA. Fiind vorba de o
hotărâre adoptată în cursul anului 2004, verificarea respectării formalităților
impuse de lege trebuie făcută prin raportare la forma Legii nr. 31/1990 la acel
moment întrucât în caz contrar s-ar aduce atingere principiului
neretroactivității legii civile.
Comparând
cuprinsul hotărârilor adoptate de A.G.A. și A.G.E.A. cu cel al convocărilor
publicate în M. Of. și presă, instanța a reținut că nu sunt deosebiri
semnificative. Singura diferență apare în ceea ce privește pct. 4 din hotărârea
A.G.A. prin care s-a decis vânzarea tuturor imobilelor aparținând societății
către SC M. SA
În ceea ce
privește decizia de transmitere a dreptului de proprietate asupra imobilelor
aflate în patrimoniul pârâtei către SC M. SA, s-a precizat că prin intermediul
cererii reglementate de art. 132 din Legea nr. 31/1990 instanța exercită numai
un control de legalitate asupra hotărârilor adoptate. Oportunitatea măsurii
luate ține de voința proprie a societății ce scapă controlului judecătoresc.
Pe de altă
parte, desființarea hotărârilor adoptate, de către cele două adunări în condițiile
în care s-a stabilit că nu a fost respectat termenul de 15 zile amintit
anterior, presupune luarea în considerare a poziției reclamantului față de
pârâtă la acel moment.
Din această
perspectivă instanța a reținut că abia la data de 31 august 2006 reclamantul a
dobândit calitatea de acționar în cadrul SC L. SA. Raportat la momentul
adoptării hotărârilor era imposibil ca față de acesta să se fi efectuat
formalitățile de convocare, astfel încât respectarea sau nu a termenului de 15
zile în privința lui nu are nici o relevantă.
Prin Decizia
nr. 15 clin 24 noiembrie 2009, Curtea de Apel Oradea a admis apelul declarat de
reclamantul B.D., a desființat sentința nr. 492/ COM din 15 aprilie 2009
pronunțată de Tribunalul Bihor, și a trimis cauza la Tribunalul Bihor, pentru o
nouă judecare.
Prin Decizia
nr. 4386 din 15 decembrie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție București a
admis recursul formulat de reclamantul B.D. împotriva deciziei Curții de apel
Oradea nr. 15 din 24 noiembrie 2009, pe care a casat-o cu trimitere spre
rejudecare la aceeași instanță.
În rejudecarea
apelului, Curtea de Apel Oradea, secția comercială și de contencios
administrativ și fiscal, prin decizia nr. 7/2011/ AC din 19 aprilie 20111 a
respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul B.D.
În argumentarea
acestei decizii instanța de apel a reținut, în esență, că analizarea
legalității hotărârilor adoptate de intimată în anul 2004 trebuie analizată
prin prisma formei dispozițiilor legale cuprinse în Legea nr. 31/1990
republicană în vigoare la momentul adoptării hotărârilor atacate, atât în
privința motivelor de nulitate invocate cu privire la convocare și conținutul
convocatorului, cât și al modului de exercitare al votului acționarului
majoritar cu privire la punctul 4 al hotărârii A.G.A.
În speță,
astfel cum a reținut și instanța de fond, termenul de 15 zile prevăzut pentru
publicarea convocatorului anterior datei la care va avea loc ședința, prevăzut
la art. 117 alin. (1) – (3) din Legea nr. 31/1990, a fost respectat doar în
privința publicării convocatorului în M. Of., nefiind respectat termenul față
de publicarea în cotidianul „Crișana” care a avut loc cu 10 zile înainte de
adunările generale ordinare și extraordinare.
Cum, în speță,
convocatorul adunărilor generale a fost publicat în M. Of. în termenul prevăzut
de lege, moment de la care acționarii societății direct vizați de publicarea
convocării au putut lua cunoștință despre data, locul și obiectul celor două
adunări generale, nu se poate reține producerea vreunei vătămări ori încălcarea
unor drepturi legale doar prin simplul fapt că cea de-a doua formă de
publicitate prevăzută de lege prin ziar, a avut loc mai târziu cu câteva zile,
respectiv cu 10 zile înainte de data ținerii ședinței.
Totodată, s-a
reținut că nerespectarea termenului de 15 zile de la publicare a convocatorului
în ziar nu are relevanță față de apelantul ce nu era acționar la momentul
adoptării hotărârilor, iar aplicarea sancțiunii nulității hotărârilor pentru*
acest considerent contravine scopului avut în vedere de legiuitor pentru
reglementarea dispozițiilor legale privitoare la convocarea adunărilor
generale.
