ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 357/2013

Asupra contestației în anulare de față; Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin sentința nr. 492/ COM din 15 aprilie 2009, Tribunalul Bihor a respins, ca nefondate, excepțiile prescripției dreptului la acțiune și a lipsei calității procesuale active invocate de pârâta SC L. SA.; a luat act de renunțarea la judecarea cererii formulate de reclamantul B.D. în contradictoriu cu pârâta SC L. SA în ceea ce privește constatarea nulității absolute a hotărârilor adunării generale ordinare și a adunării generale extraordinare din data de 23 septembrie 2005 și 27 - 28 aprilie 2007 și a respins, ca nefondată, cererea formulată de reclamantul B.D.

în contradictoriu cu pârâta SC L. SA Prima instanță a reținut în ce privește excepțiile invocate, că reclamantul prin cererea formulată a invocat nerespectarea regulilor referitoare la convocarea adunărilor generale, reguli ce sunt stabilite prin norme cu caracter imperativ și având în vedere calitatea de acționar al acestuia, în raport de prevederile arî.132 alin. (3) din Legea nr. 31/1990 s-au respins, ca nefondate, excepțiile prescripției dreptului la acțiune și a lipsei calității procesuale active. Referitor la fondul cauzei instanța a reținut că, la data de 25 august 2004, a avut loc adunarea generală ordinară și extraordinară a SC L. SA în cadrul căreia a fost votată modificarea statutului acesteia (art. 17 și 18), revocarea cenzorilor și a administratorilor, a fost certificată modificarea structurii acționariatului și s-a decis vânzarea tuturor imobilelor către SC M. SA.

Fiind vorba de o hotărâre adoptată în cursul anului 2004, verificarea respectării formalităților impuse de lege trebuie făcută prin raportare la forma Legii nr. 31/1990 la acel moment întrucât în caz contrar s-ar aduce atingere principiului neretroactivității legii civile. Comparând cuprinsul hotărârilor adoptate de A.G.A. și A.G.E.A. cu cel al convocărilor publicate în M. Of. și presă, instanța a reținut că nu sunt deosebiri semnificative. Singura diferență apare în ceea ce privește pct. 4 din hotărârea A.G.A. prin care s-a decis vânzarea tuturor imobilelor aparținând societății către SC M. SA În ceea ce privește decizia de transmitere a dreptului de proprietate asupra imobilelor aflate în patrimoniul pârâtei către SC M. SA, s-a precizat că prin intermediul cererii reglementate de art. 132 din Legea nr. 31/1990 instanța exercită numai un control de legalitate asupra hotărârilor adoptate.

Oportunitatea măsurii luate ține de voința proprie a societății ce scapă controlului judecătoresc. Pe de altă parte, desființarea hotărârilor adoptate, de către cele două adunări în condițiile în care s-a stabilit că nu a fost respectat termenul de 15 zile amintit anterior, presupune luarea în considerare a poziției reclamantului față de pârâtă la acel moment. Din această perspectivă instanța a reținut că abia la data de 31 august 2006 reclamantul a dobândit calitatea de acționar în cadrul SC L. SA. Raportat la momentul adoptării hotărârilor era imposibil ca față de acesta să se fi efectuat formalitățile de convocare, astfel încât respectarea sau nu a termenului de 15 zile în privința lui nu are nici o relevantă.

Prin Decizia nr. 15 clin 24 noiembrie 2009, Curtea de Apel Oradea a admis apelul declarat de reclamantul B.D., a desființat sentința nr. 492/ COM din 15 aprilie 2009 pronunțată de Tribunalul Bihor, și a trimis cauza la Tribunalul Bihor, pentru o nouă judecare. Prin Decizia nr. 4386 din 15 decembrie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție București a admis recursul formulat de reclamantul B.D. împotriva deciziei Curții de apel Oradea nr. 15 din 24 noiembrie 2009, pe care a casat-o cu trimitere spre rejudecare la aceeași instanță. În rejudecarea apelului, Curtea de Apel Oradea, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, prin decizia nr. 7/2011/ AC din 19 aprilie 20111 a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul B.D.

