ÎCCJ, decizie (scj.ro #84218)

Contestație la

executare. Deducerea greșită a arestării preventive

Cuprins pe materii:

Drept procesual penal. Partea specială.

Executarea hotărârilor penale. Contestația la executare

Indice alfabetic:

Drept procesual penal

-

contestație la executare

-

deducerea greșită a arestării preventive

C. proc. pen.,

art. 461 alin. (1)

lit. c)

Deducerea greșită a

arestării preventive, în sensul că prin hotărârea de condamnare pronunțată de

prima instanță a fost dedusă o perioadă de timp mai mare decât cea a arestării

preventive efective, atrage incidența cazului de contestație la executare

prevăzut în art. 461 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., pe calea contestației la

executare putând fi rezolvate aspecte legate de punerea în executare a unei

hotărâri, cum este cel referitor la deducerea greșită a arestării preventive,

fără a se repune în discuție probleme de fond rezolvate cu autoritate de lucru

judecat.

I.C.C.J., secția penală, decizia nr. 167 din

12 ianuarie 2006

Prin sentința penală nr. 151 din 3 martie 2005, Tribunalul Iași, în baza

dispozițiilor art. 461 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., a admis contestația la

executare formulată de Biroul Executări Penale din cadrul Tribunalului Iași cu

privire la sentința penală nr. 313 din 4 iunie 2002 a aceleiași instanțe,

rămasă definitivă prin neapelare.

Instanța a reținut că, prin contestația la executare, Biroul Executări Penale

din cadrul Tribunalului Iași a solicitat instanței, în conformitate cu art. 461

alin. (1) lit. c) C. proc. pen., deducerea perioadei arestării preventive a

condamnatului P.M. începând cu 14 ianuarie 2002 în loc de 14 ianuarie 2001,

potrivit mandatului de arestare preventivă nr. 9 din 14 ianuarie 2002.

Din dosarul penal nr. 1119/2002 al Tribunalului Iași, în care s-a pronunțat

hotărârea contestată, rezultă că la 14 ianuarie 2002 împotriva inculpatului

P.M. a fost luată măsura arestării preventive, fiind emis pe numele acestuia

mandatul de arestare preventivă nr. 9 din 14 ianuarie 2002. Prin sentința

penală nr. 313 din 4 iunie 2002, inculpatul a fost condamnat pentru săvârșirea

tentativei la infracțiunea de omor calificat prevăzută în art. 20 raportat la

art. 174 - art. 175 lit. c) C. pen. la 7 ani și 6 luni închisoare, pedeapsă din

care, potrivit art. 88 din același cod, a fost dedusă perioada arestării

preventive, începând de la 14 ianuarie 2001.

Având în vedere că data la care a fost arestat preventiv condamnatul este 14

ianuarie 2002 și văzând că prin hotărârea de condamnare i s-a dedus, ca timp al

arestării preventive, perioada începând cu 14 ianuarie 2001, s-a constatat că

deducerea făcută prin sentința penală nr. 313 din 4 iunie 2002 a Tribunalului

Iași este greșită, în sensul că a fost dedusă o perioadă de timp mai mare cu un

an decât timpul arestării preventive efective.

Instanța a apreciat că această deducere greșită a timpului arestării preventive

constituie o împiedicare la executare în sensul dispozițiilor art. 461 alin.

(1) lit. c) C. pen. și, în consecință, a dispus admiterea contestației la

executare și deducerea din pedeapsa închisorii de 7 ani și 6 luni aplicată

condamnatului prin sentința penală nr. 313 din 4 iunie 2002 a duratei corecte a

arestării preventive.

Împotriva sentinței penale pronunțate de prima instanță condamnatul a declarat

apel, susținând că eroarea cu privire la deducerea duratei reținerii și

arestării preventive nu poate fi îndreptată pe calea contestației la executare,

nefiind incident nici unul dintre cazurile prevăzute în art. 461 C. proc. pen.

Curtea de Apel Iași, prin decizia penală nr. 209 din 26 mai 2005, a respins

apelul condamnatului, constatând incidența în cauză a dispozițiilor art. 461

alin. (1) lit. c) C. proc. pen., potrivit cărora contestația la executare poate

fi făcută când se ivește vreo nelămurire cu privire la hotărârea care se

execută sau vreo împiedicare la executare.

Instanța de apel a reținut că practica judiciară a statuat în sensul că

efectuarea greșită a computării reținerii sau arestării preventive constituie

cazul de contestație la executare prevăzut în art. 461 alin. (1) lit. c) C.

proc. pen., iar în speță, prin sentința penală nr. 313 din 4 iunie 2002, în mod

greșit s-a dedus perioada arestării preventive începând cu 14 ianuarie 2001,

deși condamnatul a fost arestat preventiv la 14 ianuarie 2002.

Recursul declarat de

condamnat nu este întemeiat.

Verificând hotărârile

atacate, precum și actele și lucrările de la dosar în raport cu dispozițiile

art. 461 C. proc. pen., se constată că în mod corect instanțele au admis

contestația la executare și au dedus din pedeapsa aplicată perioada arestării

preventive începând cu 14 ianuarie 2002 în loc de 14 ianuarie 2001, cum greșit

s-a menționat în hotărârea de condamnare.

Astfel, la 14 ianuarie 2002 împotriva inculpatului P.M. a fost luată măsura

arestării preventive, fiind emis mandatul de arestare preventivă nr. 9 din 14

ianuarie 2002. La 18 ianuarie 2002 inculpatul a fost trimis în judecată pentru

săvârșirea tentativei la infracțiunea de omor calificat prevăzută în art. 20

raportat la art. 174 - art. 175 lit. c) C. pen., cauza fiind soluționată prin

sentința penală nr. 313 din 4 iunie 2002, iar inculpatul fiind condamnat la o

pedeapsă de 7 ani și 6 luni închisoare, din care s-a dedus greșit timpul

arestării preventive de la 14 ianuarie 2001, când în realitate, conform

mandatului de arestare, inculpatului fusese arestat preventiv la 14 ianuarie

2002.

Așa fiind și având în vedere că pe calea contestației la executare pot fi

rezolvate aspecte legate de punerea în executare a unei hotărâri, fără ca pe această

cale să se repună în discuție probleme de fond rezolvate cu autoritate de lucru

judecat, Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat că hotărârile

instanțelor, de admitere a contestației la executare și de respingere a

apelului declarat de condamnat, sunt legale și temeinice, recursul declarat

împotriva acestora fiind respins.