Instanța de apel a apreciat că diferența din
compararea celor două
convocatoare referitoare la imobilele societății
nu se poate reține că ar fi influențat esențial rezultatul votului și formarea
voinței sociale, câtă vreme ambele adunări, ordinară și extraordinară, au avut
loc în aceeași zi, loc și oră de desfășurare, iar în cuprinsul proceselor
verbale această împrejurare a fost reflectată în mod distinct.
Cât privește
susținerile apelantului că prin adoptarea acestui punct al hotărârii s-a
încălcat scopul pentru care s-a constituit societatea și s-a deturnat funcția
socială a votului, hotărârea fiind luată împotriva interesului social, s-a
reținut că sancțiunea ce ar putea intervenii ar fi eventual o nulitate relativă
deoarece interesul vizat de normele invocate, nu este unul general obștesc, ci
unul privat legat de interesele societății și al acționarilor ei.
Ori câtă vreme
apelantul la momentul adoptării hotărârii nu era acționar al societății nu
poate invoca încălcarea intereselor sale legitime, interese ce trebuie
analizate și prin prisma momentului la care acesta a devenit acționar și
patrimoniul pe care îl deținea societatea la acel moment.
Totodată, s-a
apreciat că nu a fost reținută o încălcare a scopului social al societății,
câtă vreme măsura adoptată nu era interzis a fi luată de actele constitutive
ale societății, iar desfășurarea în continuare a obiectului de activitate putea
avea loc și fără a deține în proprietate spațiile respective.
De asemenea, nu s-a reținut o deposedare de
bunurile societății de
către acționarul majoritar, care deși potrivit
hotărârii putea să achiziționeze toate spațiile, în fapt a achiziționat doar 8
spații din cele 19 spații înstrăinate de societatea intimată.
Cât privește
excepția lipsei interesului în declararea căii de atac, invocată de intimată,
s-a reținut că aceasta nu poate fi primită câtă vreme apelantul a fost parte în
hotărârea apelată respingându-i-se acțiunea formulată, situație în care nu se
poate reține că nu justifică interes în declararea căii de atac.
Împotriva
acestei decizii reclamantul B.D. a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile
art. 304 pct. 7-9 C. proc. civ., în argumentarea cărora, a susținut, în esență,
că nici un articol al Legii nr. 31/1990 nu prevede că un acționar al unei
societăți comerciale care invocă motive de nulitate absolută ale unor hotărâri
A.G.A. de la societatea la care este acționar, trebuie să demonstreze existența
unei vătămări personale și nici art. 117 și art. 132 ale Legii nr. 31/1990 nu
pot fi interpretate în acest sens.
În opinia
recurentului dispozițiile legale care reglementează modalitatea de convocare și
de desfășurare A.G.A. sunt de ordine publică, ocrotind un interes general, iar
hotărârile A.G.A. luate cu nerespectarea lor sunt lovite cu nulitatea absolută.
Totodată, susține recurentul, reclamantul care invocă motive de nulitate
absolută nu trebuie să facă dovada existenței unei vătămări suferite de el
atunci când invocă nerespectarea unor dispoziții de ordine publică.
Recurentul a
arătat că hotărârea adoptată cu privire la problema ce nu a fost menționată în
convocator, înstrăinarea tuturor imobilelor societății către SC M. SA, este
nulă, decizia luată de acționari nefăcând obiectul unei prealabile informări
impuse de lege. Ordinea de zi menționată în convocare determină competența A.G.A.,
neputându-se lua o hotărâre asupra altor probleme decât cele inserate în
cuprinsul ordinii de zi publicate.
Recurentul mai
învederează faptul că instanța era obligată să se pronunțe cu privire la
hotărârea de vânzare a tuturor spațiilor comerciale ale SC L. SA, respectiv
dacă această hotărâre este sau nu contrară intereselor societății, respectiv
textelor de lege invocate: art. 57 din Constituția României, art. 1080 C. civ.,
art. 136
1
din Legea nr. 31/1990, art. 210 alin. (2) și art. 225
alin. (2) din Legea nr. 297/2004, art. 34 din Decretul 31/1954 și art. 127
alin. (1) din Legea nr. 31/1990.