În argumentarea acestei decizii instanța de apel a reținut, în esență, că analizarea legalității hotărârilor adoptate de intimată în anul 2004 trebuie analizată prin prisma formei dispozițiilor legale cuprinse în Legea nr. 31/1990 republicană în vigoare la momentul adoptării hotărârilor atacate, atât în privința motivelor de nulitate invocate cu privire la convocare și conținutul convocatorului, cât și al modului de exercitare al votului acționarului majoritar cu privire la punctul 4 al hotărârii A.G.A. În speță, astfel cum a reținut și instanța de fond, termenul de 15 zile prevăzut pentru publicarea convocatorului anterior datei la care va avea loc ședința, prevăzut la art. 117 alin. (1) – (3) din Legea nr. 31/1990, a fost respectat doar în privința publicării convocatorului în M. Of., nefiind respectat termenul față de publicarea în cotidianul „Crișana” care a avut loc cu 10 zile înainte de adunările generale ordinare și extraordinare.

Cum, în speță, convocatorul adunărilor generale a fost publicat în M. Of. în termenul prevăzut de lege, moment de la care acționarii societății direct vizați de publicarea convocării au putut lua cunoștință despre data, locul și obiectul celor două adunări generale, nu se poate reține producerea vreunei vătămări ori încălcarea unor drepturi legale doar prin simplul fapt că cea de-a doua formă de publicitate prevăzută de lege prin ziar, a avut loc mai târziu cu câteva zile, respectiv cu 10 zile înainte de data ținerii ședinței. Totodată, s-a reținut că nerespectarea termenului de 15 zile de la publicare a convocatorului în ziar nu are relevanță față de apelantul ce nu era acționar la momentul adoptării hotărârilor, iar aplicarea sancțiunii nulității hotărârilor pentru* acest considerent contravine scopului avut în vedere de legiuitor pentru reglementarea dispozițiilor legale privitoare la convocarea adunărilor generale.

Instanța de apel a apreciat că diferența din compararea celor două convocatoare referitoare la imobilele societății nu se poate reține că ar fi influențat esențial rezultatul votului și formarea voinței sociale, câtă vreme ambele adunări, ordinară și extraordinară, au avut loc în aceeași zi, loc și oră de desfășurare, iar în cuprinsul proceselor verbale această împrejurare a fost reflectată în mod distinct. Cât privește susținerile apelantului că prin adoptarea acestui punct al hotărârii s-a încălcat scopul pentru care s-a constituit societatea și s-a deturnat funcția socială a votului, hotărârea fiind luată împotriva interesului social, s-a reținut că sancțiunea ce ar putea intervenii ar fi eventual o nulitate relativă deoarece interesul vizat de normele invocate, nu este unul general obștesc, ci unul privat legat de interesele societății și al acționarilor ei.

Ori câtă vreme apelantul la momentul adoptării hotărârii nu era acționar al societății nu poate invoca încălcarea intereselor sale legitime, interese ce trebuie analizate și prin prisma momentului la care acesta a devenit acționar și patrimoniul pe care îl deținea societatea la acel moment. Totodată, s-a apreciat că nu a fost reținută o încălcare a scopului social al societății, câtă vreme măsura adoptată nu era interzis a fi luată de actele constitutive ale societății, iar desfășurarea în continuare a obiectului de activitate putea avea loc și fără a deține în proprietate spațiile respective. De asemenea, nu s-a reținut o deposedare de bunurile societății de către acționarul majoritar, care deși potrivit hotărârii putea să achiziționeze toate spațiile, în fapt a achiziționat doar 8 spații din cele 19 spații înstrăinate de societatea intimată.

Cât privește excepția lipsei interesului în declararea căii de atac, invocată de intimată, s-a reținut că aceasta nu poate fi primită câtă vreme apelantul a fost parte în hotărârea apelată respingându-i-se acțiunea formulată, situație în care nu se poate reține că nu justifică interes în declararea căii de atac. Împotriva acestei decizii reclamantul B.D. a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7-9 C. proc. civ., în argumentarea cărora, a susținut, în esență, că nici un articol al Legii nr. 31/1990 nu prevede că un acționar al unei societăți comerciale care invocă motive de nulitate absolută ale unor hotărâri A.G.A. de la societatea la care este acționar, trebuie să demonstreze existența unei vătămări personale și nici art. 117 și art. 132 ale Legii nr. 31/1990 nu pot fi interpretate în acest sens.

În opinia recurentului dispozițiile legale care reglementează modalitatea de convocare și de desfășurare A.G.A. sunt de ordine publică, ocrotind un interes general, iar hotărârile A.G.A. luate cu nerespectarea lor sunt lovite cu nulitatea absolută. Totodată, susține recurentul, reclamantul care invocă motive de nulitate absolută nu trebuie să facă dovada existenței unei vătămări suferite de el atunci când invocă nerespectarea unor dispoziții de ordine publică. Recurentul a arătat că hotărârea adoptată cu privire la problema ce nu a fost menționată în convocator, înstrăinarea tuturor imobilelor societății către SC M. SA, este nulă, decizia luată de acționari nefăcând obiectul unei prealabile informări impuse de lege.