Totodată, a
considerat că instanța a reținut în mod greșit că nerespectarea procedurii de
convocare stabilită de art. 117 alin. (7) al Legii nr. 31/1990 „nu poate afecta
drepturile și interesele terțelor persoane ce nu au nici o legătură directă cu
societatea și acționarii acesteia la momentul respectiv”, întrucât informațiile
conținute într-un convocator A.G.A. sunt de interes general ele interesând pe
lângă acționarii și creditorii societății, pe comercianți și pe investitorii de
pe piața de capital.
Prin decizia
nr. 3133 din 13 octombrie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins,
ca nefondat, recursul declarat de reclamantul B.D. împotriva deciziei nr.
7/2011/ -AC din 19 aprilie 2011 a Curții de Apel Oradea, secția comercială și
de contencios administrativ și fiscal.
În considerentele
deciziei, Înalta Curte a reținut următoarele:
Instanța de
apel, în analiza legalității sentinței apelate și argumentarea propriei decizii,
a făcut o corectă aplicare și interpretare a dispozițiilor Legii nr. 31/1990
republicată și în vigoare la momentul adoptării hotărârilor atacate reținând în
mod corect că aceste dispoziții, la momentul respectiv, nu făceau nici un fel
de referire la momentul de la care curge termenul de 15 zile anterior datei
ședinței și cum recurentul la momentul adoptării hotărârilor nu era acționar al
societății, termenul de 15 zile de la publicare a convocatorului în ziar nu are
relevanță față de acesta.
Totodată, s-a
constatat că susținerea recurentului conform căreia dispozițiile Legii nr.
31/1990 sunt motive de ordine publică ocrotind un interes general este eronată,
întrucât interesul vizat de normele invocate nu este unul general obștesc ci
unul privat legat de interesele societății și al acționarilor ei. Ori, așa cum
corect a apreciat și instanța de apel, câtă vreme la momentul adoptării
hotărârii recurentul nu era acționar al societății nu poate invoca încălcarea
intereselor sale legitime.
Nici
susținerile privind faptul că instanța era obligată să se pronunțe cu privire
la hotărârea de vânzare a tuturor spațiilor comerciale ale SC L. SA, nu poate
fi reținută, întrucât prin intermediul cererii reglementate de art. 132 din
Legea nr. 31/1990, instanța exercită numai un control de legalitate asupra
hotărârilor adoptate. Oportunitatea măsurilor luate ține de voința proprie a
societății ce scapă controlului judecătoresc.
Motivele care
au determinat adoptarea punctului 4 de către A.G.A. atâta timp cât nu îmbracă
forma fraudei la lege nu au putut fi cenzurate pe cale judecătorească. Ca
atare, s-a considerat corect că oportunitatea vânzării imobilelor nu îmbracă
această formă ilicită, reținându-se că ea nu poate fi examinată în cadrul
prescris de art. 132 din Legea nr. 31/1990.
La data de 13
martie 2012, a formulat contestație în anulare B.D. prin care solicitat
admiterea contestației în anulare, și pe fondul cauzei admiterea recursului
promovat.
În susținerea
cererii, contestatorul a susținut că a grupat motivele de recurs, în trei
părți.
În raport de
art. 304 pct. 7 C. proc. civ., a invocat că ambele instanțe nu au respectat
dispozițiile art. 261 C. proc. civ., în sensul că nu s-a motivat dacă
dispozițiile art. 117 alin. (2) și (7) din Legea nr. 31/1990, reprezintă motive
de nulitate absolută.
Contestatorul
prezintă în continuare sintetizarea motivelor de nelegalitate asupra cărora
instanța de recurs nu s-a pronunțat, care nu va fi prezentată de către
instanță.
În ceea ce
privește motivele cererii de față, contestatorul solicită ca instanța să
răspundă următoarelor întrebări și de asemenea să facă o scurtă motivare:
- dacă o persoană
care deține calitatea de acționa la momentul formulării cererii prezintă
interes în formularea unei acțiuni;
- dacă atunci
când sunt invocate motive de nulitate absolută, trebuie să se facă dovada
existenței unei vătămări;
- dacă
nerespectarea procedurii de convocare stabilită de art. 117 alin. (2) din Legea
nr. 31/1990 este sau nu motiv de nulitate absolută;
- dacă o
instanță poate pronunța o soluție contrară practicii judiciare; în ceea ce
privește temeiul de drept, contestatorul a invocat;
- dispozițiile
art. 318 alin. (1) C. proc. civ., prin care a susținut omisiunea instanței de a
cerceta atât motivul de recurs referitor la competență, cât și cel referitor la
excepția autorității de lucru judecat.
De asemenea, au
fost invocate dispozițiile referitoare la art. 6 paragraful 1 din C.E.D.O.
Dovada
existenței unei vătămări suferite de el atunci când invocă nerespectarea unor
dispoziții de ordine publică.
Recurentul a arătat că hotărârea adoptată cu
privire la problema ce
nu a fost menționată în convocator, înstrăinarea
tuturor imobilelor societății către SC M. SA, este nulă, decizia luată de
acționari nefăcând obiectul unei prealabile informări impuse de lege. Ordinea
de zi menționată în convocare determină competența A.G.A., neputându-se lua o
hotărâre asupra altor probleme decât cele inserate în cuprinsul ordinii de zi
publicate.
Recurentul mai
învederează faptul că instanța era obligată să se pronunțe cu privire la
hotărârea de vânzare a tuturor spațiilor comerciale ale SC L. SA, respectiv
dacă această hotărâre este sau nu contrară intereselor societății, respectiv
textelor de lege invocate: art. 57 din Constituția României, art. 1080 C. civ.,
art. 136
1
din Legea nr. 31/1990, art. 210 alin. (2) și art. 225
alin. (2) din Legea nr. 297/2004, art. 34 din Decretul nr. 31/1954 și art. 127
alin. (1) din Legea nr. 31/1990.
Totodată, a
considerat că instanța a reținut în mod greșit că nerespectarea procedurii de
convocare stabilită de art. 117 alin. (7) al Legii nr. 31/1990 „nu poate afecta
drepturile și interesele terțelor persoane ce nu au nici o legătură directă cu
societatea și acționarii acesteia la momentul respectiv”, întrucât informațiile
conținute într-un convocator A.G.A. sunt de interes general ele interesând pe
lângă acționarii și creditorii societății, pe comerciant și pe investitorii de
pe piața de capital.
Prin decizia nr.
3133 din 13 octombrie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins, ca nefondat,
recursul declarat de reclamantul B.D. împotriva deciziei nr. 7/2011/ -AC din 19
aprilie 2011 a Curții de Apel Oradea, secția comercială și de contencios
administrativ și fiscal.
În
considerentele deciziei, Înalta Curte a reținut următoarele:
Instanța de
apel în analiza legalității sentinței apelate și argumentarea propriei decizii
a făcut o corectă aplicare și interpretare a dispozițiilor Legii nr. 31/1990
republicată și în vigoare la momentul adoptării hotărârilor atacate reținând în
mod corect că aceste dispoziții, la momentul respectiv, nu făceau nici un fel
de referire la momentul de la care curge termenul de 15 zile anterior datei
ședinței și cum recurentul la momentul adoptării hotărârilor nu era acționar al
societății, termenul de 15 zile de la publicare a convocatorului în ziar nu are
relevanță față de acesta.
Totodată, s-a
constatat că susținerea recurentului conform căreia dispozițiile Legii nr.
31/1990 sunt motive de ordine publică ocrotind un interes general este eronată,
întrucât interesul vizat de normele invocate nu este unul general obștesc ci
unul privat legat de interesele societății și al acționarilor ei. Ori, așa cum
corect a apreciat și instanța de apel, câtă vreme la momentul adoptării
hotărârii recurentul nu era acționar al societății nu poate invoca încălcarea
intereselor sale legitime.
Nici
susținerile privind faptul că instanța era obligată să se pronunțe cu privire
la hotărârea de vânzare a tuturor spațiilor comerciale ale SC L. SA, nu poate
fi reținută, întrucât prin intermediul cererii reglementate de art. 132 din
Legea nr. 31/1990, instanța exercită numai un control de legalitate asupra
hotărârilor adoptate. Oportunitatea măsurilor luate ține de voința proprie a
societății ce scapă controlului judecătoresc.
Motivele care
au determinat adoptarea punctului 4 de către A.G.A. atâta timp cât nu îmbracă
forma fraudei la lege nu au putut fi cenzurate pe cale judecătorească. Ca
atare, s-a considerat corect că oportunitatea vânzării imobilelor nu îmbracă
această formă ilicită, reținându-se că ea nu poate fi examinată în cadrul
prescris de art. 132 din Legea nr. 31/1990.
La data de 13 martie
2012, a formulat contestație în anulare B.D. prin care solicitat admiterea
contestației în anulare, și pe fondul cauzei admiterea recursului promovat.
În susținerea
cererii, contestatorul a susținut că a grupat motivele de recurs, în trei
părți.