Ordinea de zi menționată în convocare determină competența A.G.A., neputându-se lua o hotărâre asupra altor probleme decât cele inserate în cuprinsul ordinii de zi publicate. Recurentul mai învederează faptul că instanța era obligată să se pronunțe cu privire la hotărârea de vânzare a tuturor spațiilor comerciale ale SC L. SA, respectiv dacă această hotărâre este sau nu contrară intereselor societății, respectiv textelor de lege invocate: art. 57 din Constituția României, art. 1080 C. civ., art. 136 1 din Legea nr. 31/1990, art. 210 alin. (2) și art. 225 alin. (2) din Legea nr. 297/2004, art. 34 din Decretul 31/1954 și art. 127 alin. (1) din Legea nr. 31/1990.

Totodată, a considerat că instanța a reținut în mod greșit că nerespectarea procedurii de convocare stabilită de art. 117 alin. (7) al Legii nr. 31/1990 „nu poate afecta drepturile și interesele terțelor persoane ce nu au nici o legătură directă cu societatea și acționarii acesteia la momentul respectiv”, întrucât informațiile conținute într-un convocator A.G.A. sunt de interes general ele interesând pe lângă acționarii și creditorii societății, pe comercianți și pe investitorii de pe piața de capital. Prin decizia nr. 3133 din 13 octombrie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul B.D. împotriva deciziei nr. 7/2011/ -AC din 19 aprilie 2011 a Curții de Apel Oradea, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal.

În considerentele deciziei, Înalta Curte a reținut următoarele: Instanța de apel, în analiza legalității sentinței apelate și argumentarea propriei decizii, a făcut o corectă aplicare și interpretare a dispozițiilor Legii nr. 31/1990 republicată și în vigoare la momentul adoptării hotărârilor atacate reținând în mod corect că aceste dispoziții, la momentul respectiv, nu făceau nici un fel de referire la momentul de la care curge termenul de 15 zile anterior datei ședinței și cum recurentul la momentul adoptării hotărârilor nu era acționar al societății, termenul de 15 zile de la publicare a convocatorului în ziar nu are relevanță față de acesta. Totodată, s-a constatat că susținerea recurentului conform căreia dispozițiile Legii nr. 31/1990 sunt motive de ordine publică ocrotind un interes general este eronată, întrucât interesul vizat de normele invocate nu este unul general obștesc ci unul privat legat de interesele societății și al acționarilor ei.

Ori, așa cum corect a apreciat și instanța de apel, câtă vreme la momentul adoptării hotărârii recurentul nu era acționar al societății nu poate invoca încălcarea intereselor sale legitime. Nici susținerile privind faptul că instanța era obligată să se pronunțe cu privire la hotărârea de vânzare a tuturor spațiilor comerciale ale SC L. SA, nu poate fi reținută, întrucât prin intermediul cererii reglementate de art. 132 din Legea nr. 31/1990, instanța exercită numai un control de legalitate asupra hotărârilor adoptate. Oportunitatea măsurilor luate ține de voința proprie a societății ce scapă controlului judecătoresc. Motivele care au determinat adoptarea punctului 4 de către A.G.A. atâta timp cât nu îmbracă forma fraudei la lege nu au putut fi cenzurate pe cale judecătorească.

Ca atare, s-a considerat corect că oportunitatea vânzării imobilelor nu îmbracă această formă ilicită, reținându-se că ea nu poate fi examinată în cadrul prescris de art. 132 din Legea nr. 31/1990. La data de 13 martie 2012, a formulat contestație în anulare B.D. prin care solicitat admiterea contestației în anulare, și pe fondul cauzei admiterea recursului promovat. În susținerea cererii, contestatorul a susținut că a grupat motivele de recurs, în trei părți. În raport de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., a invocat că ambele instanțe nu au respectat dispozițiile art. 261 C. proc. civ., în sensul că nu s-a motivat dacă dispozițiile art. 117 alin. (2) și (7) din Legea nr. 31/1990, reprezintă motive de nulitate absolută.

Contestatorul prezintă în continuare sintetizarea motivelor de nelegalitate asupra cărora instanța de recurs nu s-a pronunțat, care nu va fi prezentată de către instanță. În ceea ce privește motivele cererii de față, contestatorul solicită ca instanța să răspundă următoarelor întrebări și de asemenea să facă o scurtă motivare: - dacă o persoană care deține calitatea de acționa la momentul formulării cererii prezintă interes în formularea unei acțiuni; - dacă atunci când sunt invocate motive de nulitate absolută, trebuie să se facă dovada existenței unei vătămări; - dacă nerespectarea procedurii de convocare stabilită de art. 117 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 este sau nu motiv de nulitate absolută; - dacă o instanță poate pronunța o soluție contrară practicii judiciare; în ceea ce privește temeiul de drept, contestatorul a invocat; - dispozițiile art. 318 alin. (1) C. proc.

civ., prin care a susținut omisiunea instanței de a cerceta atât motivul de recurs referitor la competență, cât și cel referitor la excepția autorității de lucru judecat. De asemenea, au fost invocate dispozițiile referitoare la art. 6 paragraful 1 din C.E.D.O. Dovada existenței unei vătămări suferite de el atunci când invocă nerespectarea unor dispoziții de ordine publică. Recurentul a arătat că hotărârea adoptată cu privire la problema ce nu a fost menționată în convocator, înstrăinarea tuturor imobilelor societății către SC M. SA, este nulă, decizia luată de acționari nefăcând obiectul unei prealabile informări impuse de lege. Ordinea de zi menționată în convocare determină competența A.G.A., neputându-se lua o hotărâre asupra altor probleme decât cele inserate în cuprinsul ordinii de zi publicate.

Recurentul mai învederează faptul că instanța era obligată să se pronunțe cu privire la hotărârea de vânzare a tuturor spațiilor comerciale ale SC L. SA, respectiv dacă această hotărâre este sau nu contrară intereselor societății, respectiv textelor de lege invocate: art. 57 din Constituția României, art. 1080 C. civ., art. 136 1 din Legea nr. 31/1990, art. 210 alin. (2) și art. 225 alin. (2) din Legea nr. 297/2004, art. 34 din Decretul nr. 31/1954 și art. 127 alin. (1) din Legea nr. 31/1990. Totodată, a considerat că instanța a reținut în mod greșit că nerespectarea procedurii de convocare stabilită de art. 117 alin. (7) al Legii nr. 31/1990 „nu poate afecta drepturile și interesele terțelor persoane ce nu au nici o legătură directă cu societatea și acționarii acesteia la momentul respectiv”, întrucât informațiile conținute într-un convocator A.G.A.

sunt de interes general ele interesând pe lângă acționarii și creditorii societății, pe comerciant și pe investitorii de pe piața de capital. Prin decizia nr. 3133 din 13 octombrie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul B.D. împotriva deciziei nr. 7/2011/ -AC din 19 aprilie 2011 a Curții de Apel Oradea, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal.

În considerentele deciziei, Înalta Curte a reținut următoarele: Instanța de apel în analiza legalității sentinței apelate și argumentarea propriei decizii a făcut o corectă aplicare și interpretare a dispozițiilor Legii nr. 31/1990 republicată și în vigoare la momentul adoptării hotărârilor atacate reținând în mod corect că aceste dispoziții, la momentul respectiv, nu făceau nici un fel de referire la momentul de la care curge termenul de 15 zile anterior datei ședinței și cum recurentul la momentul adoptării hotărârilor nu era acționar al societății, termenul de 15 zile de la publicare a convocatorului în ziar nu are relevanță față de acesta. Totodată, s-a constatat că susținerea recurentului conform căreia dispozițiile Legii nr. 31/1990 sunt motive de ordine publică ocrotind un interes general este eronată, întrucât interesul vizat de normele invocate nu este unul general obștesc ci unul privat legat de interesele societății și al acționarilor ei.

Ori, așa cum corect a apreciat și instanța de apel, câtă vreme la momentul adoptării hotărârii recurentul nu era acționar al societății nu poate invoca încălcarea intereselor sale legitime. Nici susținerile privind faptul că instanța era obligată să se pronunțe cu privire la hotărârea de vânzare a tuturor spațiilor comerciale ale SC L. SA, nu poate fi reținută, întrucât prin intermediul cererii reglementate de art. 132 din Legea nr. 31/1990, instanța exercită numai un control de legalitate asupra hotărârilor adoptate. Oportunitatea măsurilor luate ține de voința proprie a societății ce scapă controlului judecătoresc. Motivele care au determinat adoptarea punctului 4 de către A.G.A. atâta timp cât nu îmbracă forma fraudei la lege nu au putut fi cenzurate pe cale judecătorească.