În raport de
art. 304 pct. 7 C. proc. civ., a invocat că ambele instanțe nu au respectat
dispozițiile art. 261 C. proc. civ., în sensul că nu s-a motivat dacă
dispozițiile art. 117 alin. (2) și (7) din Legea nr. 31/1990, reprezintă motive
de nulitate absolută.
Contestatorul
prezintă în continuare sintetizarea motivelor de nelegalitate asupra cărora
instanța de recurs nu s-a pronunțat, care nu va fi prezentată de către
instanță.
În ceea ce
privește motivele cererii de față, contestatorul solicită ca instanța să
răspundă următoarelor întrebări și de asemenea să facă o scurtă motivare:
- dacă o
persoană care deține calitatea de acționa la momentul formulării cererii
prezintă interes în formularea unei acțiuni;
- dacă atunci
când sunt invocate motive de nulitate absolută, trebuie să se facă dovada
existenței unei vătămări;
- dacă
nerespectarea procedurii de convocare stabilită de art. 117 alin. (2) din Legea
nr. 31/1990 este sau nu motiv de nulitate absolută;
- dacă o
instanță poate pronunța o soluție contrară practicii judiciare; în ceea ce
privește temeiul de drept, contestatorul a invocat dispozițiile art. 318 alin. (1)
C. proc. civ., prin care a susținut omisiunea instanței de a cerceta atât
motivul de recurs referitor la competență, cât și cel referitor la excepția
autorității de lucru judecat.
De asemenea, au
fost invocate dispozițiile referitoare la art. 6 paragraful 1 din C.E.D.O.
Înalta Curte,
analizând contestația în anulare, în raport de temeiul de drept și motivele
invocate, urmează să o respingă pentru considerentele ce se vor arăta în
continuare:
Contestația în
anulare specială este o cale extraordinară de atac, de retractare, ce se poate
exercita în cazurile anume prevăzute de art. 318 C. proc. civ., potrivit cărora
hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când
dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța,
respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să
cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare.
Dispozițiile legale
ale art. 318 C. proc. civ., au un câmp limitat de aplicare, astfel că ele
trebuie să fie interpretate, în toate cazurile, în mod restrictiv, pentru a nu
deschide, în ultimă instanță, calea unui veritabil recurs. Fiind o cale de
retractare, și nu de cenzură judiciară, contestația în anulare nu poate fi
exercitată pentru alte motive decât cele prevăzute de lege, fiind inadmisibilă
repunerea în discuție a unor probleme de fond ce au fost soluționate de
instanță, care s-a pronunțat asupra motivelor de modificare sau casare invocate
de parte.
Analizând
contestația în anulare prin prisma dispozițiile art. 318 alin. (1) C. proc.
civ., raportate la motivele invocate de contestator, Înalta Curte constată că
motivele din recurs întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc.
civ., au fost analizate și cercetate de către instanță care a, pronunțat
decizia nr. 3133 din 13 octombrie 2011, Înalta Curte concluzionând că niciunul
dintre motivele invocate de recurent nu converg spre modificarea hotărârii instanței
de apel. În acest context, motivele referitoare la menținerea hotărârii
instanței de fond, neavând suport legal, au fost respinse odată cu respingerea
recursului reclamantului.
Ca urmare, Înalta
Curte constată că instanța de recurs s-a pronunțat asupra tuturor motivelor
invocate de reclamant în recursul său.
În realitate,
contestatorul își manifestă nemulțumirea cu privire la faptul că instanța de
recurs nu a împărtășit punctul său de vedere sub aspectul aprecierii asupra
aspectelor invocate de către contestator, acesta urmărind pe calea contestației
în anulare de fapt reanalizarea motivelor de recurs, ceea ce este inadmisibil
în această fază procesuală având în vedere că legea nu a urmărit prin calea
contestației în anulare să deschidă părților calea recursului la recurs.
În ceea ce
privește temeiul invocat de către contestator, întemeiat pe dispozițiile art. 6
paragraful
I
din C.E.D.O., fără a fi dezvoltate
criticile în susținerea acestuia, care să facă posibilă efectuarea controlului
de legalitate, în limitele acestei căi de atac, Înalta Curte constată această
critică nu subzistă.
Pentru aceste
considerente, Înalta Curte urmează să respingă contestația în anulare formulată
de contestatorul B.D. împotriva deciziei nr. 3133 din 13 octombrie 2011 pronunțată
de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția
a ll-a
civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca
nefondată, contestația în anulare formulată de contestatorul B.D. împotriva
deciziei nr. 3133 din 13 octombrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,
secția a ll-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată în
ședință publică, astăzi 31 ianuarie 2013.