Ca atare, s-a considerat corect că oportunitatea vânzării imobilelor nu îmbracă această formă ilicită, reținându-se că ea nu poate fi examinată în cadrul prescris de art. 132 din Legea nr. 31/1990. La data de 13 martie 2012, a formulat contestație în anulare B.D. prin care solicitat admiterea contestației în anulare, și pe fondul cauzei admiterea recursului promovat. În susținerea cererii, contestatorul a susținut că a grupat motivele de recurs, în trei părți. În raport de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., a invocat că ambele instanțe nu au respectat dispozițiile art. 261 C. proc. civ., în sensul că nu s-a motivat dacă dispozițiile art. 117 alin. (2) și (7) din Legea nr. 31/1990, reprezintă motive de nulitate absolută.

Contestatorul prezintă în continuare sintetizarea motivelor de nelegalitate asupra cărora instanța de recurs nu s-a pronunțat, care nu va fi prezentată de către instanță. În ceea ce privește motivele cererii de față, contestatorul solicită ca instanța să răspundă următoarelor întrebări și de asemenea să facă o scurtă motivare: - dacă o persoană care deține calitatea de acționa la momentul formulării cererii prezintă interes în formularea unei acțiuni; - dacă atunci când sunt invocate motive de nulitate absolută, trebuie să se facă dovada existenței unei vătămări; - dacă nerespectarea procedurii de convocare stabilită de art. 117 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 este sau nu motiv de nulitate absolută; - dacă o instanță poate pronunța o soluție contrară practicii judiciare; în ceea ce privește temeiul de drept, contestatorul a invocat dispozițiile art. 318 alin. (1) C. proc.

civ., prin care a susținut omisiunea instanței de a cerceta atât motivul de recurs referitor la competență, cât și cel referitor la excepția autorității de lucru judecat. De asemenea, au fost invocate dispozițiile referitoare la art. 6 paragraful 1 din C.E.D.O. Înalta Curte, analizând contestația în anulare, în raport de temeiul de drept și motivele invocate, urmează să o respingă pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Contestația în anulare specială este o cale extraordinară de atac, de retractare, ce se poate exercita în cazurile anume prevăzute de art. 318 C. proc. civ., potrivit cărora hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare.

Dispozițiile legale ale art. 318 C. proc. civ., au un câmp limitat de aplicare, astfel că ele trebuie să fie interpretate, în toate cazurile, în mod restrictiv, pentru a nu deschide, în ultimă instanță, calea unui veritabil recurs. Fiind o cale de retractare, și nu de cenzură judiciară, contestația în anulare nu poate fi exercitată pentru alte motive decât cele prevăzute de lege, fiind inadmisibilă repunerea în discuție a unor probleme de fond ce au fost soluționate de instanță, care s-a pronunțat asupra motivelor de modificare sau casare invocate de parte. Analizând contestația în anulare prin prisma dispozițiile art. 318 alin. (1) C. proc. civ., raportate la motivele invocate de contestator, Înalta Curte constată că motivele din recurs întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc.

civ., au fost analizate și cercetate de către instanță care a, pronunțat decizia nr. 3133 din 13 octombrie 2011, Înalta Curte concluzionând că niciunul dintre motivele invocate de recurent nu converg spre modificarea hotărârii instanței de apel. În acest context, motivele referitoare la menținerea hotărârii instanței de fond, neavând suport legal, au fost respinse odată cu respingerea recursului reclamantului. Ca urmare, Înalta Curte constată că instanța de recurs s-a pronunțat asupra tuturor motivelor invocate de reclamant în recursul său.

În realitate, contestatorul își manifestă nemulțumirea cu privire la faptul că instanța de recurs nu a împărtășit punctul său de vedere sub aspectul aprecierii asupra aspectelor invocate de către contestator, acesta urmărind pe calea contestației în anulare de fapt reanalizarea motivelor de recurs, ceea ce este inadmisibil în această fază procesuală având în vedere că legea nu a urmărit prin calea contestației în anulare să deschidă părților calea recursului la recurs. În ceea ce privește temeiul invocat de către contestator, întemeiat pe dispozițiile art. 6 paragraful I din C.E.D.O., fără a fi dezvoltate criticile în susținerea acestuia, care să facă posibilă efectuarea controlului de legalitate, în limitele acestei căi de atac, Înalta Curte constată această critică nu subzistă.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte urmează să respingă contestația în anulare formulată de contestatorul B.D. împotriva deciziei nr. 3133 din 13 octombrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a ll-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulată de contestatorul B.D. împotriva deciziei nr. 3133 din 13 octombrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a ll-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 31 ianuarie 2013.